Cum arăta viaţa cotidiană în ghetoul din oraşul polonez Lodz, în 1943 FOTO
În 1943, oraşul Lodz din Polonia se afla sub teroarea nazistă. Procesul de exterminare lăsase oraşul aproape pustiu, oamenii concentraţi în fabricile ghetoului, îndureraţi şi obosiţi.
La 8 septembrie 1939, trupele Wehrmachtului înaintau mult în interiorul Poloniei şi ocupau Lodz, oraş industrial, al treilea ca mărime în Polonia. Lodz era un important centru al culturii evreieşti din Polonia, iar 34% din populaţie era de origine evreiască, anume 665 000 de locuitori. De la momentul ocupării, evreii au fost persecutaţi de către cadrele SS, dar şi de conlocuitorii germani.
Atacuri, deportări, distrugerea magazinelor şi a apartamentelor, închiderea instituţiilor evreieşti de către noile autorităţi – toate acestea le-au văzut şi trăit evreii la începutul toamnei din 1939. Le era interzis să părăsească oraşul fără permisiune, să asculte radio, să conducă maşini, dar şi să folosească transportul în comun. În două zile, între 15-17 noiembrie 1939 toate sinagogile au fost distruse, iar evreii au fost obligaţi să poarte „Steaua Galbenă” (Judenstern).
Între decembrie 1939 şi februarie 1940 a fost instalat ghetoul în Stare Miasto (Centrul Vechi al oraşalui), Baluty (un cartier evreiesc sărac) şi în zona suburbană Marysin. Ghetoul a fost deschis oficial la 8 februarie şi cei 164 000 de locuitori evrei rămaşi în Lodz au fost mutaţi forţat. Ghetoul din Lodz era cel de-al doilea ca mărime după cel din Varşovia.
Click aici pentru galerie foto
Au fost tipărite bancnote şi monede speciale, precum şi timbre diferite. A fost desemnată o echipă de poliţie germană, condusă de Walter Rudolf Keuck, cu misiunea de a supraveghea ghetoul, care, având o suprafaţă de doar patru kilometri pătraţi, a devenit cea mai dens populată zonă a oraşului Lodz. Aproximativ 200 000 de evrei – inclusiv cei 38 500 de evrei deportaţi din Germania, Austria, Cehoslovacia şi Luxemburg – au fost cazaţi în case mizerabile construite din lemn, însumând 31 271 de apartamente. Nivelul de trai şi, mai ales, condiţiile sanitare erau deplorabile – lipsa hranei în cantităţi suficiente, cu doar 700 de apartamente dotate cu apă potabilă, dar fără canalizare şi nicio resursă pentru încălzire în timpul iernii (nici măcar haine şi pantofi potriviţi). Acestea au fost cauzele morţii a aproximativ 21% din populaţia ghetoului.
Ghetoul fusese contruit, însă, doar ca o etapă temporară, iar soarta evreilor din Lodz era exterminarea. La 16 ianuarie 1942 au început deportările către lagărul de exterminare de la Chelmno – prioritate având bolnavii, invalizii, bătrânii, femeile şi copiii – iar până în septembrie, toţi evreii din Warthegau(partea vestică a Poloniei, anexată de Germania) fuseseră fie ucişi, fie deportaţi. Toţi în afară de 77 000 de evrei care au rămas în Lodz.
Prin urmare, lagărul din Chelmno a fost închis, iar deportările au încetat. Până în mai 1944, ghetoul a fost transformat într-un lagăr de muncă – aproximativ 90% dintre evrei munceau în fabricile din ghetou.
