„Cu stingerea lui Brătianu și a lui Kogălniceanu viața politică a țării nu s-a resimțit deloc”

În volumul unul al cărții sale „Bucureștii de altă dată” (Editura Universul, 1927), Constantin Bacalbașa vede drept evenimente majore ale anului 1891 morțile lui I.C. Brătianu și Mihail Kogălniceanu. Din privirea aruncată asupra atmosferei din anul respectiv, Constantin Bacalbașa trage această concluzie nemiloasă:

„Cu stingerea lui Brătianu și a lui Kogălniceanu viața politică a țării nu s-a resimțit deloc, deoarece amândoi nu mai aparțineau, de câțiva ani, puterilor active și creatoare ale societății românești”.

O comparație cu vremurile când cei doi „au ținut ațintite toate privirile românești asupra geniilor lor” se impune. Autorul o face pentru a sesiza din nou, nu fără uimire:

„Și cu toate acestea, către sfârșitul vieții lor, după atâtea fapte mari împlinite, după atâtea minuni ieșite din lucrarea lor patriotică, amândoi nu mai erau decât doi muritori ca toți ceilalți, demni cel mult de respectul ce se cuvinte la doi bătrâni care au fost”.

Publicat în 1927, „Bucureștii de altădată” rămâne un document peste care istoricul perioadei Carol I și al României moderne nu poate sări. Constantin Bacalbașa a trăit-o ca jurnalist. Drept urmare, memoria sa oferă cititorilor interbelici, dar și celor de acum fapte, mari și mici, nu numai din experiența sa directă, dar și din societatea românească, așa cum au văzut-o știrile și zvonurile, în România lui Caragiale și ele un soi de știri. Din când în când, autorul se oprește din istorisirea faptelor pentru a da curs nevoii de a medita asupra acestora. Doar jurnalist, gândurile sale n-au zbor, nu trec dincolo de clișeele gazetărești și, deseori, de orizontul Conului Leonida și a Efimiței. În cazul celor doi mari bărbați de stat, explicația dată dispariției din atenția contemporanilor merită însă luată în considerare.

Mihail Kogălniceanu

Prăpastia dintre capitalul politic de pe vremuri și cel de acum își are temeiul – crede Constantin Bacalbașa – într-un adevăr de psihologie socială: „făgăduiala este mult mai curtenită de oameni decît realizarea”. Un adevăr expus pe scurt, pentru a primi de îndată lămuririle mai largi, necesare:

„Forța oamenilor politici nu stă atât în valoarea reală a putinței lor de a crea, cât în valoarea pe care oamenii le-o atribuie. Iată de ce oamenii cei mai populari în domeniul politic nu sunt acei cari au trecut pe la cârmă, ci acei cari aspiră să ajungă la ea. Oamenii nu răsplătesc nici odată cu încrederea, cu iubirea și cu entuziasmul lor pe bărbații politici cari au săvârșit fapte mari, dar acordă toate acestea acelora despre cari cred că le pot săvârși. Și aceasta fiindcă o realizare materială oricât de măreață nu poate ridica nici odată până la înălțimea închipuirii. Dacă mai adăugăm toate celelalte neajunsuri ale vieții, vicisitudinile politice, greutățile omului de guvern silit să realizeze, nu numai faptele folositoare de ordin general, dar mai ales dorințele fiecăruia în parte, dacă ținem seama că poftele individuale, – care sunt subiective deci fără caracterul preciziunei și stabilității – sunt mai greu de mulțumit de cât interesele obștești reprezentate prin formule închegate, ne putem da seamade ce în general toți bărbați politici ies nepopulari din guvern, chiar dacă au fost aduși acolo de cea mai entuziastă popularitate. Speranțela aduc popularitatea contemporanilor, faptele realizate nu aduc decât aprobarea istoriei. Cauza este pentru că Istoria n-are decât judecata, pe când oamenii au sentimente”.

Subscriu la aceste observații despre prăpastia dintre popularitatea unui politician înainte dea ajunge la putere și dezamăgirea de după. Cu două mici, modeste observații: 1) Simpatia dinaintea ajungerii la putere își are una dintre cauze nu principala – în trasul pe sfoară al alegătorilor prin intermediul făgăduielilor fără acoperire. 2) Între popularitate și putere, orice politician preferă puterea. Și nu de puțineori, între Istorie și Putere, alege tot Puterea.

_{Foto sus: Ion C. Brătianu (© Wikimedia Commons)}