Cum a fost sacrificată o divizie de elită a Armatei Române

23 noiembrie 1916, ziua cu numărul 102 de la intrarea României în Primul Război Mondial... Primele unități germane și-au făcut apariția în București, ca forță de ocupație, în vreme ce armata română, învinsă, se retrăgea către Moldova. Tot atunci, pe malul de vest al Oltului, câteva mii de ostași români au depus armele și au luat drumul prizonieratului, după ce luptaseră în încercuire timp de două săptămâni.  

Frontul de pe Cerna

Aceste resturi vlăguite, capturate la Olt, au fost cândva o mare unitate de elită: Divizia 1. La începutul campaniei era comandată de generalul de brigadă Ioan Dragalina și a primit misiunea de a trece râul Bahna, care reprezenta pe atunci frontiera dintre România și Austro-Ungaria, și de a se organiza defensiv pe Cerna (cu ocuparea Orșovei și a dealurilor de la vest de oraș). În același timp, divizia asigura linia Dunării de la Vârciorova (ultima localitate românească înainte de Austro-Ungaria) până la Ostrovu Mare.

În fața diviziei românești se afla o brigadă austro-ungară formată din elemente de mâna a doua (grăniceri în vârstă, finanți militarizați, mineri care în timpul liber făceau instrucție etc). Era departe de a fi un adversar redutabil pentru Dragalina, care avea în subordine cinci regimente de infanterie (dintre care doar unul era alcătuit din rezerviști) și două dintre cele mai bune regimente de artilerie pe care le avea regatul. De aceea, în primele zile ale războiului, singurul motiv de îngrijorare erau tunurile de pe monitoarele inamice de pe Dunăre sau cele de pe Dealul Tekija, aflat pe malul sârbesc al fluviului, în dreptul insulei Ada-Kaleh.

Foto (sus): Generalul de brigadă Ioan Dragalina la Cerna. Tablou aflat în patrimoniul Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, Colecția Picturi.

La 19 august 1916, românii au trecut la atac și au ocupat înălțimile de pe malul stâng al Cernei, din dreptul Băilor Herculane și până la vărsarea în Dunăre, capturând 654 de militari inamici, inclusiv nouă ofițeri. Apoi, în noaptea de 19/20 august, două companii ale Regimentului 17 din Turnu Severin au ocupat insula Ada-Kaleh.

La 22 august, ostașii Regimentului 17, plecând de pe Dealul Alion, au intrat în Orșova, apoi au urcat pe dealurile de la vest de oraș, oprindu-se în fața Eșelniței. După care, trupele au rămas în așteptare...

Frontul încredințat lui Dragalina a rămas imobil pentru că așa era planul de campanie. Acesta prevedea ca cele trei armate române care pătrundeau în Transilvania să atingă linia Mureșului, apoi, coordonându-și mișcările, să pivoteze către vest, in timp ce marea unitate de la Cerna asigura flancul stâng al manevrei. După ce planul de campanie a eșuat, frontul a înghițit tot mai multe trupe pentru apărarea trecătorilor. De aceea, din cadrul Diviziei 1 au fost luate două regimente, care au fost trimise să întărească apărarea în altă parte. Astfel, la 25 august a plecat R. 1 Vânători, iar la 16 septembrie R. 57 Infanterie. Pozițiile lor – Dealurile Ozoina și Drănic – au fost preluate de Regimentul 17 Mehedinți, comandat de colonelul Teodor Tăutu. Practic, acest regiment a rămas să asigure un front de peste 10 km în fața trupelor austro-ungare, dar și Insula Ada-Kaleh și linia Dunării de la Orșova la Turnu Severin. Apărarea sectorului rămânea o misiune neverosimilă, neputându-se rezista unui atac puternic. Marele Cartier General român nu mai avea soluții pentru Dragalina și Tăutu. Pericolul ipotetic de pe Cerna pălea în fața amenințării reale de pe Văile Oltului și Jiului.

Nici trupele austro-ungare de la Cerna nu au primit întăriri semnificative. Având însă informații că linia întâi a românilor s-a subțiat constant, au atacat în dimineața zilei de 18 septembrie.

Inițial, inamicul a ocupat Orșova și două sate de pe Cerna, dar, în a doua parte a zilei, atacul a fost respins, cele trei localități revenind în mâinile Diviziei 1. Chiar dacă, la căderea întunericului, luptele s-au stins, încordarea s-a simțit și peste noapte: „glumele soldaților noștri, care atârnau felinare aprinse în pomi, sau ale inamicilor care puneau o lumânare aprinsă pe o scândură și o lăsau să plutească pe Dunăre, au dat naștere la focuri de pușcă și dintr-o parte și din alta” – a scris comandantul Regimentului 17 în carnetul său de câmp.

Situația se agravează...

La cinci săptămâni de la începutul campaniei, Divizia 1 mai conta doar pe trei dintre regimentele de infanterie. În zona nordică a sectorului, având în față Băile Herculane, se afla Brigada a II-a, formată din Regimentele 1 din Craiova și 31 din Calafat.

Comandantul Brigăzii a II-a era colonelul Scarlat Demetriade. Să reținem acest nume, pentru că Demetriade va comanda trupele de la Cerna în perioada lor cea mai critică. În Orșova și pe Dealurile Alion, Ozoina și Drănic se afla Brigada I, comandată de colonelul Nicolae Stavrache. Această brigadă a început campania cu Regimentele 17 și 57 Infanterie, dar acum dispunea numai de R. 17 (colonel Teodor Tăutu).

Ultima parte a lunii septembrie a fost utilizată de ambele tabere pentru consolidarea pozițiilor. S-au adâncit șanțurile și s-au extins rețelele de sârmă ghimpată. În timpul acestor lucrări, un comandant român de baterie de artilerie a raportat superiorului său că are în raza tunurilor un sector inamic în care se vedeau oameni săpând șanțuri. Superiorul a cercetat cu ajutorul binoclului zona semnalată, apoi i-a spus artileristului să nu deschidă focul, pentru că lucrătorii erau români (nu a specificat dacă erau țărani din regiune sau militari căzuți prizonieri). I-a cerut însă să fie gata să tragă asupra pozițiilor reperate în momentul în care munca se va încheia și șanțurile vor fi ocupate de adversari.

La 11 octombrie 1916 generalul de brigadă Ioan Dragalina a fost numit în funcția de comandant al Armatei 1. A doua zi, în timpul unei inspecții pe Valea Jiului, a fost rănit într-un schimb de focuri. A fost evacuat la Craiova, apoi la București, dar nu a mai putut fi salvat (a decedat la 24 octombrie, doborât de septicemie).

Colonelul Demetriade a preluat comanda Diviziei 1, cu puțin timp înainte de un nou atac al trupelor austro-ungare. Acesta s-a desfășurat în zilele de 14-16 octombrie 1916 și a demonstrat că adversarul era tot mai puternic (primise, ca întăriri, patru batalioane de bosniaci). De data aceasta, înfruntarea a fost mult mai violentă, cu pierderi mari de ambele părți. Deși au luptat în inferioritate de 1 la 2, românii au rezistat. Erau însă la limită. Pentru a-și menine pozițiile în continuare, aveau nevoie urgentă de suplimentarea trupelor...

La 18 octombrie 1916 au venit întăririle: un batalion de miliții, format din rezerviști locali, trecuți bine de 40 de ani. A fost pus la dispoziția colonelului Tăutu, comandantul Regimentului 17, a cărui unitate a dus greul luptelor în zilele precedente. Dezamăgirea acestuia a fost mare: milițienii erau plini de păduchi, aveau arme vechi și decalibrate, hainele erau rupte sau – așa cum era cazul cămășilor – lipsă. Colonelul Stavrache, comandantul Brigăzii 1 Infanterie, i-a descris astfel: „oamenii purtau o parte din echipamentul lor în foaie de cort, înnodată boccea, iar cu arma md. 1879 (pușcă Martini-Henry n.S.T.) petrecută în loc de băț, țineau legătura pe umăr. Colonelul Tăutu, comandantul Regimentului [17] Mehedinți, i-a pus la corvezi în spatele frontului...”.

„Deblocați Porțile de Fier ale Dunării!”

Finalul lunii octombrie a adus victoria Puterilor Centrale pe Valea Jiului. Fără ca românii să se aștepte – fiind atenți la diversiunea generalului von Falkenhein pe Valea Prahovei – s-a creat o puternică grupare inamică pe Valea Jiului, însumând 60.000 de oameni, sub comanda generalului Kühne. Ofensiva s-a dezlănțuit la 29 octombrie 1916, iar apărătorii români au fost copleșiți. Patru zile mai târziu, inamicul cucerea primul oraș important al regatului: Târgu Jiu.

Din Gorj, Corpul Kühne s-a îndreaptat spre Râmnicul Vâlcea și Filiași, apoi, la 8 noiembrie, cavaleria germană a intrat în Craiova. Oltenia era dincolo de orice posibilitate de a mai fi salvată, apărarea românească urmând a se reorganiza pe Olt. Două evenimente neașteptate au făcut însă inutilă această nouă linie de rezistență. Primul: la 10 noiembrie 1916, trupe germano-bulgare, aflate sub conducerea mareșalului von Mackensen, au traversat Dunărea pe la Zimnicea și au început înaintarea spre nord, amenințând să taie legătura dintre diviziile care ar fi trebuit să lupte pe Olt și Marele Cartier General român. Al doilea motiv: la 11 noiembrie, cavaleria germană a capturat podul de la Stoenești, pe care românii nu au avut nici timp, nici suficient explozibil să-l distrugă. Pentru germani, drumurile Valahiei au fost deschise...

Ce s-a întâmplat, în tot acest timp, cu ostașii români de la Cerna? În primul rând, să menționăm faptul că, datorită schimbărilor de structură pe care marea unitate de aici le suferise, își modificase numele din Divizia 1 în „Detașamentul Cerna”, în vreme ce o nouă Divizie 1 s-a reconstituit în jurul trupelor retrase pentru apărarea Văii Jiului (după care a fost contopită cu Divizia 17, devenind Divizia 1/17).

După ce trupele germane au spart frontul pe Jiu și au ajuns în zona de podiș a Olteniei, s-a întâmplat ceva foarte interesant, cu urmări dincolo de sfârșitul războiului. Din ordinul generalului von Falkenheyn, la Filiași s-a alcătuit ad-hoc un batalion motorizat (cca 500 de oameni și 12 mitraliere), pus sub comanda unui căpitan care impresionase prin îndrăzneala și competența sa, pe nume Picht. Acestuia i s-a spus: „mergeți și deblocați Porțile de Fier ale Dunării!”. Autocamioanele de 2,5 t care transportau soldații germani s-au pus în mișcare și, spre surprinderea românilor, au intrat în Turnu Severin.

În următoarele două decenii, acțiunea lui Picht a fost prezentată de gânditorii militari germani drept o lovitură de maestru, numai bună de imitat la scară mare. Iată cum un grup mic, motorizat și bine înarmat, putea destabiliza o unitate mult mai mare, căzându-i în spate și obligând-o să se retragă precipitat! În realitate, vom vedea, coloana Picht a avut o importanță secundară în decizia de retragere a Grupului Cerna.

Căderea în încercuire

 La 29 octombrie 1916, când Grupul Kühne a declanșat cu succes ofensiva pe Valea Jiului, și în sectorul Cerna inamicul a trecut la atac. De dimineață, la ora 4,30, pe o ceață densă, două batalioane germane au intrat în Orșova, apărată de două companii românești. Lupta s-a încins pe străzi, iar românii au început să se retragă pas cu pas, în ordine. Orșova a fost abandonată, dar ostașii Regimentului 17 au reușit să închege o nouă linie de apărare la nord de oraș, unde au mai rezistat încă două zile, timp în care atacul inamic s-a domolit, apoi s-a stins. Principala linie de rezistență a Brigăzii 1 Infanterie (colonel Stavrache) s-a stabilit, din nou, pe Alion-Ozoina-Drănic. Pentru a se da mai multă consistență apărării, milițienii mehedințeni au fost amestecați printre infanteriștii Regimentului 17 (colonel Tăutu).

La 3 noiembrie s-a creat Detașamentul Tăutu, format din circa o treime a efectivelor Grupului Cerna, detașament care a fost destinat bătăliei pentru Târgu Jiu. Această trupă, scoasă din linia întâi, era deja obosită de lupte când a plecat spre nord-est, în condiții meteo grele: vânt puternic, noroi, lapoviță și ninsoare. După un marș de 60 de kilometri, când detașamentul a depășit Baia de Aramă, Tăutu a aflat că în zonă erau patrule inamice, semn că bătălia de la Târgu Jiu era încheiată și pierdută. De fapt, aceste patrule au apărut în spatele său, la Baia de Aramă, ceea ce l-a făcut pe comandant să înțeleagă că se afla într-o situație critică și să decidă revenirea la Turnu Severin, inițial pe Valea Motrului, apoi, înainte de Strehaia, luând direcția vest.

În vreme ce Detașamentul Tăutu rătăcea la sud-vest de Târgu Jiu, aflându-se în contact cu avangarda germană, căreia i-a provocat unele pierderi, ostașii rămași la Cerna au primit ordin de retragere către Filiași. Era 4 noiembrie 1916, iar ordinul era dat de comandantul Armatei 1, care acționa în Oltenia. Câteva ore mai târziu, însă, la Marele Cartier General, generalul Henry Berthelot, șef al Misiunii Militare franceze și consilier al regelui Ferdinand, aflând de acest ordin, a avut o ieșire nervoasă și a cerut anularea ordinului „în numele Antantei”. Generalul francez considera – greșit! – că menținerea pe poziții a Grupului Cerna ar fi întârziat armata germană în acțiunea ei de ocupare a Olteniei, câștigând timp pentru organizarea apărării pe râul Olt. În realitate, cavaleria lui Schmettow a acționat așa cum, mai târziu, în Al Doilea Război Mondial, vor acționa blindatele germane. Anume, după principiul că unitățile care formau vârful de lance al ofensivei nu se opreau să angajeze trupele inamice căzute în încercuire, ci urmăreau grosul armatei adverse, pentru a nu-i da răgaz să organizeze o nouă linie de rezistență.

Spre consternarea colonelului Demetriade, ordinul de retragere a fost contramandat. Șansele Grupului Cerna de a evita încercuirea erau, de acum, nule... Desigur, lui Berthelot și Marelui Cartier General român li se pot găsi circumstanțe atenuante: informațiile pe care le aveau despre mișcarea trupelor noastre erau incomplete, iar germanii se deplasau atât de repede, încât situația se schimba radical de la o zi la alta.

La 8 noiembrie a fost ocupată Craiova, iar la 9 noiembrie, Detașamentul Picht, plecat de la Filiași, a ocupat Turnu Severin. Tot la 9 noiembrie – după cinci zile pierdute – colonelul Scarlat Demetriade a ordonat, pe răspunderea sa, retragerea Grupului Cerna. Exista impresia – corectă, de altfel – că, dacă ostașii săi se vor retrage de-a lungul Dunării, forța armatei germane era mai slabă, iar șansele de a atinge Oltul în regiunea Izlaz erau bune.

Colonelul Nicolae Stavrache, comandantul Brigăzii 1 Infanterie, descrie astfel modul în care s-a luat decizia retragerii: „Pe ceață și pe întuneric, de nu se vedea la doi pași, soldații noștri auzeau cum dușmanul ne taie rețele de sârmă, din față, fără să-l putem vedea și împiedica, deși ai noștri trăgeau în direcția zgomotului. Atunci, deci – și numai atunci – eu raportând domnului colonel Demetriade situația disperată, că poziția nu se va mai putea ține și mâine, 10 noiembrie, și pentru a evita capturarea noastră, chiar din acea noapte am cerut, iar Demetriade a ordonat, în fine, retragerea”.

Din seara de 9 noiembrie, Grupul Cerna își părăsește în liniște pozițiile. Pentru comandant a contat și intrarea detașamentului Picht în Turnu Severin, dar – probabil – ar fi decis la fel și dacă orașul ar fi fost în mâinile românilor. A doua zi, se face joncțiunea cu Detașamentul Tăutu, care ajunsese la periferia orașului Turnu Severin. În mod ciudat, comandantul Grupului Cerna decide să atace orașul, pentru a-l elibera de germani (Detașamentul Picht).

Deși ceilalți ofițeri și-au exprimat mirarea, susținând că eliberarea Turnului Severin nu avea nicio valoare militară pentru situația în care se găseau ei, Demetriade a rămas ferm. Așa că, în ziua de 10 noiembrie, Grupul Cerna a pierdut timp, oameni și muniție în încercarea eșuată de a captura o localitate bine apărată de mitraliere.

La 11 noiembrie, grupul se pune din nou în mișcare, către Jiu. În spatele lor, câteva batalioane germane fac joncțiunea cu Picht la Turnu Severin, iar Brigada austro-ungară de la Orșova s-a pus în mișcare, în urmărirea Grupului Cerna. În aceeași zi, la Marele Cartier General român din apropierea Capitalei, colonelul Radu Rosetti a notat: „se mai păstrează o vagă speranță că grupurile Cerna și Dunărea s-ar putea îndrepta spre Izlaz și trece Oltul pe podul de acolo”. Ulterior, nu mai apar alte referiri la aceaste trupe, semn că au ieșit din atenția Marelui Cartier General, care le-a considerat pierdute.

Fără a avea informația că la 11 noiembrie cavaleria germană a capturat podul de la Stoenești și a trecut în Muntenia, Grupul Cerna și-a pus speranța în rezistența românească pe Olt și a început un drum lung de peste 200 km către est. Principalele etape au fost Vânju Mare – Băilești – Zăval – Sadova – Vișina – Izbiceni. De menționat că la Băilești, trupelor conduse de colonelul Demetriade li s-a alăturat un batalion de milițieni craioveni, iar la Zăval, pe Jiu, au făcut joncțiunea cu Grupul Dunărea, care apăra malul oltenesc al fluviului.

Așadar, Oltul a fost atins la 22 noiembrie 1916 în apropiere de Izlaz, așa cum își propusese comandantul Grupului Cerna, dar fără folos. Malul stâng se afla de unsprezece zile în mâinile inamicului, iar Bătălia pentru București tocmai se încheiase de două zile, prin înfrângerea armatei române. În aceste condiții, fără posibilitatea de a mai ajunge în liniile românești pentru a continua războiul, Grupul Cerna și celelalte trupe pe care le absorbise s-au predat la 23 noiembrie, după o ultimă rezistență. Însă odiseea aceasta, a traversării Olteniei, aflată deja în mâinile inamicului, care permanent i-a hărțuit pe ostașii români, merită o prezentare separată, în viitor. Mai ales că toată această aventură a constituit obiectul unui proces la Tribunalul Militar al Corpului II Armată (București)!

Articolul a fost postat pe pagina de Facebook a Muzeului Militar Naţional "Regele Ferdinand I"