Crăciunul în Bucureştii de odinioară

Bucureşteanul din toate timpurile, mult mai ataşat de valorile satului de unde provenea, s-a simţit mereu apropiat de tradiţia sărbătoririi Crăciunului, păstrând cu credinţă şi sfinţenie tot ce învăţase de la părinţi. Cu toate acestea, oraşul a adăugat treptat sărbătorii elemente noi, care au prins rădăcini, rămânând să coexiste cu cele tradiţionale. Că vorbim de secolul XIX sau de anii dintre cele două războaie mondiale, Crăciunul a reprezentat pentru locuitorii Bucureştilor un prilej de pietate, dar mai cu seamă de bucurie şi petrecere.

Încă din timpul postului, pe care unii îl ţineau cu sfinţenie, iar alţii mai puţin, fiecare familie începea pregătirile pentru întâmpinarea marii sărbători, muncind din greu pentru a face curăţenia generală a casei (fapt consemnat şi de călătorii străini veniţi la noi, exemplu fiind Paul Morand), pentru ca apoi să urmeze îndeletniciri mai plăcute, precum înnoirea hainelor şi prepararea mesei de sărbătoare^{^[1]}.

Un rol important în pregătirea mesei de Crăciun îl aveau băcăniile de odinioară de unde bucureşteni mai cu stare cumpărau carne, mezeluri, icre, măsline, vinuri fine, fructe exotice şi câte şi mai câte alte bunătăţi. În general, însă, oamenii îşi preparau mâncărurile tradiţionale în casă. Gospodinele înfăşurau sarmalele, umpleau caltaboşii, tocau şi condimentau cârnaţii şi nu uitau nici de „fiertul şuncilor şi al limbilor afumate”[2]. Dulciurile erau şi ele la mare cinste. Făcute cu trudă, dar şi cu multă bucurie, cozonacii, plăcintele, baclavalele şi sarailiile care urmau să împodobească masa de sărbătoare erau scoase aburinde şi răspândind o aromă ameţitoare din cuptoarele încinse.

Cu Irodul pe străzile Capitalei, anii ’30

Copii aveau şi ei preocupările lor, hotărând unirea în cete şi învăţând cu multe zile înainte colindele tradiţionale pentru a le spune apoi din casă în casă, la sorocul potrivit. Nici împodobirea Stelei, cu care aveau să colinde în nopţile Crăciunului, nu avea să fie uitată de cei mici, dar şi de tineri, după cum nu era uitată nici pregătirea straielor specifice Vicleimului mahalalei unde trăiau. Hârtia colorată şi lipiciul din făină se găseau din belşug în perioada Crăciunului, tocmai pentru astfel de îndeletniciri.

Intelectualii români au reclamat intruziunea bradului împodobit în sărbătoare

Un element nou, adus de oraş în marea sărbătoare, l-a reprezentat bradul de Crăciun, căruia românii i-au spus, mai simplu, pomul de Crăciun.

Cântece de Stea, în seara de Crăciun

Bradul împodobit a fost un împrumut din sfera apuseană. El a aparţinut lumii germane păgâne, pătrunzând treptat şi în tradiţiile popoarelor creştine. A fost preluat, cu timpul, de întreaga Europă, ajungând inevitabil şi la noi.

Pentru români, încă din vechime, bradul constituia un element deosebit de important la nunţi şi înmormântări, aşa încât n-a fost prea greu ca un astfel de obicei străin să se muleze pe o credinţă de-a noastră existentă. Numai că la noi brad împodobit nu se făcea decât la înmormântări. Adus aici prin a doua jumătate a secolului al XIX-lea, bradul împodobit de Crăciun se întâlneşte la Bucureşti, mai întâi în casele „nemţilor”, apoi în acele ale orăşenilor avuţi pentru care inovaţia părea mai tentantă decât tradiţia. Semnale de alarmă ale intruziunii acestui obicei străin nouă au fost trase de intelectualii vremii, exempu elocvent fiind Petre Ispirescu, dar fără prea mare succes, deoarece ideea împodobirii bradului cucerea tot mai mult.

Un factor important în promovarea acestui element alogen se pare că l-au avut, curios lucru, chiar şcolile noastre, care l-au propagat „cu toată pompa oficială”, pomul de Crăciun „devenind chiar punctul principal al întregii sărbători a datinilor de Crăciun”[3]. Treptat, pomul de Crăciun a fost integrat firesc în sărbătoarea Crăciunului, extinzându-se de la casele mai avute la întreg oraşul;şi nu numai în locuinţe, dar şi în feluritele instituţii bucureştene. Cumpărarea bradului rămânea şi ea un eveniment în viaţa familiilor bucureştene, la fel ca împodobirea lui cu „panglicile cele mai sclipitoare, cleştii şi lumânările colorate, jucărioarele cele mai hazlii şi pachete cu tot felul de cofeturi (dulciuri)”[4].

Colinde la Palatul Regal

Un vechi obicei păstrat până astăzi îl reprezintă colindul. Dacă uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători de la miezul nopţii şi până în zori începând cu noaptea de 23 spre 24 decembrie, la oraş colindătorii îşi începeau colindul de seara şi îl continuau până în miez de noapte[5].

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Ajunul era considerat semnalul general al intrării bucureştenilor în sărbătoarea Crăciunului. Onorurile erau făcute mai întâi de către corurile de bărbaţi:corul Mitropoliei, cel de la „Domniţa Bălaşa”, precum şi corul operei Teatrului Naţional. Cântecele acestora de colind începeau la ora 8 seara, iar primul popas era făcut la Palatul Regal. Acolo se aşezau în faţa scării palatului şi începeau colindele cu emoţie şi talent, căci auditoriul era dintre cel mai ales:Majestăţile lor, împreună cu principii moştenitori şi copii lor.

Viitorul rege Mihai I, îmbrăcat în cioban, şi colegii de liceu, în decembrie 1936

4Irozii regali fotocopii iosif berman 0032 jpg jpeg

După ce terminau de colindat, uşile erau larg deschise şi oaspeţii erau poftiţi în „sala de aşteptare din josul aripii stângi a palatului”, unde îi aştepta o masă încărcată cu covrigi, mere, nuci poleite, portocale, ceai din belşug la fel ca şi prăjiturele de toate soiurile[6]. Colindătorii se alegeau şi cu sumedenie de daruri date de suverani care, la plecare, le urau „sănătate şi voie bună de Sărbători”. De la palat, corurile plecau spre reşedinţa mitropolitului pentru a-l colinda şi pe acesta. O oră mai târziu, Bucureştiul era împânzit de glasuri cristaline de copii care, împărţiţi în cete de câte trei, patru ori cinci ţânci, cântau cu bucurie „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”.

„Suntem trei, mititei, ca bobul de mei“

Copii din mahalalele bucureştene, văzuţi de autorii vremii, cu „picioruşele îngreunate de cizmuliţe sau de şoşoni, cu paltonaşele aproape până la glezne, înfofoliţi cu şaluri de lână până peste nasuri, cu căciuli ţuguiate de oaie înfundate pe ceafă şi pe sprâncene, cu desagile de covrigi pe umăr şi cu mânuţele înmănuşate în lână şi înfundate în buzunare, luptând din greu cu zăpada moale ce cădea fără contenire din văzduh…” nu se deosebeau cu nimic de cei de la sate[7].

Bună dimineaţa
La Moş Ajun
Ne daţi
Ori nu ne daţi?

Aşa strigau micii colindători, aşteptând zgribuliţi să fie primiţi de către gazde. Gospodarii îi întâmpinau cu drag şi-i întrebau:

Câţi sunteţi?

Iar copiii, şireţi, răspundeau:

Suntem trei,
Mititei
Ca bobul de mei!

Treptat, farmecul colindelor ce întâmpinau Naşterea lui Hristos învăluia cu evlavie întregul oraş. Veche şi frumoasă datină răspândind fericire şi smerenie, colindul rostit de copii şi de tineri prindea viaţă şi înduioşa sufletele creştinilor. Voci curate răsunau în noapte, aducând în toate casele vestea cea minunată a naşterii pruncului sfânt. Şi Iisus se naşte în fiecare an, iarăşi şi iarăşi, pentru fiecare, în inimile şi în casele tuturor.

Ia sculaţi boieri sculaţi, florile dalbe,
Că v-aduc pe Dumnezeu, mititel şi-nfăşăţel,
Curge mirul de pe el
Faşă albă de mătasă, Dumnezeu în astă casă.

Şi:

O, ce veste minunată
În Betleem ni s-arată!
Astăzi s-a născut
Ce-l făr-de-nceput
Cum au spus proorocii.
Că la Betleem, Maria
Săvârşind călătoria,
Într-un mic sălaş,
Lângă-acel oraş,
A născut pe Mesia.
Pre Fiul în al său nume
Iată l-a trimis în lume
Să se nască şi să crească
Să ne mântuiască.

La fel ca la ţară, şi la Bucureşti gazdele primeau colindătorii cu covrigi, mere şi nuci poleite. Pe drum copiii primeau şi bani de la trecători, bani care se duceau adesea pe un ceai cald cu scorţişoară sau pe o ceaşcă de salep, după care îşi continuau colindatul.

Corul bisericilor din Bucureşti, în seara de Crăciun

Tot în ajunul Crăciunului, dar în vremuri ceva mai vechi, dascălii bisericilor mergeau din casă în casă cu „icoana”, cântând troparul şi condacul Naşterii Domnului. Paul de Alep, însoţitorul patriarhului Macarie în Ţara Românească şi Moldova în anii1650-1660, spunea că „se obişnuieşte ca în seara spre naşterea lui Hristos, toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de Germani, de citeţi şi de corişti, să se adune în bande, purtând icoane şi să umble toată noaptea dinspre naşterea Domnului şi în noaptea următoare”[8]. Alte surse povestesc despre obiceiul de a merge a doua zi cu icoana. Un copil purta în braţe icoana acoperită cu o maramă, iar în urma lui mergea dascălul. Împreună intrau din casă în casă[9].

5Covrigi pentru colind Picture 013 jpg jpeg

Covrigii, indispensabili în sărbătorile de acum şi de altădată

Odinioară, întregul Bucureşti era învăluit, în seara Crăciunului, în sunetele profunde şi atât de diferite ale clopotelor multelor biserici existente în oraş. Efectul era copleşitor:unele clopote sunau falnic şi maiestuos, pe când altele, tainic, stins, ori vesel şi zglobiu. Astfel, se auzeau „glasul tânguitor al clopotului de la Sfântul Gheorghe, sunetul jalnic şi mândru al Antimului, bătaia rară şi falnică a Sfântului Spiridon cel Nou, îngânându-se cu Sărindarul şi cu sunetul clopotului de la Curtea Veche”, după cum aminteşte Ion Ghica în scrierile sale.

În ziua Crăciunului, din nicio casă din Bucureşti, oricât de săracă ar fi fost, nu lipsea de la masă friptura de porc, sarmalele, vinul roşu, ori de ce culoare preferau stăpânii, şi cozonacii rumeni şi gustoşi. Nimeni însă nu mânca înainte de a da de pomană pentru sufletul morţilor din familie. Pomana era dată rudelor şi vecinilor, dar şi celor nevoiaşi.

Vicleimul, obicei adus de saşii din Ardeal

După slujba bisericească, fiecare îşi petrecea diferit ziua de Crăciun. Copiii ieşeau la săniuş ori să se dea pe gheaţă, tinerii plecau la petrecere, iar bătrânii mergeau şi ei să mai stea de vorbă cu prietenii. Pe la unele case petrecerea era în toi, căci se auzeau lăutarii[10]. Ziua trecea repede şi seara copiii se duceau cu Steaua. Treptat, uliţele oraşului prindeau a răsuna de cântece de Stea.

În paralel cu Steaua, se mai umbla şi cu Vicleimul sau Irozii. În frunte mergea Irod, urmat de cei trei magi:Balthazar, Gaspar şi Melchior. Veneau apoi Îngerul, Călugărul, Ciobanul şi ostaşii. Era un obicei adus probabil tot de către saşii din Ardeal, la fel ca şi bradul de Crăciun. Primele forme, încă rudimentare, în care versurile colindelor de Stea se împletesc cu Vicleimul, sunt menţionate din secolul al XVIII-lea[11].

Aproape un veac, Irozii s-au bucurat de mare cinste, deoarece cântau colinde vechi şi frumoase şi apoi erau şi strălucitor îmbrăcaţi. Cu timpul, obiceiul decade, căci locul tinerilor de altădată e luat de tot soiul de haimanale, care urmăreau doar câştigul şi să se încaiere între ei;iar scandalurile nu mai conteneau. În anul 1896, ocârmuirea Capitalei interzicea oficial Vicleimul, fără niciun rezultat însă, căci acesta a continuat să se practice încă mult timp după aceea.