Criza bosniacă: De ce s-a amânat declanșarea Primului Război Mondial

Criza bosniacă din 1908 era gata să ducă Europa în Primul Război Mondial, evidențiind potențialul exploziv pe care îl avea această zonă pentru pacea bătrânului continent. De departe cea mai gravă criză balcanică de după Congresul de la Berlin a reprezentat-o anexarea Bosniei și Herțegovinei de către Austro-Ungaria, la 5 octombrie 1908.

Încă din ianuarie 1908, baronul Aerenthal, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, făcea publică, în Parlamentul vienez, decizia Dublei Monarhii de a începe construcția unei căi ferate spre Salonic prin sangeacul Novi Pazar. Acest plan, aparent cu conotație economică, era de fapt „o aplicare, cu o întârziere de 30 de ani, a articolului 25 al Tratatului de la Berlin, care permitea Dublei Monarhii ocuparea Bosniei-Herțegovina, pas important spre Salonic și Marea Egee” (Daniela Bușă).

Pentru bătrânul și vlăguitul Imperiu al Habsburgilor, anexarea celor două provincii reprezenta o imensă oportunitate de a-și dovedi sieși și lumii întregi că încă mai contează pe scena internațională, iar pentru împăratul Franz-Josef, a cărui domnie începută în împrejurările tulburi ale anului 1848 fusese marcată de numeroase drame personale și politice, o ultimă ocazie, înainte de iminentul lui sfârșit, să lase urmașului său un imperiu la fel de întins pe cât îl moștenise el însuși, compensând în acest fel pierderea Lombardiei (1859) și a Veneției (1866).

Evident că, dincolo de aceste motive, mai degrabă sentimentale, mai exista și interesul acut al Austro-Ungariei de a pune la punct Serbia, văzută ca principală amenințare la adresa imperiului bicefal, dată fiind forța de atracție pe care Belgradul o exercita asupra popoarelor sud-slave din cadrul Dublei Monarhii.

Anexarea Bosniei și Herțegovinei: contextul internaţional

Diplomația de la Ballplatz (sediul Ministerului de Externe austro-ungar) avea însă nevoie să ajungă la un acord cu Rusia, pentru a evita complicații diplomatice inutile. Lucrurile se precipită după 3 iulie 1908, când, la Istanbul, are loc lovitura de stat a „junilor turci”, soldată cu înlocuirea sultanului Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) cu Mehmet al V-lea (1909-1918), precum și cu repunerea în vigoare a Constituției lui Midhat-Pașa din 1876. Având în vedere că Bosnia și Herțegovina se aflau formal sub suzeranitatea sultanului exista pericolul ca noile alegeri parlamentare prevăzute de constituția otomană să-i trimită pe reprezentanții celor două provincii în parlamentul de la Istanbul, fapt ce ar fi contribuit la îngreunarea procesului de anexare dorit de diplomația vieneză.

https://account.paydemic.com/buy/RVPR7YYMLRBDPIZR6GIF3GBLFY

_{Anexarea Bosniei și Herțegovinei, ilustrată în ziarul francez „Le
Petit Journal”, din 16 octombrie 1908 (© Ghetty Images)}

În septembrie au loc, în castelul Buchlau din Moravia, tratativele ruso-austro-ungare între miniștrii de Externe ai celor două mari puteri, Aerenthal și Izvolski. În schimbul recunoașterii anexării Bosniei-Herțegovina de către Rusia, Dubla Monarhie se obliga să sprijine modificarea regimului Strâmtorilor, adică dreptul flotei militare țariste de a trece fără opreliști prin Bosfor și Dardanele.

Fără a aștepta ca problema Strâmtorilor să fie reglementată în spiritul discuțiilor de la Buchlau, la 5 octombrie 1908, împăratul emite decretul privind anexarea Bosniei și Herțegovinei. Concomitent, impulsionat de Viena, principele Ferdinand al Bulgariei proclamă în aceeași zi independența Bulgariei, la Târnovo, luându-și și titlul de „țar al bulgarilor”.

Rușii îl avertizaseră pe Ferdinand să nu proclame independența Bulgariei, care reprezenta o încălcare a tratatului de la Berlin, fiindcă Austro-Ungaria va profita de această situație anexând Bosnia și Herțegovina. În plus, țarul Nicolae al II-lea s-a arătat vexat de faptul că prințul Ferdinand se declarase și el țar, titlu pe care evident nu-l putea avea decât împăratul tuturor rușilor.

Serbia, încurajată de Rusia, a protestat împotriva anexării celor două provincii, atitudine împărtășita și de Muntenegru, Grecia și Turcia. Dintre Marile Puteri, Anglia s-a simțit cea mai lezată de inițiativa Austro-Ungariei, văzând în Dubla Monarhie o avangardă a Germaniei lui Wilhelm al II-lea și a visului teutonic de „Drang nacht Osten” (Calea spre Răsărit), susceptibil să pună în pericol interesele britanice din Imperiul Otoman și Mediterana răsăriteană.

Italienii ocupă Tripolitania și Cirenaica

Situația amenința să degenereze într-un război mondial pe care însă Rusia nu era pregătită să-l susțină. Pe de altă parte, Austro-Ungaria a oferit Turciei suma de 2,5 milioane de lire otomane, în schimbul recunoașterii anexării Bosniei și Herțegovinei.

_{Locuitori din Sarajevo citesc un afiș cu proclamația de anexare a
Bosniei, la 7 octombrie 1908. În acest loc, 6 ani mai târziu,
Gavrilo Princip îl va asasina pe arhiducele Franz Ferdinand al
Austriei, eveniment ce va conduce la declanșarea Primului Război
Mondial. În prezent, în această clădire funcționează „Muzeul
Sarajevo 1878-1918” (© Wikimedia Commons)}

Succesul diplomatic al Puterilor Centrale a fost însă unul de scurtă durată, criza bosniacă marcând începutul desprinderii Italiei de cele două partenere din Tripla Alianță. Neliniștită de avansul Austro-Ungariei în Balcani, Roma va încerca o apropiere de Rusia, concretizată prin acordul de la Racconigi (24 octombrie 1909), semnat de țarul Nicolae al II-lea și de regele Italiei, Victor-Emanuel al III-lea, prin care, în schimbul sprijinului italian pentru interesele rusești în problema Strâmtorilor, Rusia urma să aibă o atitudine binevoitoare față de pretențiile Italiei asupra Tripolitaniei și Cirenaicei.

Presa italiană a început o campanie de lobby la scară largă în favoarea unei invazii italiene în Libia, la sfârșitul lunii martie 1911. Libia a fost descrisă ca o țară bogată în resurse și apărată doar de 4.000 de soldați turci. Populația era caracterizată ca fiind ostilă Imperiului Otoman și prietenoasă față de italieni. Un ultimatum a fost prezentat guvernului otoman, în noaptea de 26 spre 27 septembrie.

Prin intermediul Vienei, otomanii au răspuns cu propunerea de a transfera controlul Libiei fără război, cu menținerea unui oficial otoman sub suzeranitatea italiană. Giovanni Giolitti, premierul Italiei, a refuzat, iar războiul a fost declarat pe 29 septembrie 1911, italienii și-au extins cu ușurință controlul asupra posesiunilor otomane din nordul Africii, ocupând Tripolitania și Cirenaica.

Acest text este un fragment din articolul „O pace istorică: București, 1913”, publicat în numărul 39 al revistei Historia Special, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 28 iunie - 25 septembrie 2022, și în format digital pe paydemic.com.