Cum se verifica cvorumul în Parlamentul de acum un veac

Acum o sută de ani, când în „România Mică” strălucea în toată splendoarea sa „La Belle Époque”, mijloacele tehnologice nu arătau ca astăzi, dar multe dintre moravuri erau absolut identice. Şi atunci, ca şi acum, erau cazuri în care nu se întrunea cvorumul în Parlament – aşa că acela care prezida şedinţa lua decizia, hilară, dar utilă, de a număra jobenele, meloanele şi bastoanele aleşilor care întârziau la restaurantul Camerei, în faţa unui prânz copios. Iar iarna, ca să se valideze prezenţa minimă obligatorie la vot, se numărau perechile de galoşi şi de şoşoni...

Acum o sută de ani timpul nu era aşa de grăbit, în Capitală nu domneau forfota şi înghesuiala de acum, iar viaţa politică era mai tihnită şi avea mai mult „ştaif” aristocratic. Datorită votului cenzitar, care permitea doar celor cu avere, titluri nobiliare ori studii superioare să meargă la urne în numele fiecărei sute de analfabeţi români, în parlamentul din Dealul Mitropoliei nu ajungeau personaje cu trecut dubios sau controversat, „baroni locali”, aventurieri politici şi nici femei, deoarece sexul frumos nu avea voie să se amestece în politică, decât (tot...) prin intermediul neoficial al alcovului...

Noaptea, parlamentarii jucau poker în localuri selecte

Numărul parlamentarilor era, deci, mai restrâns şi se votau legi mai puţine, căci şi ţara era mai mică. În Dealul Mitropoliei se urca agale cu trăsura personală sau cu birja plătită, deoarece şi pe atunci existau bugetul de cheltuieli al parlamentarului şi deconturile de transport. În acea lume exclusiv bărbătească, ţinuta era obligatorie la şedinţele parlamentare, adică frac cu papion şi joben sau redingotă cu lavalieră şi melon, pălăriile fiind lăsate, ca şi bastoanele ori galoşii, la vestiar. Desigur, nu se pomenea pe atunci de „sisteme video”, de „cartele electronice”, de „telefoane mobile”, ca acum. Până şi banala sonerie care cheamă astăzi parlamentarii în şedinţele de plen era înlocuită cu un clopoţel vânturat manual de un domn onorabil, însă îmbrăcat doar în costum simplu, spre a-l deosebi de aleşii naţiunii. Secretarul de şedinţă anunţa deschiderea lucrărilor la 10 dimineaţa, cu pauză de masă de două ore începând de la prânz, şi închiderea şedinţelor cel târziu la ora 17:00. Votul se exercita exclusiv prin bile.

Dezbaterile fiecărei zile, uneori furtunoase, stenografiate şi publicate, ca şi în zilele noastre, împreună cu procesul verbal de şedinţă, în „Monitorul Oficial – seria a III a”, ţineau loc şi de sistem de supraveghere video, şi de agenţie de ştiri, dar şi de transmisiuni în direct. Şedinţele nu se prelungeau niciodată până la miezul nopţii, cum se mai întâmplă acum, căci parlamentarii mai aveau de jucat şi poker, noaptea, prin cluburi selecte.

Birjele şi trăsurile parcate de-a lungul străzii au intrat şi ele la socoteală

În anul 1903, pe vremea când prim-ministru era Dimitrie A. Sturdza, iar Partidul Naţional Liberal se afla la putere, votarea unor amendamente la „Legea Administraţiunii Locale” a fost considerată de opinia publică drept ilegală! Motivul? Lipsa cvorumului... Iată ce consemnează Monitorul Oficial:„Dejunul prelungit al domnilor deputaţi la restaurantul Camerei a provocat o întârziere mult prea mare a votării, ce a trebuit suplinită grabnic de o soluţiune”. Stenograma dezbaterilor a furnizat gazetarilor informaţia că prezidentul şedinţei, în fapt vice-preşedintele Camerei Deputaţilor de la acea epocă, anume V.G. Morţun, şi-a pierdut răbdarea să mai aştepte revenirea deputaţilor de la masa de prânz şi „a trimis un fecior la vestiar să numere jobenele, meloanele şi bastoanele distinşilor aleşi”. Din cauză că nici în acest fel nu se întrunea cvorumul, a cerut şi „confruntarea” cu cuantumul birjelor sau al trăsurilor parcate de-a lungul străzii ce urcă spre Mitropolie. Abia cu includerea în numărătoare şi a muscalilor de ocazie, veniţi la împuşcat francul, s-a ajuns la consemnarea minimei prezenţe necesare pentru adoptarea amendamentelor! În scandalul de presă care a urmat, liberalii s-au disculpat în faţa opiniei publice, susţinând că aveau oricum o mare majoritate parlamentară şi că nu se punea problema felului în care ar fi votat absenţii, ci doar a întrunirii cvorumului. „Dovada” prezenţei deputaţilor la Parlament, chiar dacă nu în sală, au rămas totuşi accesoriile vestimentare evocate sau mijloacele de transport ale epocii... Cu o altă ocazie asemănătoare, în aceeaşi patriarhală perioadă „La Belle Époque”, dar în anotimpul friguros, o altă stenogramă publicată în „Monitorul Oficial” precizează că „s-a purces la numărarea perechilor de galoşi sau şoşoni ale aleşilor”, pentru a fi validată prezenţa minimă obligatorie la vot. A bon entendeur, salut!