Cum a contribuit România la înfrângerea Puterilor Centrale în anul 1916

Au fost și mai sunt interpretări privind rolul șters al României la obținerea victoriei Antantei în prima conflagrație mondială și au fost istorici români care au minimalizat această intervenție din august 1916. Teza nu este nouă și a fost susținută de cercetători militari din fostele state aliate. Interesant este că ofițerii și specialiștii din tabăra învinsă n-au fost de aceeași părere.

România a intrat în război în august 1916 și atunci încă nu era înclinată balanța în favoarea aliaților. Franța răsufla greu la Verdun și trupele engleze nu reușeau să străpungă frontul german pe Somme. Fusese oprită ofensiva rusă condusă de generalul Brusilov și flota britanică înregistrase pierderi însemnate în confruntarea cu navele de suprafață ale Reich-ului. Era nevoie de un nou aliat care să atace în alt sector de front și să provoace pierderi celor patru imperii ce se încăpățânau să reziste.

Lovitura românească a venit la momentul oportun și batalioanele române au început să macine forțele austro-ungare din Transilvania. Nici cele bulgare din sud n-au fost ocolite de moartea provocată de plumbii ascuțiți. Viena a constatat că nu are trupe suficiente pentru bararea înaintării noului inamic și a solicitat trupe Berlinului, conducerea germană fiind foarte dornică să dea o lecție trădătorului ce semnase un tratat de alianță în anul 1883. Au fost trimise divizii luate din rezervă și de pe toate fronturile și a fost formată Armata a IX-a germană. Se subînțelege că a fost timp pierdut pentru aceste mari unități cât timp au fost în trenuri.

Sorin Coifan a fost un militar din Regimentul 57 infanterie și a participat la ostilități în toamna anului 1916. A apucat să noteze câte ceva și memoriile acestui ofițer sunt suficiente pentru a demonstra că Puterile Centrale au pierdut din resurse în spațiul românesc. Informațiile despre ziua de 12 octombrie 1916 se referă la un puternic bombardament de artilerie efectuat pe Valea Oltului de către austro – germani și au fost implicate tunurile de calibrele 77, 105, 150, 210 și 305 mm.

Nu se făcea economie de muniție pentru a sparge frontul românesc, dar unitatea românească de infanterie a rezistat. Problema germanilor era că aveau o producție inferioară de proiectile în raport cu cea din Antanta și orice dispozitiv exploziv folosit în munții României mărea decalajul numeric și în ceea ce privește masa munițiilor. Un singur obuz ușor de calibrul 305 mm avea o masă de 287 mm și provoca distrugeri cumplite, o groapă în teren putând să aibă o adâncime de doi metri și un diametru de cel puțin cinci metri. Dacă era tras în munți împotriva românilor, înseamnă că n-a fost folosit contra trupelor aliate.

Bombardamentele începeau de dimineață și durau până seara timp de mai multe zile pentru că trupele dispuse în măști individuale respingeau infanteria germană, cea care era trimisă la asalt fiind sprijinită de focul aruncătoarelor de mine și de cel puștilor și al mitralierelor, muniția de infanterie fiind produsă în cantități inferioare celor din tabăra Antantei. Cum asaltul eșua, bombardamentul de artilerie era reluat cu și mai mare intensitate și putea să țină până noaptea târziu. Se încerca lovirea metru cu metru a zonelor în care se presupunea existența forțelor românești și nu se făcea economie de proiectile.

Timp de cinci zile și cinci nopți Compania 11 din Regimentul 57 infanterie a rezistat în preajma satului Robești, cel care a fost spulberat în totalitate de proiectilele înalt explozive. Frontul românesc trebuia neapărat spart pe Valea Oltului. Oare cum se poate scrie astăzi că nu s-a făcut ceva deosebit pentru aliații obținuți prin înțelegerile din august 1916?

Armatele inamice erau inferioare numeric în raport cu cele ale Franței, Angliei, Italiei și Rusiei și orice pierdere produsă de români mărea decalajul dintre cele două alianțe. Din păcate, comandanții aliați n-au reușit să adopte cele mai bune tactici de asalt și nici să se coordoneze, ceea ce a permis germanilor să aducă regimente proaspete în sectoarele amenințate și astfel ostilitățile au continuat până la 11 noiembrie 1918.

Teoretic, dacă ar fi fost comandanți aliați capabili, armata română n-ar fi trebuit să întâlnească picior de militar în timpul campaniei din 1916. Deplasarea unor forțe numeroase în Carpați și în Dobrogea a generat o victorie a germanilor, dar la nivel strategic diviziile epuizate au rămas blocate pe un front îndepărtat și care atrăgea cantități importante de muniții și arme. Multe unități au rămas apoi blocate ca trupe de ocupație, cele mai cunoscute fiind Diviziile 89 și 218 infanterie germană.

Conducerea Germaniei în august 1916 a fost pusă într-o mare dilemă. Dacă nu trimitea forțe în Transilvania, risca să rămână fără un aliat și urma o înfrângere logică. Dacă expedia divizii spre noul front, era încălcat principiul concentrării forțelor și urma o înfrângere. S-a încercat varianta a doua, multe resurse au fost pierdute prin munți și păduri și Antanta a putut să-și dezvolte producția de tehnică modernă de luptă. Au fost dezvoltate mase de tancuri și avioane și acestea au fost lansate la atac în cursul anului 1918.

_{Foto sus: Prizonieri austro-ungari capturați de soldații români (sursa foto: Gogu Negulesco, Rumania's sacrifice, New York Century Co, 1918)}