Crearea Băncii Naționale a României, cea mai importantă realizare a lui Eugeniu Carada
Cea mai importantă, durabilă, vizibilă și mai cunoscută realizare a lui Eugeniu Carada rămâne însă crearea Băncii Naționale a României, în 1880. Ideea i-a aparținut lui Ion C. Brătianu, care încă din 1861 își dorise înființarea unei bănci de scont și circulație.
Era un imperativ financiar esențial pentru România, țară în care funcționau de-a valma tot felul de monede „străine, stricate și găurite, șterse, cu o valoare redusă, venite din Austro-Ungaria și Turcia, doua țări care au avut monedele cele mai slabe din Europa”. (Victor Slăvescu)
Brătianu își dorea întemeierea unei Bănci Naționale care să fie un instrument pentru reglarea circulației monetare, dar în același timp să fie și „un rezervoriu național de unde să se poată sprijini țara la nevoie”.
Brătianu îl însărcinează pe Carada, în ale cărui competențe economice avea mare încredere, să întocmească un proiect de lege pentru crearea unei Bănci de Scont și Circulație, prezentat în Camera Deputaților de către Gheorghe Chițu, pe 27 februarie 1880. Proiectul de lege este votat pe 17 aprilie, Banca Națională a României urmând să funcționeze efectiv din 1 iulie 1880.
„Sistemul Carada”
Brătianu a vrut inițial să-i ofere postul de guvernator al BNR lui Carada, dar acesta a refuzat categoric, propunându-l pe Ion Câmpineanu (1841-1888), fost ministru de Externe, Justiție, Finanțe și Domenii în guvernele liberale, care va deveni și primul guvernator al Băncii Naționale, între 1880-1882, revenind în această funcție în 1888, an în care a și murit.
Cât despre Brătianu, acesta a acceptat de-abia în 1888 funcția de cenzor în cadrul Băncii Naționale, Carada devenind însă din 1883 unul dintre directorii Băncii, funcție din care a condus de fapt instituția până la moarte. Prima misiune pe care Carada și-o autoimpune este să supravegheze tipărirea la Paris a primelor bilete de bancă românești.
Nemulțumit de filigranul cu care urmau să fie prevăzute biletele ipotecare, Carada cere tipografiei care fabrica hârtia respectivă să pună câteva umbre pe chipul lui Traian, împăratul roman figurând pe acel filigran. Carada, neîncrezător în opinia inginerilor care afirmau că „nu e tehnicește posibil” ce vrea el, lucrează singur, dintr-un carton, un tipar ce făcea posibilă materializarea doleanței sale.
Realizând cât de utilă este invenția lui Carada pentru activitatea fabricii sale, directorul acesteia îl întreabă pe inventatorul de ocazie cât cere pentru patent. Răspunsul lui Carada este sugestiv pentru modul în care acesta își modelase viața și după ce principii trăia: „Nu vreau nimic. Sunt fericit că am putut rezolva problema”. Multă vreme după aceea, procedeul de filigranare cu umbre a purtat numele de „sistemul Carada”.
Eugeniu Carada va refuza nu doar postul de guvernator, ci și pe acela de vice-guvernator al Băncii Naționale, dar a acceptat postul de director atunci când adunarea generală a acționarilor BNR l-a ales în această funcție în 20 februarie 1883. „Dar n-a fost ușor. Câteva luni nu a mai călcat la Bancă. A fost nevoie ca Ion Brătianu să-l amenințe că de nu primește nici mandatul acționarilor și să ia conducerea Băncii, este hotărât să se retragă de la guvern, căci nu poate lăsa Banca să se ducă de râpă”. (Mariu Theodorian-Carada)
În calitatea sa de conducător de „facto” al Băncii Naționale, Carada a sprijinit dezvoltarea industriei românești în care vedea motorul de dezvoltare a României. „Aci la Banca Națională, și-a pus el în valoare însușirile sale firești, aci și-a arătat toate cunoștințele căpătate în școală și în decursul atâtor ani de experiență”. (Constantin Răutu) Una dintre preocupările sale majore a reprezentat-o ajutorarea românilor oprimați din Ardeal, Bucovina şi Basarabia.
„Niciun bogătaș nu avea dărnicia lui și nimeni afară de dânsul nu știa sumele ce subscria. Școlile din Ardeal îi datorau mult, fără a-i cunoaște măcar numele”. (Sabina Cantacuzino)
Tot el plătește amenzile cu care erau sancționați jurnaliștii români din Ardeal de către autoritățile maghiare, precum și fondurile pentru ajutorarea ziariștilor întemnițați. Stipendiază generos presa de limbă română din Basarabia, afirmă Constantin Stere, care evident a aflat mult mai târziu de unde veneau banii. Ridică din banii lui Catedrala din Vârșeț (Serbia) pentru nevoile spirituale ale românilor de acolo. Tot din banii săi și ai familiei contribuie la ridicarea bisericii „Adormirea” din Brașov.
Generos cu românii care aveau nevoie de sprijinul său, Eugeniu Carada era extrem de econom cu banii Băncii Naționale atunci când se impunea. Fiind nevoie de o reparație la acoperișul sucursalei BNR din Iași, Carada vine personal în capitala Moldovei, se urcă la cei 70 de ani ai săi pe acoperiș pentru a negocia prețul reparației cu tinichigiul. O tempora, o mores! Când se va mai învrednici România de astfel de modele?
Pe cât de zbuciumată și de aventuroasă fusese viața lui Carada în tinerețe, pe atât de regulată și de echilibrată devenise odată cu acceptarea directoratului de la Banca Națională. Constantin Stere ne povestește că viața lui era tot atât de regulată ca a lui Immanuel Kant, la rândul său luat ca reper de punctualitate de către cetățenii Königsbergului, orașul natal al filosofului german.
Carada mergea întotdeauna pe jos, pleca la aceeași oră de acasă, venea la aceeași oră acasă. Nu mergea niciodată cu trăsura și evita cât putea Calea Victoriei. Nu frecventa niciodată spectacole, concerte sau manifestări mondene. Singurul în fața căruia toate aceste tabieturi cădeau era Ion C. Brătianu, pe care-l primea oricând și în a cărui casă era primit oricând. Se îngrijește de copiii lui Brătianu ca de ai săi proprii, contribuind într-o măsură însemnată la ascensiunea lui Ionel Brătianu în funcția de președinte al partidului fondat de tatăl său, Rosetti și Carada.
După moartea lui Brătianu, în 1891, Carada rămâne singurul supraviețuitor dintre cei trei lideri istorici ai liberalilor (C.A. Rosetti murise în 1885). Va veghea în ultimii săi ani de viață ca soarta liberalismului românesc să încapă pe mâinile cui trebuie, adică ale lui Ionel Brătianu.
Acest text este un fragment din articolul „Misteriosul domn Eugeniu Carada”, publicat în numărul 226 al revistei Historia, disponibil în format digital, pe platforma paydemic.com.
