Bătăliile din trecători. România în toamna anului 1916
După atacul atât de entuziast din Transilvania în vara anului 1916, armata română se vedea oprită din ofensivă la nici două săptămâni după începerea ostilităților. Atacurile bulgare și germano-bulgare în Dobrogea și pe Dunăre, la Turtucaia și Silistra, forțează comandamentul român să își reanalizeze planurile de luptă și să mute trupe din Transilvania pentru a susține celelalte zone de război. Fără o ofensivă aliată la Salonic sau un ajutor rusesc consistent, fără vreo ofensivă aliată pe Frontul de Vest sau una rusească temeinică pe Frontul de Est, România se vedea acum trezită la realitatea războiului modern, pentru care era total nepregătită. Tabloul care se contura era unul al abandonului total din partea aliaților, al neputinței corpului ofițeresc, al lipsei de comunicare între Marele Cartier General și comandanții armatelor, al resentimentelor personale dintre comandanții armatelor, al proastei instruiri și dotări tehnice ale unor trupe care se retrăgeau la prima salvă de artilerie inamică, având moralul la pământ. Ceea ce în august părea o excursie în pas de marș pe muzică veselă de fanfară spre Budapesta, se transformase la începutul lunii septembrie într-o cursă a retragerilor-organizate sau nu-spre București, pentru ca, la sfârșitul anului, dezastrul militar să devină o cruntă realitate.
Austro-Ungaria și Germania au trimis repede întăriri trupelor care apărau Transilvania, iar trupele române au fost afectate de ordinul de a opri ofensiva și de mutarea unor unități, unele dintre acestea neajungând nici pe frontul sudic, nici înapoi în trecători pentru a participa efectiv și a face vreo diferență pe unul dintre fronturi. Existau 15 trecători prin Carpați, prin care trupele inamice puteau pătrunde în România, în cele din urmă fiind forțate și folosite doar cinci. Avantajul era clar pentru inamic:românii trebuiau să-și împrăștie forțele pe o linie de 700 de kilometri, pe când germanii puteau să și le concentreze doar pe zonele vizate, unde să-și copleșească adversarul numeric, atât la capitolul artilerie, cât și la logistică.
Trupele române
Diviziile române fuseseră greu încercate în luptă, multe aveau pierderi, erau demoralizate, nu existau informații despre ce se întâmplă în Transilvania, ce întăriri au venit, unde se concentrează inamicul. Puținele întăriri trimise erau, normal, tineri fără experiență sau miliții formate din oameni în vârstă, nu existau rezerve, iar comunicațiile de orice fel dintre armate erau anevoioase, în lipsa echipamentului. În mod inexplicabil, România nu avea fortificații serioase, în unele zone lipseau cu desăvărșire, pe granița montană cu Austro-Ungaria. Abia spre începutul lunii octombrie s-a dat ordinul să se sape tranșee, adăposturi și diverse alte elemente defensive, care însă nu erau obstacole demne de a ține în loc atacurile armatelor mult mai experimentate ale Puterilor Centrale, cu un corp ofițeresc foarte bine pregătit și cu armament mult mai bun. Mai mult decât atât, România nu avea trupe montane, din nou inexplicabil pentru o țară cu 700 de kilometri de graniță montană înspre un potențial inamic, un clar dezavantaj vital în fața trupelor alpine germane sau austriece, excelent dotate și pregătite.
Ambasadorul român la Sankt Petersburg a cerut ca Rusia să trimită în România cele câteva zeci de mii de prizonieri români din armata austro-ungară, care se aflau în lagăre. Chiar dacă nu ar fi participat la lupte, aceștia ar fi putut să ajute la lucrările necesare defensivei. Generalul Mihail Alekseev, șeful Marelui Cartier General rus (Stavka) s-a opus total. Totodată, rușii au cerut ca defensiva românească să fie organizată pe Siret, nu pe Carpați!!, sugerându-se chiar la un moment dat ca armata română să evacueze întreaga Muntenie, cu București cu tot, și să se retragă în Moldova. Guvernanții de la București, ofițerii români, cât și generalul Berthelot nu au fost de acord cu aceste opinii. În continuare, rușii erau de părere că Bulgaria trebuia atacată și scoasă din luptă, dar cu implicarea mai mare a aliaților de la Salonic – francezi, britanici, italieni. Aceștia erau de acord cu o reluare a ofensivei în zonă și cu suplimentarea de trupe cerută de Stavka, dar cu condiția ca românii și rușii să atace la rândul lor puternic Bulgaria pe un front mai larg. Aliații au transmis însă că o nouă ofensivă a lor pe Somme ar fi ajutat mai mult România și Rusia. Până ce marile puteri aliate și-au pasat atribuțiile și s-au invitat reciproc la ofensivă, România a plătit prețul încrederii în „aliații săi tradiționali”, pe lângă propriile sale greșeli...
Planurile germane
De partea opusă, venirea iminentă a iernii impunea un atac rapid și terminarea cât mai degrabă a campaniei. Totodată, România trebuia înfrântă rapid, pentru a putea dizloca trupe înapoi pe fronturile cu reale probleme. Comandamentele german și austro-ungar doreau o spargere a rezistenței românești înspre Moldova, pentru a amenința direct Rusia și a o forța să mute urgent trupe din Galiția și din alte părți, lungind astfel în mod dramatic frontul estic. Ludendorff ordonase chiar o trecere în Moldova pe linia Piatra Neamț-Târgul Ocna, unde să fie tăiate liniile de cale ferată și firele de telegraf. Alte unități ar fi urmat să pătrundă mai adânc în Moldova, pentru a distruge podurile de la Bacău, Roman și Pașcani. Falkenhayn, comandantul armatelor aliate din Transilvania, dorea însă o străpungere a Carpaților înspre Muntenia, pentru a prinde armata română ca într-un clește, în zona care punea cele mai dificile probleme defensive, și anume Câmpia Română, unde trebuia ocupată capitala, alături de trupele germano-bulgare ale mareșalului Mackensen din Dobrogea și de pe linia Dunării.
Mișcarea nu era doar pur strategică din punct de vedere militar, dar asigura aliaților accesul la zăcămintele de petrol ale României și la grânarul Bărăganului, plus la alte materii prime de care Puterile Centrale aveau neapărată nevoie. O acțiune strict împotriva Moldovei era riscantă, flancurile armatelor din Transilvania rămânând astfel expuse rușilor în nord și românilor în sud, rămânând sub semnul întrebării dacă, în această situație, Mackensen ar fi putut trece Dunărea și ar fi amenințat Bucureștiul în mod real. Mai rămânea riscant și frontul de la Salonic, care putea amenința direct Bulgaria, forțând Sofia să retragă trupe de pe frontul danubian, lăsându-l astfel pe Mackensen cu trupe insuficiente pentru o manevră viabilă. Pentru o penetrare reală și de durată și în Moldova și în Muntenia concomitent, Puterile Centrale nu aveau destule trupe în zonă, riscurile de a fi înfrânți sau măcar respinși fiind mari. Era de așteptat totodată ca Rusia să își mărească efectivele și eforturile militare în zonă, dacă Falkenhayn ar fi pătruns în Moldova.
Totuși, la ordinul direct al superiorilor, Falkenhayn a ordonat un atac înspre Târgu Ocna, apărat de Divizia 7 română în zonele Trotuș și Dofteana, având în apropiere Divizia 2 de Cavalerie la Cașin și o brigadă mixtă la Soveja. Divizia 8 română era de rezervă la Piatra Neamț. Armata I austro-ungară a atacat aripa nordică a Armatei de Nord, comandate de generalul Prezan, pe când Divizia 17 Infanterie austriacă din Armata a 9-a, după lupte crunte cu soldații români, a pătruns prin pasul Oituz în România pe 14 octombrie, pentru a încerca să facă loc diviziei de cavalerie a generalului Schmettow. Aici a fost oprită de Divizia 15 română, abia venită de pe frontul din Dobrogea, divizie comandată de generalul Eremia Grigorescu. Pe data de 17, comandantul brigadei 14 române a condus un atac la Comănești pe direcția nord-vest prin trecătoare, prin pădure, reușind să surprindă artileria inamică pe poziții și să captureze mai multe tunuri. Indecizia de a continua operațiunea i-a dat răgaz inamicului să se organizeze, brigada a fost împinsă înapoi în pădure, înconjurată, căzând prizonieri comandantul brigăzii, 14 ofițeri și 327 soldați.
La 21 octombrie, Divizia 15 începea ofensiva, împingând trupele invadatoare peste graniță, ambele părți suferind pierderi grele. Luptele au continuat aici și în noiembrie. Comandamentul austriac a considerat că spargerea frontului trebuia făcută în zona Brașov, prin trecătorile Bran și Predeal, pentru a ajunge în cel mai scurt timp la București, dar Falkenhayn a refuzat din nou, din cauza slabelor legături feroviare din zonă, a depărtării proviziilor de zona de concentrare și a faptului că aceste două trecători înguste dădeau un real avantaj defensivei românești. Falkenhayn, care și-a stabilit Cartierul General la Brașov din data de 14 octombrie, dorea un atac concomitent prin toate trecătorile din Carpații Meridionali, adică cele două de lângă Brașov, defileul Oltului și prin trecătoarea Jiului, cea mai scurtă, în aceasta din urmă trebuind să fie de fapt asaltul decisiv. În acest timp, Mackensen trebuia să angajeze în luptă trupele inamice din Dobrogea.
Bătăliile pentru trecători
În pasul Bran, pe aproximativ 50 kilometri, având capătul sudic înspre Câmpulung Muscel, era în dispozitiv Divizia 22 română, o unitate fără mare experiență de luptă. Inamicul a atacat cu Divizia 76 germană și o brigadă de trupe alpine austriece, care aveau rolul de a flanca trupele române prin munți, pe la vest. Asaltul a început la 12 octombrie, trupele române având bune poziții defensive pe înălțimile care flancau trecătoarea. Atacați prin surprindere de austrieci, românii au fost nevoiți să se retragă, pierzând și Rucărul pe data de 14. Întăriți cu trupe proaspete – Divizia 12 bavareză-, trupele germano-austriece au continuat avansul, ocupând Dragoslavele la data de 16. Soldații românii, cu mari pierderi s-au retras la doar 8 kilometri de Câmpulung, dar în afara pericolului de mai fi flancați. Situația soldaților români a fost salvată de frigul și de ploaia care au venit brusc, îngreunând aprovizionarea inamicului și afectând grav sănătatea și moralul inamicilor. Averescu a trimis în ajutor în data de 19 octombrie Divizia 12, abia venită după dezastrul din Dobrogea. Trupele Puterilor Centrale nu s-au oprit însă, începând să bombardeze în noaptea de 22-23 octombrie trecătoarea, pozițiile românești și chiar orașul Câmpulung, de unde o parte a populației a fugit panicată. Prezent la fața locului pentru a evita un nou dezastru, Averescu a ordonat pe data de 27 un contraatac general, care i-a forțat pe inamici să se retragă în interiorul trecătorii. Timp de mai bine de o lună, luptele s-au dat în zonă aproape permanent, atac după contraatac, cu pierderi de ambele părți, până când, la 29 noiembrie, urmând situația generală de pe frontul carpatic, apărarea română a fost înfrântă, orașul Câmpulung ocupat, iar trecătoarea a intrat complet sub controlul sigur al austro-germanilor.
Pasul Predeal, cu o lungime aprape egală cu pasul Bran, era străbătut o cale ferată și un drum, fiind des utilizat pentru trecerea Carpaților, fiind și relativ ușor de apărat de Divizia 21, formată din rezerviști, și unități din Divizia 10. Atacul urma a fi dat de Divizia 51 ungară și unități din Divizia 187 germană, susținute de 10 baterii de artilerie grea de calibru 210 și 305 mm. În 14 octombrie, artileria aliată a început să lovească orașul Predeal, în câteva zile fiind distruse gara și numeroase vile ale elitei bucureștene. Până în 23 octombrie s-au dat lupte grele, românii reușind să respingă atacurile inamice. În această zi însă, aliații au reușit să ocupe gara, în 25 terminând de cucerit întregul oraș, după lupte intense de stradă. Abia în acel moment, generalul Averescu a dat ordin de retragere în ordine, trupele române ocupând o bună poziție defensivă la nord de Bușteni pe data de 31 octombrie. Divizia 4 a fost așezată în trecătoare, pentru a înlocui Divizia 21, sleită de puteri și cu efectivele decimate. Până în decembrie, când întregul front carpatic a fost străpuns de inamic, Divizia 4 a respins cu succes atacurile și chiar a întreprins contraatacuri în trecătoare.
Defileul Oltului era traversat de o șosea și de o cale ferată, iar după Câineni putea fi abordată o altă cale (vechiul drum, bine cunoscut de austrieci din perioada când stăpâneau Oltenia și luptau contra armatelor otomane în Valahia) care ducea spre est, spre Valea Argeșului, Curtea de Argeș, Pitești, București... Pentru a cuceri cât mai repede trecătoarea, Falkenhayn a ordonat, în ciuda riscurilor cauzate de vreme și posibilele ninsori, ca două brigăzi de trupe alpine austriece să atace prin văile și cărările care flancau Valea Oltului, pentru a-i hărțui pe români și a-i forța să se retragă. În fața atacatorilor se aflau Divizia 13 și Divizia 23 române, încropite din resturile unităților înfrânte cu puțină vreme înainte în Bătălia Sibiului, superioare numeric inamicului, dar fără vreo experiență în lupta în munți și mult inferioare în ceea ce privește armamentul – artileria și mitralierele erau aproape inexistente față de sarcina pe care o aveau soldații (erau 20 de batalioane și 21 de baterii de artilerie inamice versus 22 de batalioane, 6 escadroane și 28 de baterii românești, dar de calibru mic). Un regiment de călărași era de rezervă în Perișani. O grea lovitură pentru aceste trupe a fost și moartea comandantului lor, generalul David Praporgescu, ucis în timpul unui baraj de artilerie inamic pe data de 13 octombrie. Pe data de 16, austro-germanii au atacat. Două zile mai târziu, unele unități austriece au avansat în estul trecătorii, pe flancul drept românesc, fiind aproape de ieșirea din trecătoare, la Sălătruc. De aici, acestea puteau ataca unde doreau, inclusiv ariergarda română de pe Olt. Deoarece de la Marele Cartier General s-a transmis foarte clar că nu existau nici un fel de rezerve sau întăriri, unități române încropite în grabă, sub comanda coloneilor Traian Moșoiu și Henri Cihoski, au atacat frenetic trupele alpine de la Sălătruc, cauzându-le pierderi grele, luând prizonieri și forțându-le să se retragă în grabă și haos. Între timp însă, Divizia 13, atacată permanent de inamic, cu pierderi imense, a fost forțată să se retragă din defileu, angajând după ea și Divizia 23, aflată mai la vest. Din nou, defensiva română a fost favorizată de vremea rece, zăpada și ceața care au venit brusc. Echipamentul de iarnă austro-german nu era complet, artileria nu putea să-și fixeze țintele prin ceață, nămeţii și gheața au făcut multe drumuri și poteci impracticabile, proviziile nu au mai ajuns, gerul și viscolul au zădărnicit operațiunile pentru o perioadă, dând un prețios răgaz românilor. Aceștia și-au apărat bine pozițiile și au efectuat câteva contraatacuri, blocând și ranforsând capătul sudic al defileului la începutul lunii noiembrie. Lucrurile nu aveau însă să rămână calme, ambele părți primind întăriri – Divizia 216 germană și Divizia 73 austriacă, respectiv Divizia 14 română.
La 10 noiembrie, austro-germanii au început din nou ofensiva, înspre Curtea de Argeș, fiind inițial respinși de români, care nu au rezistat însă mult, cedând treptat teren, unele unități luând-o chiar la fugă fără luptă din fața inamicului și mai ales a artileriei acestuia. Generalul Nicolae Petala, care îi succedase lui Praporgescu, a avut o cădere nervoasă gravă, fiind trimis la un spital bucureștean și înlocuit cu generalul Dumitru Strătilescu. La 18 noiembrie, în fața ofensivei reînnoite a inamicului, românii au încercat să contraatace, având loc lupte crunte corp la corp, dar erau depășiți numeric, tehnic, moral, trupele inamice reușind să flancheze pozițiile române. Pierderile au fost importante de ambele părți, românii lăsând însă în mâna inamicului peste 12.000 de prizonieri doar în noiembrie și doar în această zonă. Retragerea a devenit din nou inevitabilă, de această dată ordonat-întâi evacuarea răniților și a tehnicii de luptă, apoi distrugerea infrastructurii de transport. Divizia 9, trimisă în ajutor pe data de 19, a limitat proporțiile unui dezastru care se prefigura și a încetinit avansul inamic. Abia după pătrunderea austro-germanilor prin defileul Jiului și avansul acestora spre est, s-a renunțat și la apărarea Oltului.
Defileul Jiului era apărat de Divizia 11, grav afectată numeric de mutările de trupe făcute de Marele Cartier General pentru a susține alte sectoare de front, și epuizată de luptele continue susținute de la începutul campaniei în Transilvania. De cealaltă pare, generalul bavarez Paul von Kneussl comanda o brigadă austriacă de infanterie, două divizii de infanterie și una de cavalerie germane și două batalioane germane de bicicliști. Aștepta întăriri formate dintr-o divizie de cavalerie și o brigadă de trupe montane din Germania. Lipsiții de informații, ofițerii români nu știau forța și numărul de trupe cărora trebuiau să le facă față.
La 23 octombrie, după o întârziere de cinci zile din cauza ninsorii, Kneussl a pornit ofensiva prin zonele Vulcan și Surduc, trupele sale împingându-i rapid pe români în spate, fiind cucerite mai multe înălțimi strategice, iar artileria spulberând pozițiile românești, cauzând mari pierderi. Trupele române, demoralizate, au început o retragere haotică până la Târgiu Jiu. Comandantul Armatei 1, generalul Ion Culcer, a cerut de la Marele Cartier General să i se îngăduie o retragere generală ordonată, iar răspunsul Marelui Cartier General, la insistențele generalului francez Berthelot, proaspăt ajuns în România de la Moghilev, Rusia, a fost să îl înlocuiască pe Culcer cu generalul Ioan Dragalina pe data de 24. Dragalina a primit ordine clare să nu efectueze nicio retragere și să cedeze teren doar prin luptă, efectuând chiar contraatacuri. Generalul Dragalina a ordonat la rândul lui ca toți soldații să își apere pozițiile cu prețul vieții, ofițerii care ar fi dat vreun ordin de retragere urmând a fi deferiți Curții Marțiale. A doua zi însă, în timp ce inspecta pozițiile românești avansate, în vederea executării unor atacuri și contraatacuri, generalul a fost rănit la brațul stâng și omoplat de o rafală de mitralieră inamică, fiind dus la București, unde i-a fost amputat brațul, murind la 24 octombrie din cauza unei septicemii.
Descurajate, trupele rămase în defileu s-au retras masiv ori s-au predat fără luptă inamicului – 28 de ofițeri și 2234 soldați prizonieri, cu 34 piese de artilerie și 9 mitraliere. Germanii au avansat înspre Târgu Jiu, unde milițiile din oraș și populația civilă, venită în ajutor se pregăteau de rezistență armată. În mod uimitor, această defensivă încropită ad-hoc a reușit să țină în loc inamicul până la venirea unei coloane de infanterie române, care l-a pus pe fugă.
În dimineața de 27 octombrie, Falkenhayn i-a ordonat generalului de cavalerie Schmettow să atace cu unitatea sa de cavaleriști germani și austro-ungari, pozițiile românești din față. Concomitent, camuflați de ploaia abundentă și de ceața deasă, românii au efectuat un atac prin surprindere pe toată linia inamică, marea surpriză fiind retragerea rapidă a inamicului înspre trecătoare, o bună parte a bagajelor și mai ales artileria fiind distrusă sau aruncată în prăpăstiile din zonă. Austro-germanii aveau în acest sector aproape 4.000 de morți și erau demoralizați, mai mult de vreme decât de lupte, dar stăpâneau înălțimile strategice și cea mai mare parte a trecătorii. Pentru ambele tabere era clar că lupta nu se încheiase, cu toate că operațiunile au încetat în data de 31 octombrie. Pierderile aliate s-au cifrat la 518 morți, 1157 răniți, 1973 dispăruți, 27 tunuri distruse.
Falkenhayn trebuia să acționeze rapid pentru a trece în Muntenia înainte de venirea iernii. A întărit trupele din defileu cu încă trei divizii germane de infanterie, punând toate trupele sub comanda generalului Viktor Kühne, în timp ce românii retrăgeau Divizia 11 de pe front, pentru refacere, trimițând în loc Divizia 7, care a ajuns prea târziu pentru a face o diferență. În 11 noiembrie, Falkenhayn a ordonat un atac general, unitatea bavareză de trupe montane reușind să cadă în flancurile și spatele românilor, astfel încât pe data de 12 trecătoarea era complet în mâna austro-germanilor, iar la 15 orașul Târgu Jiu a căzut, după o scurtă luptă cu milițiile rămase pe poziții. Imediat, Falkenhayn, la insistențele comandamentului german, a ordonat continuarea atacului, fiind surprins să descopere că românii, în ciuda pierderilor, erau poziționați la sud de oraș. În 16 și 17 noiembrie, atacurile susținute ale germanilor și austro-ungarilor au făcut breșe în defensiva românească, aceasta prăbușindu-se complet în zonă, cavaleria lui Schmettow trecând prin ea. Trupele române s-au retras în dezordine, retragere care va antrena și trupele care păzeau celelalte trecători.
La începutul lunii noiembrie, pentru a încerca totuși să-și ajute micul aliat, rușii au atacat pe frontul Carpaților Răsăriteni în zonele Lacu Roșu și Borsec, reușind să împingă trupele austro-ungare și să pătrundă în Transilvania. Imperialii s-au regrupat și, după două săptămâni de lupte crunte, au reușit să îi împingă pe ruși înapoi și să stabilească o linie a frontului care să țină până în primăvara următoare. Epuizarea ambelor tabere și iarna făceau aproape imposibile alte acțiuni în acest sector în curând.
Avansul în Oltenia
De la Târgu Jiu, cavaleria lui Schmettow a luat-o spre sud, spre centrul Olteniei, urmată îndeaproape de infanterie, ușor întârziată de valurile de refugiați care umpleau drumurile. Evacuată de armata română pentru a nu fi distrusă de lupte și mai ales de bombardamente, Craiova a fost ocupată de inamic pe 21 noiembrie, acesta găsind aici provizii mai mult decât generoase. Tăiată în două de rapidul avans inamic, atacată și de unități inamice dinspre Orșova, fără posibilitatea de a se regrupa, Divizia 1 a lăsat trupe înspre vest, spre Cerna și pe malul Dunării, trupe care inițial au primit ordin să se retragă de-a lungul fluviului spre Olt înspre corpul principal. După reacția violentă a lui Berthelot, Marele Cartier General a revocat ordinul, comandând trupelor rămase aici -10.000 de oameni-să reziste cu orice preț, în caz de încercuire să distrugă sau să arunce artileria și restul tehnicii militare în Dunăre și să treacă la lupte de gherilă. Un nou ordin aberant, care a făcut ca, după două săptămâni de lupte continue și hărțuieli din partea austro-germanilor și a comitagiilor bulgari (miliții) care treceau Dunărea, rămășițele epuizate ale acestor trupe să se predea, fără a fi împiedicat în vreun fel avansul inamic în țară. Cumpără acum
Aflat din nou în fața unui dezastru militar care se prefigura din ce în ce mai tare, Marele Cartier General trebuia să elaboreze urgent o nouă strategie care să salveze ce mai putea fi salvat. Rușii au propus din nou retragerea completă și imediată a armatei române înspre est și reorganizarea ei, în vederea unei rezistențe viabile, chiar dacă aceasta însemna abandonarea unui teritoriu însemnat în mâinile inamicului. Berthelot a insistat însă pentru o regrupare și o ofensivă română pe râul Olt, care măcar să fixeze inamicul până la venirea iernii, care l-ar fi obligat probabil să abandoneze acțiunile militare până la primăvară.
Pentru efectuarea ofensivei a fost chemat generalul Prezan de la Armata Nord, care a sosit la 23 noiembrie la Marele Cartier General de la Periș, însoțit de căpitanul Ion Antonescu. În aceeași seară, Prezan era la Pitești, unde își instalase cartierul general, aici aflând că orice acțiune pe Olt devenise imposibilă – cavaleria lui Schmettow, care măturase totul în cale, capturase cu o zi înainte podul de la Stoenești, pod pe care românii nu reușiseră să-l distrugă în retragere (celebrul pod de la mineriada din 1999).
O divizie de cavalerie deja trecuse podul și avansa spre est (Roșiorii de Vede, Alexandria, București), urmată îndeaproape de o divizie germană de infanterie, iar divizia de cavalerie a lui Schmettow avansa înspre nord de-a lungul malului stâng al Oltului, înspre podurile de la Slatina și Drăgășani, unde avea rolul de a-i ataca pe apărătorii români, pentru a ajuta diviziile de infanterie inamice care erau deja pe celălat mal al râului. Bariera fizică și psihologică a liniei Oltului dispăruse, Oltenia era pierdută, inamicul pătrunsese în Muntenia și avansa.
Zimnicea
Pentru ca dezastrul să fie complet, în aceeași zi de 23, trupe germano-bulgaro-otomane trecuseră Dunărea pe la Sviștov la Zimnicea, la 100 de kilometri de București. Încă de la începutul ostilităților în zonă, austriecii ascunseseră pe insulele dintre cele două orașe, pontonieri, care nu fuseseră observați de români. Pe malul bulgar fusese construită o infrastructură serioasă – drumuri și căi ferate plus depozite, locul fiind optim pentru traversarea fluviului – Dunărea avea cca 1000 metri lățime, cursul era lin, insulele ajutau mult construcția podului și la defensiva lui. Toate acestea erau cunoscute de bulgari și germani, locul fiind folosit la 1877 de către ruși tocmai pentru construcția unui pod. Inginerii români se pare că nu dețineau această informație, așa că autoritățile militare au fost luate prin surprindere de atacul foarte bine pregătit și efectuat.
Trupele care așteptau trecerea erau cinci divizii – două bulgare, una germană, una otomană și o divizie mixtă de cavalerie, însumând cca. 100.000 oameni. În ajutor le veneau 64 de baterii de artilerie, dintre care multe de mare calibru, flotila de Dunăre și 36 de avioane.
De cealaltă parte, pe malul românesc, Divizia 18 era compusă din miliții și cavalerie, unitățile fiind însă întinse pe mai bine de 200 de kilometri. Acestea erau prost instruite și dotate, neavând aproape deloc mitraliere. Comandanții români au ignorat știrile pichetelor de graniță că pe malul bulgăresc se întâmplă „ceva”, chiar și faptul că pe Dunăre se apropia flotila Puterilor Centrale, sau informațiile unor aviatori englezi care raportau mișcări de trupe de-a lungul Dunării, înspre vest. În noaptea de 22 noiembrie, profitând de o ceață densă pe Dunăre, trupele au început să se îmbarce, începând traversarea înspre dimineață. Fără a întâlni rezistență, primele trupe au asigurat capul de pod, în aceeași zi și în următoarea trecând deja două divizii cu tot echipamentul. Zimnicea a fost ocupată pe data de 23, pe data de 24 a început construcția podului de pontoane, pe care deja se circula constant și fără probleme în data de 25.
Trupele române de miliții s-au retras inițial din calea inamicului fără luptă, apoi s-a încercat un contraatac comandat de un ofițer francez, dar românii au luat-o din nou la fugă, lăsându-l pe ofițerul francez, rănit, pe câmp. Un raport aerian menționa un pod, dar nu și trupe inamice, astfel încât MCG a considerat că e vorba de o manevră izolată, fără vreun rezultat real. Lipsa de reacție a trupelor române a fost dată și de faptul că, în 22 noiembrie, comandantul trupelor române care apărau Dunărea a plecat pentru a-l înlocui pe generalul Prezan la comanda Armatei Nord, iar următorul comandant a venit abia în 24, cererea lui de a trimite toate trupele disponibile spre Zimnicea fiindu-i refuzată de MCG. O divizie de cavalerie trimisă de la Oltenița (100 km) nu a mai apucat să mai facă vreo diferență, trupele germane de infanterie înaintând spre București, iar cavaleria întâlnindu-se cu divizia lui Schmettow la Alexandria pe 27 noiembrie. În aceeași zi, o divizie bulgară care trecuse tot pe la Zimnicea ocupa Giurgiu, unde bulgarii au început să construiască un pod de pontoane și să treacă trupe și echipament, fără a fi deranjați de români.
Dezastru și umilință
Abia acum, comandamentul român și misiunea franceză conștientizau clar dezastrul, dar tot nu voiau să-l accepte. Prezan și alți comandanți, din nou fără a avea informații corecte despre numărul și capacitățile inamicului, au hotărât alături de francezi să dea încă o luptă în fața Bucureștiului, pentru a salva capitala. Abia la finalul Bătăliei Bucureștiului și-au dat seama comandanții români câți inamici aveau în față! Se spera în continuare la un ajutor rusesc și la acțiuni ale aliaților pe alte fronturi, care să ia din presiunea asupra românilor. Speranțe deșarte, care au dus la o nouă înfrângere, la evacuarea capitalei și ocuparea acesteia de inamic și la o retragere de proporții înspre Moldova. Urma un an de glorie și tragedie în același timp...
