Comunismul, consumul și „minunile” investițiilor făcute în Epoca de Aur

Orașul București era la nivelul anului 1983 întins pe o suprafață de 1.521 kilometri pătrați și nu era o decizie rea să fie incluse și comunele din Ilfov în metropola ce domina economic, demografic și politic România socialistă. Sătenii ar fi putut să asigure o parte din aprovizionarea orașului și ar fi fost clienți pentru mărfurile rezultate din fabricile regimului comunist. Ar fi crescut nivelul de trai al întregii comunități.

Teoria este mereu frumoasă, dar practica este dificilă și chiar cu rezultate dezastruoase. O scurtă privire pe datele privind alocările de fonduri din perioada 1966 – 1983 arată cât de irațional se lucra la nivel de partid unic, chiar dacă autorii subliniau justețea politicii partidului. Industria orașului a primit 29,8% din fonduri și era foarte bine să se dezvolte întreprinderi dotate cu utilaje moderne și de mare capacitate pentru intrarea pe piața mondială. Partea proastă era că se ducea în continuare o campanie de neglijare a comerțului și acest domeniu a primit doar 3,8% din sumele acordate de stat, unicul deținător de magazine. Era absolut normal să fie puțină marfă și care să ajungă rar și-n cantități care să nu satisfacă dorințele locuitorilor.

Chiar dacă existau comune cu teren fertil și cu forță de muncă, sumele alocate de partidul unic pentru agricultură abia ajungeau la 2,9% din total, ceea ce era incredibil de puțin, mai ales că se făceau eforturi deosebite din partea autorităților să se obțină produsele agricole la prețuri cât mai reduse. Statul avea monopol, stabilea prețul de achiziție și pe cel de vânzare după propriul plac, dar nu se ținea cont de nevoile locuitorilor. A fost normal să se producă o depopulare rurală la nivelul întregii țări. Sătenii reprezentau în jur 9,7 procente din populația zonei București, dar principalul domeniu de activitate nu primea nici trei procente. Ar fi fost rațional să se dezvolte sisteme de irigații și sere de mare capacitate pentru ca aprovizionarea orașului de la mari distanțe să nu mai implice cheltuieli cu combustibilul și cu mijloacele de transport.

Marea problemă a regimului a fost că a dus o politică total opusă progresului și această atitudine se vede din cele 3,3 procente acordate Învățământului, culturii, artei și sănătății. Chiar dacă Bucureștiul era principalul centru universitar și medical al țării, banii nu se scurgeau spre aceste domenii definite drept neproductive. Nu s-a înțeles vreodată în mod real că un profesor poate să formeze generații întregi de genii industriale, cele ce se căutau pe piața comunistă, sau că un medic dotat corespunzător poate să salveze în carieră echivalentul unei comune.

Statul comunist urma aceleași idei staliniste de dezvoltare a industriei grele și numai acest domeniu de activitate era interesant din punct de vedere ideologic. Autoritățile de la București era din categoria morților vii, trăiau numai cu creierul în trecut și așa au rămas până la sfârșitul din 1989 – 1991. Fabricile imense ale regimului au căzut în timp deoarece nu erau interesante pentru piața internă și nici la export. Au fost ridicate pur artificial și menținute prin investițiile centrului de putere.

_{Foto sus: © „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 184/1977}