Dacia, sacrificată de Gallienus în interesul apărării liniei Dunării
Dacia a fost şi ea afectată de schimbările din Imperiu, după cum arată ultimele inscripţii din timpul provinciei. Astfel, două inscripţii descoperite la Potaissa (Turda) atestă faptul că, până în preajma anului 258, legiunea a V-a Macedonica, sau cel puţin grosul ei, se afla încă în castrul de garnizoană. Dacia fusese în această perioadă lăsată de Gallienus sub comanda fiului său, Valerianus Iunior, împreună cu Pannoniile şi Moesiile, în momentul în care împăratul a fost nevoit să plece spre frontiera Rinului, pentru a face faţă atacurilor de acolo.
Alt grup de inscripţii atestă însă, cam în aceeaşi perioadă, prezenţa legiunii a XIII-a Gemina – care stătea în mod obişnuit la Apulum (Alba Iulia) – în sudul Daciei, la Mehadia. Tot în epoca lui Gallienus, un detaşament recrutat din ambele legiuni ale Daciei este atestat, împreună cu o parte importantă din statul lor major, în provincia Pannonia Inferior, la Poetovio, unul dintre punctele de concentrare ale noului sistem defensiv organizat de Gallienus. Alte contingente din legiunile Daciei se găseau în nordul Italiei, la Dertona (Tortona) şi Ticinum (Pavia), trecând la un moment dat de partea aşa-numitului Imperiu al Galliilor, după cum dovedesc monede ale împăratului uzurpator Victorinus.
Împăratul Gallienus,marmură, cca. 260 Colecţia de Antichităţi,Muzeele de Stat, Berlin. Sursă: Wikimedia Commons
Vedem aşadar că, în a doua jumătate a secolului al III-lea, trupele Daciei au început să fie deplasate pe alte aliniamente. Unele au fost retrase spre sud, mai aproape de linia Dunării, care constituia o frontieră naturală mult mai uşor de apărat, altele au fost deplasate în centrele de concentrare ale noilor unităţi militare mobile formate de Gallienus în nordul Italiei şi în Pannonia.
Explicaţia acestor deplasări este una de natură strategică. Aşa cum am văzut mai sus, raidurile importante ale marilor confederaţii germanice de la Dunăre din a doua jumătate a secolului al III-lea vizau în principal Italia, trecând prin Pannonii şi Noricum, şi respectiv Peninsula balcanică, coborând în majoritatea cazurilor pe ţărmul nord-vestic şi vestic al Mării Negre. Dacia rămânea astfel în afara principalelor rute de invazie, lucru dovedit şi de tezaurele monetare, descoperite cu precădere în sudul Dunării, în Bulgaria de astăzi. Rolul ei strategic, de bastion de sprijin pentru apărarea Câmpiei pannonice împreună cu trupele din Pannonia Inferior şi Moesia Superior, sau pentru apărarea Câmpiei muntene împreună cu trupele Moesiei Inferior, se dovedea depăşit în noul context defensiv al Imperiului Roman. Fiind o provincie înconjurată din trei părţi de teritoriu potenţial ostil, a fost cel mai probabil sacrificată în interesul apărării liniei Dunării, o frontieră mult mai comodă pentru romani.
Aşa se explică mutarea unei părţi importante a trupelor în alte zone, mutare care, fără îndoială, a lăsat la mâna barbarilor o parte din populaţia provinciei. Aceasta trebuie să fie, aşadar, explicaţia „pierderii” Daciei din vremea lui Gallienus.