Cum ne-a «ajutat» Imperiul Rus la Războiul de Independență

În anul 1875 se redeschide Problema Orientală1. Rusia primește din partea Germaniei cale liberă contra Turciei, făgăduială făcută Țarului de cancelarul Otto von Bismarck încă din anul 1870, ca urmare a pasivității Rusiei în războiul franco-prusac, și care acum trebuia executată2.

Planul minimal țarist era ocuparea și anexarea culoarului până la Istanbul, adică: Basarabia de Sud, Dobrogea, Estul Bulgariei cu Adrianopolul, iar planul maximal (secret): anexarea totală a teritoriului românesc.

Pentru România, obiectivul de țară era obținerea independenței de stat. Trebuia însă manevrat cu grijă. Otto von Bismarck, care-l consilia în această chestiune pe Principele Carol I, a sfătuit România să se declare neutră și să stea în expectativă. Mihail Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Externe, dă ordin agenților noștri diplomatici ca poziția de neutralitate a țării să fie explicată în capitalele europene cât mai sugestiv: interesele noastre vitale nu ne permit să intrăm în război, țara fiind săracă iar războiul scump, că avem prea multe de făcut acasă pentru a ne încerca norocul aiurea³.

Rușii presau guvernul Lascăr Catargiu pentru a facilita trecerea armatei imperiale pe teritoriul nostru național încă din anul 1874. Acțiunea era atât de secretă încât doar câțiva membri ai guvernului știau aceasta. Sunt urgentate achizițiile de tehnică și echipament militar. Consiliul de Miniștri autorizează discret Ministerul de Război cu competența deplină în domeniul informativ, contrainformativ și contraspionaj pe întreg teritoriul național. Sunt organizate lungi manevre militare, care se permanentizează, asigurându-se astfel pregătirea rezerviștilor. Ministerul de Interne secondează de aproape pe cel de Război în executarea măsurilor militare preventive. Armata Română era în faza premergătoare războiului.

La 31 iulie 1875, A. Cantacuzino, agentul nostru la Belgrad, este abordat de ministrul de externe sârb, Boghșevici, care laudă realizările Armatei Române și apoi, discret, întreabă pe reprezentantul nostru care ar fi poziția României, în sensul dacă răscoala din Herțegovina se va extinde și în Muntenegru și Serbia. Cantacuzino i-a șoptit următorul răspuns: „Într-adevăr, Armata Română a făcut progrese însemnate de care suveranul și țara sunt mândri. Însă, o armată ca a noastră nu ar putea să ia parte decât la o acțiune serioasă și importantă; vreau să spun că nu cred că s-ar pune în mișcare pentru... o simplă răzvrătire”, și l-a îndemnat pe ministrul sârb să tatoneze mai mult în acest sens la București, prin agentul său⁴.

La 4/16 aprilie 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe, și Baronul Dimitri Stuart, agentul diplomatic și Consul General al Rusiei în România, au semnat Convenția privind trecerea trupelor ruse prin România. Rusia se obliga să garanteze drepturile politice ale statului român și să mențină și să apere integritatea actuală a României (subl. n.), actul fiind completat de o Convenție Specială (secretă), în 26 de articole, unde se detaliau aspectele referitoare la transport, comunicații, aprovizionare, cooperare etc.⁵

În Expunerea de Motive la proiectul de lege referitor la încheierea Convențiilor româno-ruse, Mihail Kogălniceanu a ținut să precizeze (pentru istorie, n.n.) alternativele pe care le-a avut țara în acele momente: „(...) După ce în prevederea unui iminent răsbel între Imperiul Rosian și Imperiul Otoman, toate cererile ce am făcut, toate străduințele ce am pus pe lângă Marile Puteri pentru a se recunoaște și a se pune sub scutul Europei neutralitatea teritoriului român, toate acestea au rămas zădărnicite, după ce ne-am convins că trecerea armatelor ruse prin țara noastră era imperios cerută și hotărâtă, guvernul a fost nevoit a nu se mai preocupa decât de interesul nostru de conservare, decât de a ne sforța să facem a se recunoaște Statul Român, a se menține drepturile și instituțiile noastre politice, a se păstra și garanta integritatea hotarelor României!

Am mai trebuit apoi a ne îngriji și de apărarea, pe cât în putință, a populațiunilor noastre de sarcinile ce atrage după sine trecerea chiar pașnică a unei armate numeroase. (...)

Precum rezultă din cuprinderea lor, aceste convențiuni nu au alt caracter politic decât de a face a ni se respecta și în timpul răsbelului individualitatea noastră politică, precum ea este garantată prin Tratatul de la Paris, adică status-quo al hotarelor, drepturilor și instituțiilor noastre. Nicio schimbare nu se face în condițiile noastre de existență ca națiune. Nu ni se impune chiar prefacerea sau ruperea a nici uneia din legăturile noastre internaționale, și încă mai puțin ni se reclamă cooperațiunea armatei noastre, a cărei misiune nu este de a ataca pe nimeni, ci numai de a apăra în marginile posibilului fruntariile noastre. Astfel, singurul și unicul scop al acestor convențiuni este de a păstra ceea ce avem. (...)

Toate trebuințele armatei, este bine înțeles și convenit, au să se facă prin împreună înțelegere și cu o deplină plată și despăgubire și este anume stipulat că Capitala României nu va fi ocupată de trupele rosiane [subl.n.]! / Ministrul trebilor din afară: KOGĂLNICEANU”⁶.

Așadar, teama cea mare a oamenilor de stat din România era că Rusia se folosea de războiul din Balcani pentru a ocupa militar România. Și, din păcate, nu se înșelau. Calimachi-Catargi, martor al acestor negocieri, arată că Mihail Kogălniceanu ar fi amenințat cu demisia, la 29 aprilie 1877, din cauza unor diferende avute cu Comandamentul superior al armatei ruse.

Problema tranzitării trupelor ruse prin România

Nu intrăm în amănunte privind desfășurarea ostilităților, sau asupra faptelor de glorie săvârșite de Armata Română pe câmpul de luptă, toate acestea sunt binecunoscute publicului. Ne vom axa doar pe culisele „afacerii româno-ruse”, astfel:

La 30 martie/11 aprilie 1877, prin telegrama cu nr. 2626 trimisă de Cabinetul Consiliului Miniștrilor, primul ministru Ion C. Brătianu înștiința prefecții de județ că: „În urma revistei Împăratului Alexandru, făcută astăzi la ora 11 trupelor rusești ce sunt la fruntariile noastre, s-a întocmitu o proclamație în limbile rusă și română, subscrisă de Marele Duce Nicolae, adresată românilor prin care spune că trecerea prin România în Turcia pornesc [începe] astăzi. (...) Această trecere a rușilor este începutul răzbelului”⁷.

Însă această telegramă imperială (proclamație) a fost prezentată poporului fără consultarea prealabilă a conducerii statului român, punând guvernul român într-o situație delicată atât în interior cât și în exteriorul țării. Ion C. Brătianu și Mihail Kogălniceau au făcut eforturi mari pentru a limita răspândirea ei, prefecții și structurile speciale ale statului român adunând în secret manifestele respective.

Prudenți, Mihail Kogălniceanu și Ion C. Brătianu reușesc încadrarea informativă a întregii conduceri a armatei ruse pe timpul cât aceasta a tranzitat România, atașând pe lângă fiecare corp al acestei armate câte un comisar român (să-i spunem ofițer de legătură), astfel: Mârzescu – „pe lângă comandantul Corpului al V-lea generalul Radetski [Fiodor Fiodorovici Radețki], la Jilava”; „Rosetti Bălănescu - pe lângă comandantul Corpului al XI-lea Prințul Sahvotzkoi [Alexei Ivanovici Șahovski], la Galați”; „Gr. Argipolu – pe lângă comandantul Corpului al IX-lea baronul Kudner [Nikolai Pavlovici Krüdener], la Slatina”; „C. Cornescu – pe lângă comandantul Corpului al XII-lea generalul Vonovski [Piotr Semionovici Vanovski]”⁸.

La 22 mai 1877, domnitorul Carol I l-a numit pe „comisarul de siguranță” Ion Z. Cretzeanu în funcția nou creată de Polițai Special pe lângă Augusta persoană a înălțimii sale Marele Duce Nicolae pe timpul șederii sale în România⁹.

Mihail Kogălniceanu le amintește prefecților că lanțul de raportare a informațiilor privind trecerea armatei ruse era următorul (ordinul nr. 6536 din 1 iunie 1877): „Pentru cazurile secundare, precum plângeri și întâmplări de mică importanță ce vi se vor aduce la cunoștință împotriva soldaților sau atașaților militari rosieni, vă veți adresa direct la Comisarii de Corpuri din care acei soldați și atașați fac parte. Pentru cazurile mai importante vă veți adresa tot la domnii Comisari de Corpuri, însă mă veți înștiința în același timp și pe mine. Iar la Domnul Comisar General de pe lângă Alteța Sa Imperială Marele Duce Comandantul – Cap al trupelor Rossiane vă veți adresa numai în cazurile extraordinar – urgente”¹⁰.

Alte semne suspecte apar când Rusia începe să-și securizeze viitoarele posesiuni. Sub motivul „pentru prevenirea spionajului”, comandanții armatelor ruse au somat supușii străini din Dobrogea să părăsească provincia. Austro-Ungaria a intervenit la autoritățile noastre pentru a se permite supușilor săi din zonă să se retragă în România. Erau sute de persoane. Pretențiile rușilor erau ca acestea să fie instalate la cel puțin 100 km depărtare de linia Dunării și de punctele unde erau amplasate trupele ruse¹¹. Inclusiv Consulul General al Rusiei a intervenit și a comunicat părții române că „pentru a se evita neînțelegerile ori colisiunile regretabile ce s-ar putea întâmpla cu această ocazie, ar fi de părere să se însemneze bine demarcațiile unde ar fi destinați să se stabilească supușii austro-ungari din Tulcea”¹².

Comportamentul cel puțin suspect al unor comandanți ruși era relevat și de alte situații care alimentau neîncrederea funcționarilor români față de adevăratele intenții ale armatei țariste. De pildă, la începutul lui iunie 1877, comandantul trupelor imperiale ruse aflate în județul Brăila a solicitat prefectului local să dea dispoziții ca santinelele române avansate pe lângă trupele ruse să fie purtătoare de certificate emanate de la Poliția sau Prefectura locală. Răspunsul prefectului a fost însă prompt: „Calitatea de soldat român nu poate fi pusă de noi și de nimeni în bănuială, prin urmare, nu putem lua nici o măsură în această privință”¹³.

Carol Popp de Szathmari - Primirea lui Carol I în Bulgaria (1877)

Un alt caz la 5 iunie 1877, când, confidențial, prefecții de Suceava și Fălticeni au comunicat ministrului de Interne că au luat măsuri „contra supusului austriac Nestor Treter de Lubomir, care lucrează contra intereselor Țerei în mod fățiș (...) împreună cu cel care îl înconjoară”. Nestor Treter, supus austriac născut în Galiția, „se află stabilit de trei ani în orașul Fălticeni, având ca profesiune mascată - Profesor de dialectu frances, în realitate el este un spionu activ rusesc”¹⁴.

De precizat că Treter fusese luat în filajul organelor române de contraspionaj din cauză că deși „orașul este izolat de principalele căi de comunicație (...), numitul era des vizitat de ofițeri ruși (chiar generali) cu care avea convorbiri ore în șir, inclusiv cu unii șefi ai Jandarmeriei” (române).

Prefectul din Fălticeni l-a interogat pe spionul rus Treter, aflând că acesta știa lucruri extrem de sensibile: că Basarabia [de Sud] va fi luată României de ruși la sfârșitul războiului, că guvernul român se aproviziona cu arme din Anglia, că unii generali ruși i-au îndemnat pe unii ofițeri ai Armatei Române (cazul Locotenentului Neculaevici) să nu mai asculte ordinele ministrului Brătianu deoarece, în curând, rușii vor ocupa toată țara.

Informat despre cazul Treter, C.A Rosetti îi scria prefectului de Fălticeni: „Ceea ce mi-ai spus despre dânsul, m-am informat că e adevărat”¹⁵.

O altă situație la 19 septembrie 1877, când prefectul de Ialomița, Gh. Murgeanu, i-a raportat ministrului de Interne următoarea întâmplare: În urma „zvonurilor cum că turcii din Silistra au trecut pe teritoriul nostru la debarcaderul Vadul Silistrei, cu scopul de a reface vechile fortificații din anul 1853-1854, în depărtare de 8 km de orașul nostru pe uscat (...), s-a trecut la verificarea acestor zvonuri prin trimiterea sublocotenetului Cucută, comandantul Punctului, și a patru dorobanți. Aceștia s-au întors din zonă și confirmă că turcii fac întărituri la fortificațiile respective deși zona este păzită de o companie rusă formată din 200 de cazaci”. Prefectul avea temerea că dacă turcii reușeau să execute fortificarea, deși sarcina păzirii zonei revenea gărzii ruse care nu intervenea (non combat), însemna că turcii puteau aduce ușor tunuri care puteau pune în pericol orașul Călărași, ceea ce ar fi făcut ca izgonirea acestora să fie apoi foarte dificilă. Așadar, prefectul a dedus că rușii în mod deliberat au permis cele întâmplate și a cerut intervenția trupelor române¹⁶.

Iar prefectul Gh. Murgeanu nu era la prima experiență de acest gen cu rușii. Cu o lună în urmă, timp de mai multe zile, jurnalul Telegraful a publicat mai multe informații militare sensibile a căror sursă se zvonea că era prefectul. Deși acesta a negat, comandamentul militar rus se arăta în continuare foarte „deranjat” în relația cu prefectul. Mai mult, la 20 august 1877, colonelul Dimitrof, comandantul trupelor ruse din zonă, înconjurat de ofițerii săi, i-a convocat ostentativ pe Prefectul de Ialomița și pe Polițaiul orașului Călărași lăsând să se înțeleagă că orașul trebuie urgent evacuat, rușii arătându-se foarte „îngrijorați, făcându-și chiar bagajele și fiind gata de retragere” din cauza faptului că turcii ar fi reușit să construiască un pod în dreptul Silistrei până la Ostrov și că în noaptea respectivă urmau a trece în România. Pentru a fi „credibil”, colonelul Dimitrof a fost chiar la telegraf și a dat telegrame în acest sens, la Oltenița și Giurgiu, generalului rus Adler, cerând ajutor imediat.

Contrariat de atitudinea rușilor, prefectul Murgeanu a telegrafiat ministrului de externe, Mihail Kogălniceanu, informându-l de situație. Dar cum Kogălniceanu era mult mai experimentat, el a cerut prefectului ca înainte de a ordona evacuarea orașului să verifice mai întâi informația în teren. Surpriza a venit când colonelul Dimitrof s-a opus cu înverșunare și nu a permis ca sublocotenentul Cucută și dorobanții săi să părăsească orașul pentru a verifica pe teren cele comunicate de partea rusă. Cum a doua zi prefectul a luat iar legătura cu Mihail Kogălniceanu, colonelul Dimitrof s-a înființat la telegraf cu următoarea explicație, să-i spunem penibilă: „Turcii văzând pregătirile sale [ale rușilor, n.n.], dis de dimineață au început a strânge podul”¹⁷.

Iar asemenea semnalări privind comportamentul rușilor erau tot mai numeroase. La 27 octombrie 1877, Mihail Kogălniceanu i-a comunicat ministrului de Interne „că pahonții ce vin din Rusia cu transporturi pentru armatele ruse fac o mulțime de necuviințe și de abuzuri în localitățile prin care trec”, de aceea, pentru viitor, „întrucât acești cărăuși nu fac parte din rândul armatei ruse, fiind angajații unor firme particulare, deci neavând statut de militari, ei trebuie tratați ca civili, urmând ca pentru faptele lor să se supună legilor noastre de poliție și ordine publică”¹⁸.

Armatele țariste ocupă România

La începutul primăverii anului 1878, sistemul național de informații era în posesia unor date certe că părți sau întreg teritoriul României urma să fie anexat de Rusia Țaristă, sens în care conducătorii armatei ruse „aliate” aflată în staționare sau tranzit pe teritoriul României dădeau deja semne fățișe.

În martie 1878, un ordin circular al ministrului de Interne îi avertizează pe prefecți: „Sunt informat că inamici din afară (...) încearcă a pregăti tulburări (...), mai cu seamă în chestiunea izraeliților (...). Cea mai mică frământare îi va face pe inamici să strige demagogia, socialismul și comunismul. Ei sunt în stare a găsi câțiva perdanți care să facă chiar tulburări, care să provoace pierderea libertăților publice și intervenția armată a străinilor. Faceți apel la toți cetățenii să vegheze (...) și, toți uniți cu mintea și cu inima în jurul Domnitorului nostru, România va ieși mai mare din orice suferință va mai avea să îndure”¹⁹.

În zilele următoare, la Ministerul de Interne se constituie dosarul de problemă intitulat: Instigațiunile și propagandele ce se fac printre locuitorii comunelor rurale de către trupele ruse.

Însărcinat cu ancheta secretă este Alexandru Pencovici, șeful Oficiului Central de Statistică (o acoperire pentru și agenții secreți ai statului – n.n.). Acesta, împreună cu comisarul Dumitriu, căpitanul Stătescu (de la Ministerul de Răsbel) și procurorul general Serghiescu alcătuiesc o Comisie de anchetă (secretă) și se deplasează în județele Vlașca și Ilfov, unde vizitează comunele: Copăcenii de Sus, Jilava, Crețesci, Streini-Dobreni, Dobreni-Câmpurelu, Vărăsci, Prundu, Prisiceni, Grădinari, Tândova, Țigănia, Bolintinu din Deal, Ciorogârla-Dărvari, Petrele, Bănesele, Frasinu, Stănești, Drăgănesci, Letca-Veche, Ghimpați, Bălăria și Mihăilesci.

Iată câteva pasaje din raportul confidențial al Comisiei pentru ministrul de Interne: În comuna Copăcenii de Sus:

„soldații Diviziei a XI rusă răspândesc zvonul că acum România nu mai este un stat independent ci s-a încorporat cu Rusia, și chiar Domnitorul [Carol I] a fugit din țară, fiind înlocuit de Marele Duce Nicolae”;

„rușii au venit în țară numai din dorința de a ameliora soarta țăranilor și că pentru aceasta vor ocupa Bucureștii, vor dezarma Armata Română, vor ucide proprietarii (boieri) și le vor lua pământurile pentru a le împărți sătenilor care să le cultive și va face ca dijma să fie redusă numai la una din zece (...).

Voind a mă convinge dacă aceste propagande erau rezultatului unui fapt izolat sau dacă ele erau făcute și în alte comune, m-am transportat îndată în mai multe comune vecine și am putut să mă asigur că ceea ce se petrecea în comuna Copăcenii de Sus nu era un fapt izolat, ci aplicarea unui sistem generalizat și pus în practică de soldații ruși prin toate comunele rurale pe unde sunt staționați. (...)

Aceste mijloace, Domnule Ministru, întrebuințate de trupele ruse numai în vederea de a-i atrage pe locuitorii comunelor rurale au început deja să-și atingă scopul dorit, astfel, în toate comunele unde am întins investigațiile mele toți locuitorii se arătau foarte nemulțumiți, ca să nu zic chiar încântați de soldații ruși pe care au început să-i considere ca adevărați binefăcători (...).

Lucrurile merg până acolo încât unii localnici nu-și mai îndeplinesc datoriile către stat (...).

 În unele sate, Căldărușani și Merlani, chiar autoritățile locale cer aprobarea comandanților trupelor ruse cantonate acolo pentru a-și îndeplini atribuțiile de serviciu (...).

Din cele ce rezultă, Domnule Ministru, cred că aceste stări sunt de natură să compromită siguranța internă a statului, ele nu sunt rezultatul unei simple întâmplări, din contra, ele constituie un întreg sistem întrebuințat de trupele ruse cantonate prin acele comune cu scopul de a atrage simpatia populației rurale pentru ca în orice împrejurări să poată conta pe sprijinul acesteia.

Și dacă, în adevăr, aceste mijloace întrebuințate ar proveni numai din întâmplare particulară a diferitelor corpuri de armată ruse, atunci - ar trebui ca sgomotele răspândite prin fiecare comună să fie diferite și contradictorii, pe când, din contra: din constatările făcute rezultă că același fel de știri se răspândesc în toate comunele, de la cele mai apropiate la cele mai depărtate (...).

Rezultă că acest sistem de seducțiune nu poate proveni decât numai din instrucțiunile ce acei soldați ruși vor fi primind de la superiorii lor (...)”²⁰.

De menționat că asemenea anchete ale autorităților române au avut loc și în alte județe, inclusiv în Basarabia română (de Sud), iar informațiile adunate și centralizate de prefecți erau identice și certe: armata rusă pregătea ocupația!

Din rațiuni de conspirare a muncii informative, a protejării surselor, dar și din alte rațiuni de securitate internă, ministrul de Interne a dat ordin ca toate notele și rapoartele informative provenite din anchetele ordonate în „chestiunea rusă” să se facă „fără înregistrare” la dosar. Teama autorităților noastre față de „aliatul rus” atinsese cote înalte.

Situația gravă a încordării relațiilor româno-ruse a fost discutată și în Parlamentul României, în ședințe publice și secrete.

În ședința secretă din 6 aprilie 1878 a Senatului României, D. Dimitrie Sturza a atras atenția senatorilor că dacă prin Convenția din 4 aprilie 1877 Rusia se obliga să respecte inviolabilitatea teritoriului României și drepturile politice ale statului român, în schimb la San-Stefano (la 3 martie 1878, n.n), la articolul 5 al Tratatului, se arăta că: „Sublima Poartă recunoaște independența României”. Prin urmare, concluziona Dimitrie Sturza, acest articol zice că: „Numai Înalta Poartă recunoaște independența României”, iar Rusia nu o recunoaște încă.

Dimitrie Sturza era de părere că „prin această nerecunoaștere, Rusia tinde a aduce România în stare de atârnare față de dânsa”, stare care se creează prin Tratatul de la San-Stefano. Același lucru se întâmpla și în cazul Muntenegrului, recunoscut ca independent doar de Turcia. Dar situația era schimbată în cazul Serbiei, la articolul 3, aceasta fiind recunoscută ca independentă și de Rusia și de Turcia.

Rușii traversează Dunărea (iunie 1877), pictură de Nikolai Dmitriev-Orenburgsky (1883)

Din această stipulație a Tratatului, Dimitrie Sturza concluziona că Rusia nu voia să recunoască independența noastră și își rezerva dreptul de a ocupa țara timp de mai mulți ani sub motivul staționării trupelor sale în Bulgaria.

Mai grav, susținea Sturza, era că Rusia a tratat direct cu Turcia și în alte chestiuni care privesc România, fără a ne consulta. Iar „acum, Rusia a trimis în România și au intrat deja în țară mai multe corpuri de armată, Corpul al 2-lea a intrat la Giurgiu și campează în poziții strategice.

Corpul generalului Zimerman a intrat în Brăila și Galați, iar alte corpuri au intrat în Moldova, pe lângă Iași, ca să nu facă sgomot și spre Roman” (...).

Rușii nu intră în țară pentru a se reîntoarce în Rusia. Nu este ca la începutul războiului, când după ce treceau Prutul, pe urmă mergeau curgând spre Dunăre și apoi peste Dunăre, acum ei vin și ocupă poziții strategice în care se așează pentru a le menține. Se așează pe Argeș și Neajlov și amenință Bucureștiul, de unde pot să înainteze în foarte scurt timp spre pozițiunile Ploescilor și Pitescilor.

Astfel rușii nu numai că se pregătesc la noi în țară pentru un nou răsbel cu Turcia, ci au înconjurat chiar Capitala, desigur spre garantarea libertăților noastre. Și această ocupațiune se face, aceste pozițiuni se ocupă, fără a se spune guvernului nostru ce intenții are”²¹.

Dimitrie Sturza reamintea senatorilor că Rusia și înaintea intrării în război s-a purtat duplicitar, „după cum a voit ea. Rusia a intrat în țară făcând proclamațiuni către o țară dependentă, o proclamațiune către români, în care și Guvernul și țara erau puse la o parte. Vă aduceți aminte atunci că Guvernul a făcut totul ca să năbușească acest lucru, a luat proclamațiunile, le-a ascuns, le-a ars, dar tot au mai rămas. Eu păstrez una ca relicvă pentru urmași, ca să știe și ei ce au a aștepta de la ruși”.

Apoi, Sturza amintea senatorilor că proclamațiunile ruse au fost atunci citite în ședință secretă, iar la toate protestele „confidențiale” ale Guvernului român, Rusia a amenințat România să nu facă public acest lucru căci altfel „România va pierde toate beneficiile concedate de Rusia”²².

În aceeași zi s-a întrunit în ședință și Camera Deputaților. D.D.I. Ghica s-a adresat Guvernului arătându-i că în Camera Comunelor din Marea Britanie, ministrul de Finanțe, sir Stafford Northcote, a fost interpelat asupra violării Tratatului de la San-Stefano și dacă era adevărat că Rusia a trecut la ocuparea României.

Apoi Ghica l-a întrebat pe Mihail Kogălniceanu (foto dreapta), ministrul Afacerilor Externe, dacă a informat Marea Britanie în acest sens. Mihail Kokălniceanu a răspuns că, într-adevăr, atunci când ministrul Stafford Northcote a fost interpelat în Camera Comunelor România nu făcuse încă nici un protest, „pentru că în vremea aceea nu aveam destule probe despre începutul ocupării; însă spre satisfacerea D-lui Ghica și a întregii Camere, am onoare a declara că îndată ce am avut probe palpabile despre începutul ocupării, probe care din nenorocire din zi în zi se fac mai mari, nu numai că am cerut explicări de la guvernul Rusiei, dar, totodată, în mod oficial am adus faptul la cunoștința tuturor puterilor străine. Și mai mult decât atât, representantul nostru la Paris se află la Londra fiind însărcinat special să facă această comunicare Majestății Sale Britanice”²³.

Cum prim-ministrul Ion C. Brătianu era prezent în Cameră pentru a-și susține Guvernul, în aceeași zi el convocat în ședință secretă Consiliul de Miniștri care a adoptat următoarea hotărâre, aceea de a întrerupe colaborarea autorităților noastre cu armata țaristă acolo unde erau semne că aceasta s-a transformat în armată de ocupație, astfel:

„Ședința de joi, 6 aprilie 1878, Consiliul Miniștrilor din România luând notă de informările date de ministrul de Externe [Mihail Kogălniceanu] și de ministrul de Interne cu privire la ocuparea ce se face unei părți a Țării de către trupele imperiale ale Rusiei, HOTĂRĂȘTE [Jurnalul nr. 1 din 6 aprilie 1878]²⁴:

Luând în considerare că această ocupație ia din zi în zi proporțiuni mai întinse. Că deja toate orașele și chiar orășelele din județele Bessarabiei române sunt ocupate cu garnisoane rosiane, din care unele sunt stabilite prin sate. Că un corp însemnat și-a luat pozițiuni strategice și permanente la porțile Bucureștiului și anume pe linia Neajlovului și a Sabarului. Că această ocupațiune a luat un caracter de permanență și prin urmare nu corespunde la asigurările date de generalul Tzerkasoff, că Diviziunea a XI de Infanterie ce ocupă pozițiunile din județele Vlașca și Ilfov este menită a se reîntoarce în Rusia și că va fi cantonată numai până la pregătirile trebuitoare pentru reîntoarcerea în cuprinsul Imperiului.

Luând în considerare că la Ploiești, la Focșani și în alte puncturi s-au cerut locuri pentru așezare de trupe la semn, iar în fapt unele din aceste lucrări sunt adevărate retrașamente de apărare. Că la Galați s-a cerut un loc pentru așezarea unui parc de artilerie. Că la Buzău intendența armatei active a cerut un teren pentru a așeza depozite de grâne și de alte proviziuni hrănitoare în trebuința trupelor imperiale, atât în marș, cât și garnisoana Buzău, și că acest teren trebuie să fie în dispozițiunea Intendentului până la venirea totalei armate concentrate în Principatul României, precum aceasta se zice textual în adresa Domnului Intendent al armatei imperiale, maior Corvin Bincevski, către Primăria din Buzău, cu data de 30 martie 1878.

Că în Besserabia română, unii dintre comandanții trupelor pe unde trec anunță luarea Bessarabiei de către Rusia și neliniștesc pe locuitori, iar pe de altă parte îi invită a nu plăti contribuțiunile către Statul român și a nu da nimic de rechizițiune dacă li se va cere de guvernul român, astfel că autoritățile noastre nu pot lua nici o măsură contra-le în fața forțelor rosiane, precum aceasta rezultă din raportul subprefectului Cahul-Prut din județul Bolgrad, din 26 martie, nr. 1329;

Luând în considerare că Convenția din 4/16 aprilie 1877 nu dă armatelor imperiale decât dreptul de trecere în Bulgaria și că această trecere este determinată pe anume linii de etape, în care trupele nu au dreptul de a se opri decât timpul material cerut pentru trebuința repaosului sau din cauza obstacolelor independente de voința lor (...).

Luând în considerare că procedarea trupelor imperiale și statornicirea lor în mod permanent și în deosebite puncturi și linii strategice este o adevărată ocupație militară a țării, operată fără prevestire și încuviințarea guvernului și, prin urmare, e făcută prin surprindere.

Că prin urmare această ocupațiune este o violațiune flagrantă a Convențiunii din 4/16 aprilie, este o amenințare și o călcare a drepturilor acestei țări în contra cărora și Guvernul și Țara sunt datoare a protesta.

Pentru aceste motive, Consiliul hotărăște:

Domnul Ministru de Interne va da ordine tuturor autorităților administrative și comunelor de a se mărgini în dispozițiunile Convențiunii din 4/16 aprilie la înlesnirile ce se cuvin trupelor imperiale, numai întrucât ele sunt trecătoare și în timpul trecerii lor. Ele se vor abține de la darea de orice concurs pretutindeni unde trecerea este prefăcută în o ocupațiune permanentă sau se ia un caracter contrariu unei simple treceri; autoritățile pretutindeni unde se vor găsi față cu o asemenea cantonare de trupe înfățișând caracterul de permanent vor refuza orice cerere de înlesnire ca contrară Convențiunii.

Aceste dispoziții și recomandare de urmare de către Domnul Ministru de Externe se vor comunica comisarilor guvernului român spre întocmai urmare în relațiunile lor cu șefii armatelor imperiale.

Domnul Ministru de Externe va comunica Agentului diplomatic al Rusiei călcarea Convențiunii făcută de către autoritățile militare ruse și dispozițiunile luate de către Guvernul român. În fine, Domnul Ministru de Externe aducând cele de mai sus la cunoștința agenților diplomatici ai României pe lângă Puterile străine va protesta prin ei contra violațiunilor de către armatele rusiane la adresa suveranității și teritoriului României.

Dispozițiile aici cuprinse se vor aduce la îndeplinire de către D.D. [Domniile Dumnealor – n.n.] Ministru de Interne și de Externe. / Semnează: I. C. Brătianu, M. Kogălniceanu, Gh. Chițu, I. Câmpineanu, Eugen Stătescu, general Cernat, Petre I. Aurelian / Această copie fiind conformă cu originalul se legiferează, 6 aprilie 1878. Secretarul Consiliului Miniștrilor, N. Dunca”. Documentul sus citat are aplicată ștampila rotund albastră a Consiliului Miniștrilor al României²⁵.

După această hotărâre a Consiliului de Miniștri, rezultă că pe teritoriul național a fost declarată în secret starea de asediu. Din postura de premier și ministru de Interne, Ion C. Brătianu i-a informat și le-a ordonat prefecților: „Mai toată ziua, inamicii stării actuale de lucruri răspândesc fel de fel de știri, unele mai alarmante decât altele (...). Dorim dar să știm în orice moment tot ce se face în districtele Dumneavoastră (...), câte trupe ruse sunt, dacă da, unde sunt staționate, dacă fac întăriri, redute (...)”.

În zilele următoare, prin Serviciul Secret al țării, Centrala a primit prin telegrame cifrate situația exactă din teritoriu. Se detașa crudul adevăr: trupele ruse au ocupat țara și au anexat Sudul Besarabiei!

Între timp, aparatul rus de propagandă a lansat zvonul că a fost anulată Convenția româno-rusă din aprilie 1877. Potrivit informărilor prefecților, zvonul avea scopul de a provoca populația și autoritățile locale, care deja cereau public izgonirea ocupantului rus. Însă Ion C. Brătianu a sesizat capcana întinsă de ruși, în sensul ca guvernul român să ceară ajutorul rus pentru a gestiona evenimentele, și a explicat astfel situația prefecților prin circulara din 14 aprilie 1878:

„În urma condițiilor de pace convenite între Guvernul Majestății Sale Împăratul tuturor Rusiilor și acela al Majestății Sale Sultanul, s-a emis de unii opinia că Convențiunea încheiată la 4/14 aprilie 1877 între Rusia și România a încetat a mai fi obligatorie pentru noi. Dacă o asemenea interpretare s-ar răspândi și s-ar acredita, ea ar putea face pe unii cetățeni și chiar pe unele autorități, induse în eroare, a se crede dispensate de a îndeplini obligațiile ce guvernul a contractat pentru înlesnirea trecerii armatelor rusești prin România, astfel s-ar da loc la conflicte care nu pot decât a ne fi prejudicioase.

Îndeplinirea cu sfințenie până la definitiva pace a tuturor angajamentelor ce am luat prin acea Convențiune este, D-le Prefect, nu numai o datorie pentru noi, dar chiar un interes național. Numai astfel în adevăr și Rusia va fi ținută a îndeplini din parte-i cu strictețe toate obligațiile ce a luat față de România și care constituie un scut pentru noi până în ziua când areopagul european se va pronunța definitiv (...).

Este de sperat că marele areopag european, înaintea căruia ultimul răsbel a pus din nou la ordinea zilei cestiunea Orientului, va ține socoteală de voința unanimă a Românilor; și că Rusia însăși va renunța la cererile ei, convinsă că stăruința noastră nu este dictată de alte simțăminte decât de credința ce o avem că a ceda ar fi a pune în pericol unele din acele condițiuni esențiale existenței Statului român. Ca să-i dăm însă această convingere, trebuie ca fiecare Român să se observe și să păstreze aceeași atitudine ca în trecut, în orice ocaziune și în fața oricărei împrejurări; trebuie să ne stăpânim chiar în fața provocărilor ce ni s-ar putea face, ori din ce parte ar veni ele; trebuie atât în întruniri publice și în jurnale cât și în relațiile individuale să ne cumpănim cuvintele, să ne modelăm limbajul și să evităm cu oaspeții noștri orice discuțiune care ar putea degenera în dispută, sau care ar fi de natură a inspira bănuieli nedrepte asupra intențiilor noastre în privința lor.

Trebuie, într-un cuvânt, ca orice român să se gândească la răspunderea ce ar atrage asupră-și dacă ar provoca un conflict care, în condițiile actuale, ar fi zdrobitor pentru noi; aceasta ar fi a compromite națiunea însăși în fața opiniei publice europene în acest moment, mai ales când Europa în unanimitate caută a evita orice ațâțare, a înlătura răsbelul și a întemeia pacea atât de trebuincioasă prosperității și progresului lumii întregi.

Spuneți dară administrațiilor D-voastră să fie în liniște, să-ți păstreze tăria și credința și să fie siguri că Domn, Adunări Legiuitoare și Guvern își vor face în orice împrejurări datoria și că astfel ne este permis a spera că dreptul nostru va ieși neatins din criza ce ne sbatem”. / Ministru de Interne: Ion C. Brătianu²⁶.

Se înțelege că expedierea de către primul ministru (care cumula și funcția de ministru de interne) a unei asemenea circulare către prefecți nu avea doar caracter explicativ sau de legitimare a politicilor luate, ci era un ordin pentru ca administrația intimă a statului să treacă la măsuri în teritoriu.

De remarcat că în toată această perioadă „celula de criză” de la guvernul României nu a încetat o clipă să monitorizeze, confidențial, fiecare pas al ocupantului rus în țara noastră. De pildă, la 14 aprilie 1878, Mihail Kogălniceau a fost informat că „un batalion rus de infanterie, printr-o întâmplare neprevăzută, pornește de la Iași spre Giurgiu, spre Bulgaria și că va trece prin București”. Mihail Kogălniceanu l-a rugat pe ministrul de Interne (I. C. Brătianu) să ia legătura cu prefecții și să comunice de urgență care este numărul exact al trupelor ruse aflătoare în țară pentru a comunica situația capitalelor europene²⁷.

La 28 aprilie 1878, ministrul de Interne a reamintit prefecților (no. 7931) ca atunci când vor raporta la Centru cu privire la mișcarea trupelor ruse în județe „să aveți ca normă și să deslușiți: de unde vin, din ce armă face parte fiecare trupă sosită, numărul oamenilor fiecărei trupe, precum și numărul tunurilor când va fi artilerie”²⁸.

În lunile următoare, prefecții și agenții din subordine au cules informații din districte și au raportat în flux continuu la București despre „supravegherea armatelor ruse și activitatea desfășurată de acestea pe teritoriul nostru”²⁹.

În arhivele noastre sunt sute de rapoarte confidențiale în acest sens, iată câteva exemple: prefectul de Ilfov, 21 iunie 1878: „Domnule Ministru, trupele ruse cantonate în Plășile Znagoru, Dâmbovița, Negoești și Oltenița nu au făcut nici o mișcare, iar în Plasa Sabaru nu s-a primit încă știință”. Subprefectul de Motiștea: „În ziua de 19 curent, trei ofițeri ruși au trecut prin comunele Fierbinți și Dridu, observând podul peste Ialomița și luând diferite note topografice”³⁰. Prefectul din Snagov: „În ziua de 25 iulie 1878, la punctul Săftica, au staționat 6 000 de soldați ruși, lehată (?) și artilerie, iar în 26 curent au plecat spre Ploiești”³¹. Sau telegrama prefectului de Iași (din august 1878?), adresată lui C.A. Rosetti (ministru de Interne), care prin privegherile făcute a stabilit că la „frontiera Rusiei, Sculeni și Ungheni se află peste 16 000 ruși din diferite corpuri de armată (...), în oraș liniște, am privegherea cea mai mare, toate măsurile luate, sper ca nici un conflict cu evreii aici nu va locui, sunt neadormitu”³².

Finalul

Calvarul autorităților noastre își găsește în parte rezolvarea în vara lui 1878. Diplomația română ceruse deja în acest sens ajutorul cabinetului britanic, care avea interese comerciale însemnate în Mediterana de Est și la Gurile Dunării. Astfel, la presiunile Marii Britanii, care amenință Rusia chiar cu războiul pentru situația din Bulgaria - flota engleză era deja la porțile Constantinopolului, Rusia este forțată să accepte și se consolează, momentan, că Marile Puteri nu doresc anexarea României și începe a da semne că și-ar retrage o parte din trupe din România. Ironia era că tânăra și glorioasa Armată Română, în cooperare cu armatele engleze și otomane din sud, acum aliate, putea încercui și tăia căile de comunicații ale armatei ruse.

Ca urmare, la 9 iulie 1878, prin nota nr. 491, Principele Obolensky îi comunică ministrului nostru de Externe, Mihail Kogălniceanu, că al „11 Corp de armată rusă, ce se găsește acum în țară, va porni în curând în Rusia după ordinele date Ministerului de Răsbel Imperial de către Majestatea Sa Împăratul tuturor Rusiilor. La 12 iulie 1878 primul eșalon al acestui Corp începe mișcările sale de reîntoarcere înăuntrul Imperiului”³³. La 23 octombrie 1878, Principele Obolensky l-a anunțat pe Kogălniceanu că începând cu 26 curent va pleca în Rusia și Regimentul de Cazaci de Don, rusul prezentând ministrului nostru și un marș-rut al Regimentului de la Jilava la Ismail.

Abia la 29 ianuarie 1879, autoritățile noastre sunt informate, de generalul maior Feldman (rus), că în urma încheierii Tratatului de Pace cu Turcia va avea loc retragerea armatei ruse din această țară începând cu data de 6 februarie 1879.

Dar guvernul român avea iar teama că Rusia, după anexarea celor trei județe românești din sudul Basarabiei, va anexa și Dobrogea, abia retrocedată României. Astfel că, la 17 februarie 1879, Feldman a trebuit să dea o asigurare guvernului român că retragerea rusă nu va avea loc prin Dobrogea.

Și cum nimeni din țară nu mai credea în „cuvântul” rușilor, o „celulă de criză” a luat naștere preventiv la Guvern din reprezentanți ai ministerelor de Externe, Răsbel și Interne. Ca și anterior, conducerea statului a dispus măsuri de supraveghere informativă a retragerii armatelor ruse, prefecții noștri fiind instruiți să telegrafieze „la minut” apariția trupelor ruse pe teritoriul prefecturilor lor³⁴. Evident, guvernul englez era și el informat, chiar și cel german.

Ba chiar România a prins curaj și răspuns armat provocărilor armatei țariste. În ianuarie 1879, Armata Română a ocupat Arab-Tabia, o colină strategică din fața Silistrei. Principele Carol I și Armata nu erau mulțumiți că Silistra, cu poziția ei strategică, a fost atribuită de ruși Bulgariei, deși Congresul de Pace de la Berlin (prin Germania) stabilise ca aceasta să revină României. Rușii au amenințat cu represalii, peste 10 000 de soldați s-au deplasat la Silistra. În final, Armata Română s-a retras, dar, la 22 februarie 1879, colina Arab-Tabia a fost acordată României prin medirerea Austro-Ungariei³⁵.

Note:

1. Referitor la acest subiect și altele a se vedea: Sorin Aparaschivei, Sistemul Național de Informații de la Regulamentul Organic și până după Războiul de Reîntregire Națională, Editura Militară, București, 2018.

2. Constantin Bacalbașa, Bucureștii de altădată, Vol. I, 1871-1884, ediția a 2-a, Editura „Universul”, București, 1935, p. 20.

3. Academia Republicii Populare Române, Documente privind istoria României, Războiul pentru Independență, Vol. I, (partea a II-a), Evenimentele militare premergătoare anului 1877, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1954, documentul nr. 329, pp. 274-276.

4. Academia Republicii Populare Române, Documente privind istoria României, Războiul pentru Independență, Vol. I, (partea a II-a), Evenimentele militare premergătoare anului 1877, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1954, documentul nr. 2, p. 2.

5. Arhivele Naționale ale României (se va cita: ANR), Inventarul nr. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 258/1877, filele 51-53.

6. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 82/1877, fila 50.

7. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 258/1877, fila 2.

8. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 97/1877, filele 1-8.

9. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 97/1877, filele 1-8.

10. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 82/1877, fila 248.

11. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 258/1877, fila 161.

12. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 219/1876, fila 6.

13. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 219/1876, fila 29.

14. ANR, Inv. 2385, Ministerul Justiției, Direcția Judiciară, 1860-1916, Vol. I, Dosar 2/1877, filele 48-50.

15. ANR, Inv. 2385, Ministerul Justiției, Direcția Judiciară, 1860-1916, Vol. I, Dosar 2/1877, filele 48-50.

16. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 222/1876, fila 84.

17. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 222/1876, filele 174-175.

18. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 52/1877, filele 139-140.

19. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 118/1878, fila 19.

20. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 119/1878.

21. Monitorul Oficial al României, nr. 78 din 6 aprilie 1878, partea neoficială, supliment.

22. Monitorul Oficial al României, nr. 78 din 6 aprilie 1878, partea neoficială, supliment.

23. Monitorul Oficial al României, nr. 78 din 6 aprilie 1878, partea neoficială, supliment.

24. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 304/1878, fila 173.

25. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 304/1878, filele 174-176 (2066).

26. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 304/1878, filele 177-178; circulara este publicată și de: C.C. Giurescu în „Ion C. Brătianu, acte și cuvântări”, IX, Vol. III (1 mai 1877 – 30 aprilie 1878), Cartea Românească, București, 1930, pp. 295-299.

27. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 304/1878, fila 183, respectiv fila 184.

28. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 306/1878, fila 162.

29. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 305/1878, passim.

30. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 305/1878, fila 2.

31. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 306/1878, fila 15.

32. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 305/1878, fila 29.

33. ANR, Inv. 3132, Ministerul de Interne, Direcția Contabilității, 1861-1889, Dosar nr. 69/1878, fila 18.

34. ANR, Inv. 2602, Ministerul de Interne, Divisiunea Administrativă 1868-1879, Dosar 76/1879, filele 5-13.

35. Sorin Liviu Damean, România și Congresul de Pace de la Berlin (1878), Editura Mica Valahie, București, 2011, pp. 80-83.