⬆

Cucerirea insulei Rügen de către danezi în Gesta Danorum

Autor: Mihai Dragnea

Creștinarea populațiilor din regiunea Mării Baltice a avut loc între secolele XII-XIV. În urma unor campanii militare organizate de puterea seculară și deseori aprobate de papalitate, în acest interval au fost convertiți venzii, livonienii, estonienii, finlandezii, semigalii, prusacii și lituanienii.

Începând cu secolul al VII-lea, germanii au folosit exonimul Wenden (la scandinavi Wender; latină Wendi) pentru a face referire la populațiile vorbitoare de limbi slave într-un teritoriu vast, mărginit la nord de regiunea Holstein, și la sud de Carinthia. În sens geografic, ei pot fi localizați la frontiera de est a Imperiului Carolingian. Din punct de vedere cultural, social și politic, slavii baltici păstrează trăsături oarecum diferite față de cei balcanici și cei din estul Europei.

Cronicarul german Adam din Bremen, care a trăit în secolul al XI-lea, a menționat următoarele triburi ale venzilor: obotriții sau reregii (între golful Wismar și lacul Schweriner, în Mecklenburg), liuticii sau wilzii (între râurile Warnow și Mildenitz), wagrii (Wagria, Holstein), sorbii sau sorabii (Lusacia), polabii (între Trave și Elba, lângă Ratzeburg), warnabii (pe Warnow), circipanii (între Recknitz și Peene), redarii (la sud de lacul Tollensesee; Demmin și Mecklenburg), kessinii (pe Warnow, lângă Rostock), hevellii sau stodoranii (pe Havel, în districtul Havelland), ranii sau rugianii (insula Rügen), leubuzzii (pe Oder) și pomeranii (între Oder și Vistula).

Cruciada împotriva venzilor din 1147 marchează începutul seriei „războaielor sfinte” purtate împotriva populațiilor păgâne din regiunea Mării Baltice. La aceste războaie au luat parte germanii, danezii și polonezii. Prin bula papală Divina dispensatione, emisă la 13 aprilie 1147, papa Eugeniu al III-lea (1145-1153) a aprobat planul de cruciadă prezentat de Bernard de Clairvaux în Frankfurt în fața audienței saxone. Dacă pentru nobilimea saxonă interesul unei cruciade s-a rezumat la primirea unui tribut de la prinții venzilor, pentru danezi a fost momentul potrivit să-i „pedepsească” pe ranii care organizau raiduri în teritoriul danez. În cazul Poloniei, miza politică a avut ca obiectiv intimidarea vecinilor prusaci, păgâni la acea vreme, și extinderea dominației spre vest, în Pomerania aflată sub influența politică germană.

În 1168, danezii, conduși militar de regele Valdemar I și spiritual de Absalon (pe atunci episcop de Roskilde), au debarcat în Rügen, capturând fortăreața Arkona. În urma acestei campanii, au fost distruse toate templele păgâne ale ranilor, iar o parte din populația locală a fost jefuită și înrobită. Prinții ranilor au devenit tributari ai lui Valdemar, iar insula Rügen a fost atașată diecezei de Roskilde. Mai târziu, danezii au creat Principatul de Rügen, care a rezistat până în 1325 și care a fost guvernat de o dinastie de prinți locali, vasali regelui danez (Casa de Wizlaw).

Cea mai relevantă sursă unde este menționată în detaliu cucerirea insulei Rügen este Gesta Danorum și aparține istoricului danez Saxo Grammaticus (1150-1220). Lucrarea a fost redactată în limba latină la începutul secolului al XIII-lea la inițiativa arhiepiscopului de Lund, Absalon (1178-1201). În lucrare, autorul laudă participarea Danemarcei în campaniile împotriva ranilor, alături de Sfântul Imperiu Roman. Personajele principale sunt regele danez Valdemar I (1157-1182) și sfătuitorul său, Absalon, pe care autorul îi glorifică datorită victoriei împotriva păgânilor. Un admirator al literaturii Antichităţii greco-romane, Saxo Grammaticus își manifestă deopotrivă interesul față de creștinarea ranilor și regenerarea politică a Danemarcei. În opinia sa, această regenerare este posibilă numai prin intermediul convertirii păgânilor. Succesul este pus pe seama voinței divine. Spre deosebire de atitudinea critică a cronicarului Helmold din Bosau față de saxoni, Saxo Grammaticus justifică acțiunile lui Valdemar și Absalon printr-o misiune divină.

Tot Saxo Grammaticus este cel care ne oferă informații despre păgânismul ranilor și templul de la Arkona, închinat zeului Svantevit. La origine, cultul zeului este unul creștin. În prima jumătate a secolului al IX-lea, ranii au fost convertiți de călugării saxoni ai mănăstirii benedictine din Corvey, al cărei hram a fost Sf. Vitus. Ulterior, ranii au devenit apostați, venerându-l pe Sf. Vitus ca pe un zeu. Oricum, cultul zeului trebuie să fi fost suficient de „creștin”, atâta vreme cât regele danez Sweyn al III-lea (1146-1157), predecesorul lui Valdemar I, a oferit un potir Marelui Preot al templului din Arkona, care găzduia statuia zeului Svantevit.

Pentru a-și redacta lucrarea, Saxo a folosit ca surse tradițiile populare, cântecele și relatările lui Absalon. Pe lângă lupta crâncenă dintre danezi și rani, sunt descrise și divinități precum Suantovitus (Svantevit), Rugiaevithus (Rujevit), Porevithum (Porevit) sau Porenutius (Porenut). În discursul autorului putem evidenția concepțiile lumii greco-romane față de barbari. După apariția creștinismului, aceste concepții față de societățile barbare au cunoscut o dimensiune religioasă. În acest caz, barbarii au fost păgânii situați în afara lumii creștine, moștenitoare a civilizației romane. Pentru Saxo, ranii au fost barbarii pe care danezii s-au văzut nevoiți să-i integreze în civilizație, prin intermediul creștinismului.

În ceea ce privește stilul literar al autorului danez, acesta conține influențe ale unor autori de limbă latină precum Valerius Maximus (sec. I d.Hr.) sau Martianus Capella (sec. V d.Hr.), reprezentanți ai „vârstei de argint”. Clasicismul latin coincide cu perioada Principatului, când, potrivit consensului istoricilor şi criticilor literari, se atinge apogeul valorii literare, estetice. Dacă epoca Principatului este calificată drept o „vârstă de aur” a literaturii latine, perioada care îi urmează a fost desemnată multă vreme ca fiind „vârsta de argint”, ceea ce indică o diminuare valorică (decadenţă, degenerescenţă). Perioada imperială, care se prelungeşte, de altfel, până la sfârşitul Antichităţii, comportă mai multe etape și de accea este firesc ca regresul şi redresarea să alterneze. Influențat de aceste idei, Saxo a considerat că societatea daneză trebuie redresată prin intermediul divinității. Pentru a evolua spiritual și material, danezii au fost nevoiți să-i convertească pe rani, îndeplinind astfel dorința divinității.

Lui Saxo nu îi este străină nici scolastica medievală, care pune accent pe importanța harului divin în procesul îndreptării păcătosului. Gândirea neoplatonică din scrierile lui Augustin a influența mișcarea canonicilor regulari, armonizându-se cu scolastica medievală, care a utilizat formula aristotelică a relației dintre materie (apa Botezului) și formă (formula Botezului), pe teoria lui Augustin. Mai exact, prin intermediul sacramentului Botezului, necredinciosul primește harul divin și astfel poate obține mântuirea. Pentru a fi cu putință ca sufletul necredinciosului să primeasca harul divin, este necesar ca diavolul să fie alungat din trupul păgânului. După înfrângerea fizică a diavolului, spiritul necredinciosului trebuie să primească harul divin prin sacramentul Botezului. Această judecată este importantă, deoarece, pe baza ei, ideea necesității unui „război sfânt” a pătruns în mentalul colectiv al pelerinilor care „au luat crucea”.

Saxo consideră că implicarea poporului danez în războiul cu venzii a avut loc din două motive juste. Primul este răzbunarea raidurilor organizate de rani pe coastele daneze. În urma acestor raiduri, populația locală a fost jefuită și ucisă, iar atacatorii s-au îmbogățit. Cel de-al doilea motiv a fost dorința de extindere a Danemarcei și controlul asupra zonei de sud a Mării Baltice. Expansiunea daneză a cunoscut apogeul abia în secolul următor, când competiția dintre saxoni și danezi pentru stăpânirea teritoriului dintre Elba și Vistula a fost câștigată de cei din urmă. Mai târziu, Danemarca a devenit o putere dominantă în vestul Mării Baltice, ocupând în 1201 orașul Lübeck. Un an mai târziu, noul rege danez Valdemar al II-lea (1201-1241) l-a recunoscut ca lord protector pe viitorul împărat al Sfântului Imperiu Roman, Frederic al II-lea. Ca răsplată, în 1214 Frederic l-a recunoscut drept „rege al danezilor și al slavilor”, stăpânind întreg teritoriul cuprins între Elba și Vistula.

Lucrarea cuprinde șaisprezece cărți. În primele opt cărți, Saxo ne oferă informații despre etnogeneza poporului danez. De asemenea sunt menționați și primii regi, strămoșii legendari ai acestora și păgânismul scandinav. Autorul mai prezintă și câteva date despre introducerea creștinismului în Danemarca. Informații esențiale despre consolidarea creștinismului în regatul danez, fondarea primelor arhidieceze și politica externă a regilor întâlnim în cărțile IX-XVI. În cărțile XIV-XVI, Saxo ne oferă informații despre campania din Rügen, subliniind distrugerea cetății Arkona și a idolilor și forțarea ranilor să primească Botezul creștin. Saxo ne oferă și o descriere unică a templului din Arkona, închinat zeului Svantevit. Cucerirea de către danezi a unor teritorii din nordul râului Elba în anul 1208 nu este menționată la finalul lucrării, în ordine cronologică, ci în prefață.

Manuscrisul original al lucrării lui Saxo s-a pierdut, supraviețuind câteva fragmente de la Angers (1200), Lassen (1275), Kall-Rasmussen (1275) și Plesner (1275). Cel mai consistent fragment este cel de la Angers, despre care se consideră că a fost scris de însuși autorul danez. Celelalte fragmente sunt copii realizate ulterior și se află momentan la Biblioteca Regală din Copenhaga (Det Kongelige Bibliotek). Textul lui Saxo a supraviețuit într-un rezumat (Compendium Saxonis) din lucrarea Chronica Jutensis, redactată în 1342. Numele cronicii atribuite lui Saxo – Gesta Danorum – este menționat pentru prima oară în Compendium Saxonis, necunoscându-se titlul original al lucrării.

Prima ediție în limba latină îi aparține lui Christiern Pedersen și a fost publicată în 1514 la Paris de către Jodocus Badius (Danorum Regum heroumque Historiae). Alte ediții în latină au fost realizate în anii ce au urmat : Johannes Oporinus (1534), Philip Lonicer (1576), Stephan Hansen Stephanius (1645), Christian Adolph Klotz (1771), Peter Erasmus Müller (1839), Alfred Holder (1886), Jørgen Olrik și Hans Ræder (1931) și Karsten Friis-Jensen (2005). Prima ediție în limba daneză a fost realizată în 1540 de Christiern Pedersen. În 1555, Jon Tursons a realizat o altă ediție în daneză. Din păcate, ambele au fost pierdute. Cea mai veche ediție în daneză care s-a păstrat datează din 1575 și aparține preotului Anders Sørensen Vedel (Den Danske Krønicke). Prima traducere în limba engleză a fost realizată de Oliver Elton în 1894. În germană, Gesta Danorum a fost tradusă și publicată pentru prima dată în anul 1900 de către Hermann Jantzen.