Restaurante, cafenele, cazinouri în Bucureştiul ocupat de germani
Spațiile de loisir, unde viața și realitățile sale greu de suportat pot fi uitate preț de o clipă, sunt populate acum de o lume pestriță formată din profitori de război, femei ușoare sau interlopi.
Deși locantele sunt constrânse de raționalizările alimentare la un meniu de criză, pentru cei cu posibilități există o ofertă paralelă similară cu cea din zilele bune; astfel, Vasile Cancicov petrece de 1 mai 1917 la celebra „Iordache” de pe Covaci, într-un cadru cu totul privilegiat, datorat unei relații foarte apropiate cu patronatul.
Furișat din spitalul „Colțea”, unde-și trata o rană la picior, juristul poposește într-un separeu unde, prin fața sa, se perindă un adevărat festin: icre negre, mititei, șalău sau vrăbioare la grătar, acompaniate de băuturi selecte, precum „celebrul «Cristal»”, țuică sau cafeaua cu rom, denumită marghiloman, după cunoscutul politician.
În rest, tot Cancicov arată, meniul era compus din improvizații culinare greu comestibile, precum o friptură de bivol, servită de acesta în zona „Moșilor”, la cârciuma lui Leana chioara, mai cunoscută ca „Trei ochi sub plapumă”. Chiar și așa, în ianuarie 1917, o nouă restricție lovește consumatorii, fiind permis numai un singur sortiment culinar pe bază de carne, și doar în zilele de marți, joi, sâmbătă și duminică.
„Ora berii”
Și băuturile alcoolice au fost supuse unui regim de interdicții, fără însă a fi prohibite. Singura excepție au reprezentat-o băuturile spirtoase, țăranii posesori de livezi de pruni fiind încurajați să vândă fructele, din care se prepara magiun. Pentru siguranță, au fost rechiziționate alambicurile, precum și tescovina, exact în perioada aptă prelucrării, la sfârșitul toamnei lui 1917.
Cel mai greu de obținut de pe piață era vinul roșu, singurii care îl puteau vinde fiind farmaciștii, numai pe bază de rețetă. Restul vinului putea fi procurat de la cârciumi sau vinării, cantitatea maximă ce putea fi cumpărată de o persoană fiind de 5 litri. Totuși, vinul bun a fost de negăsit pe piața liberă. Licoarea lui Oen era înlocuită de o contrafacere pe bază de fructe, mai ales mere. La fel, cafeaua care se servea prin localuri era de fapt o fiertură de orz prăjit fără zahăr, ce costa 70 de bani ceașca. Apa minerală era produsă exclusiv de fabrica „Sanitas”.
Berea era băutura cea mai râvnită, dar locantelor li se permitea vinderea doar a unui butoi pe zi. Din această cauză, doritorii își ocupau locurile cu câteva ore înainte, altă interdicție privind servirea doar a clienților de pe scaune. De cele mai multe ori lipsesc paharele sau halbele, iar clienții sunt serviți pe serii. Militarii abundă la „ora berii”, bând pe rând dintr-un fel de găleți mai mici, de 5-6 litri, cântecele lor cu linie sentimentală și comportamentul potolit inspirând respectul celor din jur.
Lipsa cronică a orzului de pe piață a făcut ca producerea berii să fie drastic restrânsă, deși unii producători mai reușeau să sustragă anumite cantități din această cereală, amestecând-o cu pământ sau funigine. Singura firmă din București unde licoarea lui Gambrinus se mai fabrică e „Bragadiru”; tot aici se produce și spirt, în regim de exclusivitate, precum și acid carbonic. Marea rivală pe timp de pace, „Luther”, este nevoită să producă pe perioada ocupației doar sucuri de fructe.
Berea se mai găsește și la bufetele improvizate pe la cinematografe sau grădini, unde se desfășoară nenumărate spectacole de operetă susținute pentru ridicarea moralului militarilor. Licoarea e însoțită de multe ori de platouri cu carne afumată.
Băutura cea mai favorizată era șampania, companioana cea mai căutată de către amatorii de flirturi. Costa până în 20 de lei, adică mai puțin decât o găină de contrabandă, și era o improvizație pe bază de vinuri proaste reciclate.
„Laborator al alchimistului, unde se combină toate ersatz-urile”
Din cauza interzicerii uzului zahărului și a altor ingrediente naturale indispensabile, cofetăriile făceau față cu greu, majoritatea fiind închise. Cea mai cunoscută cofetărie a vremii era „Julien”, situată la parterul hotelului „Splendid” de pe Calea Victoriei, vis-a-vis de Palatul Regal, și, conform mărturiilor, pare un „laborator al alchimistului, unde se combină toate ersatz-urile”.
Singura care servea înghețată era „Riegler”, situată pe Calea Victoriei, peste drum de actualul Palat al Telefoanelor, însă, se spune, era frecventată predilect de către militari și femei de consum. Din „Capșa” a mai rămas disponibilă bucureștenilor doar cofetăria, care, însă, arăta dezolant: doar rafturi goale, menționează același mărturisitor. Mai mult de atât, în vârtejul interminabilelor rechiziții sunt ridicate și fețele de masă, înlocuite mai apoi cu unele din hârtie.
Viața de consum se derula îndeosebi în așa-numitele cazinouri, de fapt niște cluburi pentru ofițeri sau funcţionari. De exemplu, palatul Știrbey e transformat în cazino pentru ofițeri, fiind condus de baroana Hammerstein. Și Marghiloman își amintește de existența unor astfel de locante ofițerești, aflate lângă locuința sa de pe strada Mercur, remarcând schimbarea de atmosferă după luptele din vara lui 1917:
„29 august 1917 – Seara, de pe terasa mea, din toate părțile se auzea muzica. Cele două Casinouri de ofițeri din strada Clemenței ne trimeteau ecourile pianelor, viorilor și lăutarilor. De zece zile tăcere desăvârșită. Pierderile pe Siret au trebuit să fie teribile”.
Unele cafenele și-au schimbat denumirea, adoptând spiritul vremurilor; un exemplu foarte cunoscut este faimoasa cafenea frecventată de oamenii de litere, „High Life”, care a devenit „Zum Kronprinz”, iar „Café de Paris” s-a transformat în „Berliner-Kafée”. Altele sunt transformate în cantine pentru soldați, așa cum e „Imperial” de lânga aripa dinspre Știrbey-vodă a Palatului Regal; Cancicov remarcă aici o „murdărie crasă”. Tot aceeași destinație au primit sediul PNL de lângă „Capșa”, folosit de ofițerii bulgari, pe frontispiciul căruia trona un tablou reprezentându-l pe țarul Ferdinand de Coburg; „Jockey Club”, „Tinerimea Română”, „Clubul Sportiv” sau „Automobil Club”.
La început, câteva din localurile bucureștene renumite au fost rechiziționate de armatele de ocupație, însă, după o vreme, acestea și-au deschis porțile și pentru publicul românesc. Cel mai cunoscut exemplu este al celebrei „Casa Capșa”, care a fost rechiziționată de autoritățile germane pe 20 decembrie 1916. Afară de proviziile de băuturi și de ingredientele de patiserie și cofeturi, totul a fost preluat de ocupanți, într-un travaliu ce a durat circa două săptămâni.
Ceea ce a rămas a fost devalizat de ofițerii bulgari: pe 4 ianuarie 1917, „Capșa” a fost transformată în „Casino Ofițeresc și Soldățesc bulgar”. După calculele patronatului, firma a înregistrat pierderi de 1.206.379 lei în cei aproape doi ani. Imediat după capitularea Bulgariei și retragerea trupelor acesteia din București, „Capșa” își redeschide porțile pentru publicul românesc.
Lipsite de lăutari, a căror prestație a fost interzisă prin ordonanță, locantele au fost văduvite și de mesele de biliard, un ordin de rechiziție excesiv prevăzând colectarea obligatorie a benzilor de cauciuc ale mantelor. La aflarea veștii, Vasile Cancicov a adăugat un comentariu amar în jurnalul său:
„Biliardul ca obiect de distracție nu este un păcat că este atins, dar oricum, e ridicol. Aici au ajuns? Câte biliarde să fie în teritoriul ocupat? O mie? Ce înseamnă șuvița de cauciuc din jurul a o mie de mese? Cu toate aceasta ordonanța prevede pedepse severe pentru cei ce nu se vor executa. Dar dacă ei nu au evitat o așa măsură ridicolă, asta înseamnă că ei au o nevoie extraordiară de cauciuc, în acest caz măsura nu se va limita numai la cauciucurile de biliard, ci se va întinde și la tocul ghetelor și galoșii publicului, cari netăgăduit ar da o cantitate mai simțitoare decât cele o mie de biliarduri”...
Evident, aceste măsuri nu vizau și locantele destinate militarilor Puterilor Centrale.
Acest articol a fost publicat numărul 16 al revistei Historia Special, disponibil în format digital, pe paydemic.com.
