⬆

Eugeniu Carada, adversarul îndârjit al monarhiei românești

Sentimentele republicane și antidinastice ale lui Carada, înăbușite timp de patru ani, vor găsi prilejul să iasă la iveală odată cu izbucnirea războiului franco-german din 1870. Carada, vechiul deja carbonar, mobilizează presa liberală care îi face o atmosferă extrem de proastă domnitorului Carol. Apoi străbate țara în lung și-n lat, pregătind izbucnirea revoluției în șapte dintre cele mai importante orașe ale României. Mișcarea bine organizată de Carada se baza pe vechii revoluționari de la 1848, care participaseră și la detronarea lui Cuza: colonelul Lecca, maiorul Pillat, Candiano-Popescu, Costache Ciocârlan etc. Nucleul principal al întregii acțiuni se găsea la Tecuci, unde trebuia să se proclame Locotenența Domnească și să se pornească în marș spre București. Concomitent, trebuia ca și în celelalte orașe să izbucnească revoluția care să ceară abdicarea lui Carol și proclamarea republicii.

Acțiunea era prevăzută să izbucnească în data de 6 august 1870. În ultimul moment, conspiratorii din Focșani îl anunță pe Carada că ei nu sunt gata cu pregătirile și cer o amânare de câteva zile. Carada este de acord și telegrafiază cu ajutorul unui cod peste tot să nu se pornească la fapte până la primirea unor noi ordine. Pentru mai multă siguranță, Carada trimite și doi curieri spre Moldova cu misiunea de a se opri și la Ploiești, pentru a-l anunța pe Candiano-Popescu de amânarea acțiunii. Candiano-Popescu, un personaj controversat în epocă (fost poet, ziarist și deputat, participant la complotul împotriva lui Cuza, erou al Războiului de Independență, ajuns la bătrânețe aghiotantul Regelui Carol I, pe care încercase să-l detroneze în 1870), ori n-a putut, ori n-a vrut să amâne mișcarea, astfel încât ea izbucnește în ziua de 6 august, cum era prevăzut inițial, dar doar la Ploiești. Gurile rele au afirmat că vanitosul Candiano-Popescu a declanșat acțiunea doar ca să se poată lăuda mai târziu că e omul care „l-a răsturnat pe Carol”. Din păcate pentru el, dar din fericire pentru țară, combativitatea lui n-a fost la înălțimea orgoliului în acea zi de 8 august. După ce dă câteva telegrame (în calitatea sa de autonumit prefect al județului Prahova) ca din partea lui I.C. Brătianu, chipurile ministru de Război în acel moment (în realitate era colonelul Gheorghe Manu), prin care cere batalionului de grăniceri de la Predeal să vină la Ploiești, se refugiază de frica autorităților – alertate de șeful oficiului poștal din Predeal care interceptase telegrama lui Candiano-Popescu – în casa unui anume Grigorescu, șeful liberalilor din Prahova.

Statuia Libertății din Ploiești, expresia vizibilă și permanentă a „Republicii de la Ploiești"

10 Republica de la Poliesti Statuia libertatatii Ploiesti jpg jpeg

Guvernul, alertat de către dirigintele poștei din Predeal despre ce se întâmplă la Ploiești, ia cele mai energice măsuri și cu ajutorul trupelor loiale din Ploiești restabilește ordinea. Totul eșuează într-o atmosferă de operetă prost jucată. Cât despre republică, ea este înțeleasă doar în euforia populară a serbării organizate în grădina Lipănescului. Caragiale însuși, participant la cei 18 ani pe care tocmai îi împlinise, va lăsa o descriere plină de savoare a implicării sale în celebra „Republică de la Ploiești”. Junele Caragiale, luat de valul entuziasmului general, ocupă secția de poliție, dezarmându-l pe subcomisarul de serviciu, „luându-i sabia din cui”, faptă de arme ce-i atrage – la inspecția făcută de șeful insurecției – numirea în locul „zbirului” pe care îl dezarmase. Întors acasă cu sabia peste jiletcă, tânărul Caragiale se confruntă cu reacția mamei sale, „femeie de modă veche, un spirit reacționar”, care-l admonestează că s-a amestecat cu „derbedeii”, îi confiscă sabia și-i ascunde ghetele pentru a opri și alte manifestări revoluționare ale năbădăiosului fiu. Lucru înțelept, având în vedere că, în după-amiaza aceleiași zile, ordinea este restabilită în oraș printr-un batalion de vânători, care arestează mai mult de șase sute de participanți la „rivuluție”.

Cât despre Carada, acesta se întoarce pe jos de la Ploiești, unde plecase ca să vadă ce se întâmplă. Ajuns rupt de oboseală în București, se duce acasă la Rosetti, unde se afla toată conducerea liberalilor întrunită, în frunte cu Brătianu, evident. Toți sunt de părere să plece imediat în străinătate pentru a nu fi arestat, dar, extrem de mândru, Carada refuză: „Este nedemn ca unii să putrezească în ocnă și eu, care i-am pus la cale, să mă plimb nestingherit de nimeni la Paris”. Ca urmare, Eugeniu Carada trimite o scrisoare deschisă prefectului poliției Capitalei, Vasile Hiotu, care dăduse ordinul de a fi arestați doi angajați ai „Românului” în încercarea de a afla unde se află Carada.

Pentru sarcasmul și ironia de care era în stare Carada în acele momente dificile pentru el, merită citat un fragment din această scrisoare: „... Domnule prefect, aveți la dispozițiunea dumneavoastră o poliție numeroasă, și judecând după capul său, eram dator a crede și inteligente; cheltuiți pentru dânsa însemnate sume de bani... aveți pe lângă acestea câteva mii de lei pentru cheltuieli secrete; afișați pretutindeni că prin ea ați descoperit un complot formidabil, ale cărui țesături s-ar fi întinzând asupra întregei țări... și cu toate aceste mijloace și pretențiuni, nu știți măcar că unul din teribilii conspiratori, dl. Carada, este de zece zile în București, că așteaptă la domiciliul său chiar ca autoritatea să vie a-l căuta dacă are nevoie de dânsul... Sunt dar mai dispus a crede c-am avut fericirea sau nefericirea – las ca publicul și dumneata să alegeți termenul – de a mă bucura de o specială și secretă a dumneavoastră bunăvoință și că ei datorez câteva zile mai mult de libertate”.

Regele Carol I

Va fi arestat și dus la Ploiești unde se aflau deja întemnițați restul presupușilor complotiști, printre ei Ion C. Brătianu, Ion Ghica (va fi prim-ministru peste trei luni!!!), Bogdan Petriceicu Hasdeu etc. Din cauza manifestărilor de simpatie pentru inculpați făcute de populația Ploieștiului, procesul e mutat la Târgoviște. Deși juriștii sunt aleși doar dintre simpatizanții conservatorilor, verdictul din 18 octombrie 1870 e unanim și categoric: toți acuzații sunt achitați. Sentința de la Târgoviște a adus liniște în viața politică a României, pentru tot restul domniei lui Carol I. Carada însă a rămas un adversar nu atât al Regelui Carol I, cât al principiului monarhic.

Și deși „Republica de la Ploiești” a fost singurul eșec din viața lui Eugeniu Carada, acesta recunoștea spre sfârșitul vieții că e bucuros că acea încercare de răsturnare a domnitorului a eșuat. Însă cât a trăit n-a vrut să primească nicio însărcinare oficială care ar fi necesitat un decret regal. Iar atunci când Regele Carol I a venit să viziteze noul Palat al Băncii Naționale, sperând că îl va cunoaște, în sfârșit, pe Carada, acesta nu s-a aflat printre membrii Consiliului de Administrație, cum s-ar fi cuvenit, ci a ieșit pe o poartă din spate a Băncii, plecând liniștit acasă. Regele însă a continuat să-l prețuiască pe Carada, cerând ca înaintea promulgării oricărei legi economice să fie întrebat Carada ce părere are despre ea, de-abia apoi avizând respectiva lege. „Egoismul acesta național și constructiv în același timp, ce se atribuia lui Eugeniu Carada, apărea în ochii Regelui ca o serioasă calitate pentru un adevărat român. Respectul ce i-a fost purtat de Rege cât a trăit învederează tot mai mult că Eugeniu Carada a fost omul care a știut să se impună atențiunii regale, ca și opiniei publice, numai printr-o muncă asiduă și o modestie de multe ori exagerată. De altfel, cei doi bărbați se prețuiau reciproc, fiindcă ambii își canalizau activitatea spre același ţel, propășirea țării”. (Constantin Răutu)