Concepția diferită despre om în armată în al Doilea Război Mondial
Orice organism militar este compus din două elemente fundamentale: omul și armamentul. Marele talent al generalilor constă în a exploata resursele prin combinarea lor în funcție de necesitățile tactice și strategice, totul pe fondul introducerii unei discipline care să mențină coeziunea marilor unități. Al Doilea Război Mondial a demonstrat că mai trebuie să existe o altă componentă pentru a avea succes în bătăliile vremii și pentru a asigura succesul biologic al poporului.
Politicienii și ofițerii din ultima conflagrație mondială au avut diferite grade de inteligență și nu contează ce școli au urmat sau în ce ideologii credeau. Legile războiului țin cont numai de rațiune superioară. Adolf Hitler a fost ferm convins că se pricepe în problemele militare și a elaborat directive care mai de care mai uimitoare. Viețile oamenilor contau prea puțin în fața ideilor lansate de cel ce se vedea unicul gânditor pentru un Reich de o mie de ani. Cel mai cunoscut exemplu este dat de ofensiva de la Stalingrad, trupele mobile fiind imobilizate printre ruinele unui oraș înghețat.
Au fost nimicite două armate germane și patru ale aliaților ce acoperiseră flancurile pentru a degaja diviziile aliate. Iosif Stalin a mers și mai departe cu folosirea oamenilor ce nu aveau vreun preț în comparație cu mărețele sale gânduri ideologice. Au fost recomandate atacuri frontale pentru străpungerea pozițiilor germane și tactica a fost aplicată pe toată durata conflictului, mai ales acolo unde politrucii dădeau ordine în numele Stăpânului.
Cel ce stătea ascuns în palatele Kremlinului nu dorea să înțeleagă că forțele germane organizau poziții defensive puternice acolo unde erau blocate. Au fost situații când mitraliorii au fost șocați când au văzut ce măcel au făcut armele automate în rândurile unor bărbați tineri.
A fost imposibil ca vreun ofițer să-i explice lui Stalin că mitralierele MG-34 foloseau cartușe puternice de calibrul 7,92 mm și tirul putea să fie prelungit pentru că țevile erau înlocuite rapid. Nu cred că putea să înțeleagă ce înseamnă focul încrucișat al mai multor arme automate și nici faptul că acesta era amplificat în eficiența ucigătoare de tirul tunurilor antitanc și al celor antiaeriene, acestea din urmă având o cadență deosebită. Fanatismul de tip comunist mergea până la astuparea unei ambrazuri cu pieptul gol pentru ca alți militari să arunce cazemata în aer.
Tactica de tip Kamikaze n-a oprit forțele aliate
S-a practicat și ciocnirea de avioanele inamice, mai puține și mai scumpe. Sinuciderea pentru slava statului s-a aplicat intens în cazul forțelor armate ale Japoniei. Erau foarte mulți tineri și aceștia puteau să fie modelați până la nivelul de roboți lipsiți de orice dorință de supraviețuire. Militarii americani au fost șocați să vadă cum avioanele pică din cer pentru nimicirea unor vapoare importante, dar s-a ajuns să se atace orice plutea pe mare.
Tactica de tip Kamikaze n-a oprit forțele aliate, dar a lovit în psihicul celor ce asistau la astfel de acțiuni. Infanteriștii au fost puternic afectați de asaltul tip banzai, oamenii tineri dotați cu o pușcă fiind trimiși direct în gura mitralierelor americane.
Strategii americani au încercat să găsească o altă cale de folosire a potențialului uman și se poate spune fără putință de tăgadă că a dus la evitarea unui măcel în propriile linii. Au mai fost unele erori din cauza lipsei de informații despre potențialul inamicului în regiunea vizată de o ofensivă, surprizele fiind întotdeauna posibile pe câmpul de luptă, dar autoritățile de la Washington a avut mare grijă de oamenii în uniformă.
S-a considerat că teatrele de operațiuni sunt în regiuni în care microbii de toate felurile pot provoca infecții grave și epidemii, ceea ce a impus vaccinarea în masă. A intrat mai târziu în acțiune penicilina, antibiotic încă incomplet studiat de către savanți și care avea un mare potențial militar. S-a pus la punct un sistem de evacuare de urgență a răniților de sub focul inamicului, îngrijire sumară în primele linii pentru limitarea durerilor și, mai ales, a hemoragiilor, pacientul fiind apoi dus cu renumitul Jeep sau cu camioane la spitale dotate cu aparatură și cu personal cu înaltă calificare.
Urma evacuarea cu ajutorul avioanelor spre locurile de îngrijire suplimentară și de refacere. Oceanul Pacific era un coșmar logistic din cauza distanțelor, dar au fost găsite soluții de criză: vapoarele medicale. Medicii aveau dotări pentru repararea celor avariați de gloanțe și schije, răniții fiind apoi îngrijiți în cabine până la evacuarea spre Australia sau Pearl Harbor. Personalul sanitar găsea condiții mai bune la bord decât în insulele tropicale.
Autoritățile centrale au avut grijă să ofere trupelor tehnică de luptă de calitate și au fost oferite aliatului britanic puștile rămase din prima conflagrație mondială. Modelul M1917 avea capacitatea magaziei de cinci cartușe și era mai ușor de folosit decât modelul Springfield 1903.
Nu mai era pe gustul specialiștilor militari din moment ce puștile semiautomate M1 se înmulțeau în rândurile combatanților. Au fost expediate și mitraliere din modelele păstrate în depozite. Distrugătoarele vechi în număr de 50 de unități au fost expediate pentru a face față submarinelor germane, dar darul a fost scump plătit de client prin faptul că SUA dobândea controlul asupra bazelor europene de peste ocean și puterea navală britanică era alungată din vestul Oceanului Atlantic.
Cea mai mare atenție a fost acordată luptei împotriva aeronavelor, dușmanul înaripat venind de nicăieri și lovitura putea să fie deosebit de gravă. Mitraliera de calibrul 12,7 mm a intrat în legendă prin cartușele puternice și a fost montată pe orice mijloc de transport și de luptă. Dacă nu erau ținte pe cer, puteau fi vânate cele terestre și omul atins de un glonț mare nu putea să scape fără o spitalizare îndelungată.
Avioanele de vânătoare și bombardierele au primit mitraliere grele din belșug în timp ce inamici și aliați foloseau arme automate de calibru redus. Au fost folosite și tunuri cu cadență mare, dar gloanțele mari aveau suficientă putere de penetrare împotriva fuzelajelor din aluminiu și puteau fi produse în cantități imense în urma acțiunilor de standardizare. Cadența mare a gurilor de foc de 12,7 mm permitea formarea unei ploi de bucăți metalice din care nu se putea scăpa fără avarii.
S-a făcut totul pentru protejarea navelor împotriva acțiunii aviației inamice și artileria de la bord a început să cuprindă tunuri antiaeriene de calibrul 127 mm, guri de foc capabile să lovească și ținte navale. Bombardierele ce efectuau atacuri de la altitudine în zbor orizontal erau expuse, instrumentele optice de observare fiind din ce în ce mai bune. Radarele au revoluționat munca de detectare și apoi de conducere a focului.
Amiralii nu erau mulțimi de tunul antiaerian greu din cauza cadenței reduse și timpul unui asalt a început să fie din ce în ce mai scurt. Era nevoie de un sistem automat și mitraliera de 12,7 mm părea să ofere noi servicii de calitate. Apariția avioanelor cu corp metalic și rapide a determinat căutarea de soluții și tunurile automate de calibru mic au fost considerate potrivite.
Cum nu este timp să dezvolți un sistem de arme în timp scurt, conducerea de la Washington a început să caute soluții și au fost descoperite tunurile suedeze Bofors de calibrul 40 mm, un singur proiectil fiind suficient pentru a provoca pagube grave oricărui aparat de zbor, cele japoneze fiind renumite pentru fragilitate. Focul putea să fie și mai intens prin adăugarea de piese de calibrul 20 mm, un model al firmei Oerlikon din Elveția fiind găsit ideal pentru producția de mare serie.
Un portavion din Clasa Essex putea să fie protejat de 32 de guri de foc de calibrul 40 mm și 46 de 20 mm. Apropierea de un astfel de arici în stilul clasic de atac aerian nu prea mai era posibilă și conducătorii niponi au ajuns la concluzia că numai acțiunile sinucigașe mai oferă șanse pentru scoaterea temporară sau definitivă din luptă a giganților metalici.
Ofensiva de tip special a adus unele rezultate, dar au fost prea mari pierderile în aparate de zbor, Japonia fiind net depășită la capitolul producție aeronautică. Înaintarea americană n-a fost oprită și insulele din Pacific au început să cadă rând pe rând, ceea ce permitea apropierea de arhipelagul nipon.
Avioanele de pe portavioane și echipajele acestora erau mai greu de format și planificatorii militari au rezolvat situația prin formarea de batalioane de militari ce puteau amenaja rapid aerodromuri cu ajutorul utilajelor speciale. Munca manuală trebuia să fie limitată pentru a se câștiga timp, orice secundă fiind prețioasă pe front.
Dacă terenul era prea moale din cauza ploilor abundente, era acoperit cu plase metalice speciale și se făcea un fel de pistă ca de portavion. Se monta repede, dar se putea demonta atunci când era nevoie de un nou loc de decolare pe altă insulă îndepărtată. Acoperirea aeriană a trupelor și a flotei era fundamentală pentru limitarea pierderilor în vieți omenești.
O fi acuzat Moscova că sunt americanii imperialiști și un simbol al răului, dar Washingtonul avea grijă să înregistreze un număr redus de victime. Așa se explică și politica abilă de amânare a intrării în conflict cu Germania, orice incident putând fi luat drept pretext. Marile puteri au demonstrat că sunt în stare de interpretări șocante sau chiar de organizare de agresiuni mai mult sau mai puțin logic organizate.
Nici după 7 decembrie 1941 n-a fost vreo grabă, importante fiind pregătirile pentru organizarea aprovizionării valurilor de trupe ce urmau să copleșească apărările de pe două continente. Abia în august 1942 au început luptele pentru respingerea ofensivei nipone în regiunea Guadalcanal. Soldații erau instruiți și dotați cu tehnică nouă înainte de a fi trimiși în măcelul din junglele unor insule uitate de lume și brusc ajunse importante din punct de vedere strategic. Debarcările din Africa au avut loc și mai târziu.
Alegerea unor poziții aflate în coloniile franceze garanta obținerea unui număr redus de victime și astfel rămâneau forțe proaspete pentru confruntarea cu renumitul corp german condus de feldmareșalul Rommel. Unitățile militare franceze au opus ceva rezistență, dar a fost mai mult simbolică în raport cu amploarea efectivelor debarcate.
Eforturile industriale au fost deosebite pentru a trimite în luptă mai multe mașini decât oameni și astfel să fie evitate masacrele inutile. Nu s-a făcut economie de muniție, chiar dacă o experiență denumită Tarawa a demonstrat că oricând poate să apară o situație extrem de neplăcută și că trebuie și mai mult explozibil aruncat asupra țintelor.
Cuirasatele au fost împinse cât mai aproape de țărm pentru a distruge fortificații nipone și USS Colorado a avut în lupta pentru Tinian 43 de morți de la 22 de proiectile de calibrul 150 mm. Apărarea niponă a fost slăbită totuși și forțele de debarcare au întâlnit mai puțină rezistență. Luptele apropiate ale infanteriștilor nu erau de dorit până când militarii inamici nu erau copleșiți de bombe și proiectile.
Este interesant de observat că nu s-a schimbat ceva în concepțiile conducătorilor din statele dictatoriale și totalitare. Se adoptă ideea că trebuie să se lupte pentru slava unui oarecare organism statal și apoi sunt aruncați în conflict militari lipsiți de armament modern, alimente și uniforme adaptate climei. Nu contează viața ființelor omenești mobilizate pentru cei ce întâmplător au ajuns în cele mai înalte funcții și visează la victorii mărețe. Boala este veche și acesta este creierul primitiv al speciei. Omul n-a evoluat și vrea să vadă sânge mult. Conflictul din Ucraina anului 2022 a demonstrat că nu se poate schimba gândirea celor ce se cred importanți în istorie. Nici nu bănuiesc că peste câțiva ani nici nu li se va mai cunoaște numele.
Foto sus: Amiralul japonez Ugaki Matome, fotografiat înainte de a decola în unul dintre ultimele atacuri kamikaze, în data de 15 august 1945, cu doar câteva ore înainte de a fi anunțată capitularea Japoniei (© Wikimedia Commons)
Mai multe pentru tine...
