Ciuma lui Caragea, cea mai cumplită epidemie care a afectat Ţările Române

„Moartea neagră” a fost cea mai cumplită și vestită pandemie a Evului Mediu, dar evident nu a fost singura. Doar în a doua jumătate a veacului al XIV-lea au existat cel puțin patru recrudescențe ale înfricoșătorului flagel al ciumei, în 1356, 1362, 1369 și 1394, fără însă să mai atingă dimensiunile celei din 1347-1352.

Nici Țările Române n-au scăpat de coșmarul molimelor (ciumă, holeră, tifos), care reveneau periodic să mai secere câteva mii de vieți. Totuși, epidemia cea mai cumplită care a afectat teritoriul românesc în epoca premodernă a rămas vestita „ciumă a lui Caragea” (1812-1814), denumită astfel după numele domnitorului care se pare că a și adus-o, involuntar, desigur, dintr-un Istanbul deja bântuit de groaznica boală.

La sfârșitul anului 1812 intra astfel în București, venind de la Istanbul, penultimul domnitor fanariot al Țării Românești, Ioan Gheorghe Caragea (1812-1818). Neștiut de nimeni, în trupul unuia dintre curtenii lui Caragea se infiltrase microbul ciumei care secera în acel timp Istanbulul. Astfel că, la sfârșitul anului 1812, izbucnește epidemia și la București, după care se întinde cu repeziciunea unui pârjol în toată țara. Virulența maximă a bolii este atinsă în vara anului 1813, numărul victimelor doar din București pentru perioada martie 1813-iulie 1814 fiind estimat la 30.000, iar la nivelul întregii Țări Românești la peste 70.000. Au existat și zile în care în București mureau peste 300 de persoane.

Deși a fost mărit numărul cioclilor (recrutați din rândul celor care avuseseră deja ciumă și, deci, erau acum imuni) la 60, aceștia nu puteau face față valului de decese cu care se confruntau și uneori chiar le provocau. „Foști ciumați, mai mult sau mai puțin imunizați la boală, se adunaseră în cete: intrau în case spunând că sunt ciocli, furau și ucideau fără să fie prinși” (Neagu Djuvara).

Și fiindcă această tragedie se petrecea totuși în România, unde totul capătă o nuanță de ridicol sau umor, chiar și involuntar, să cităm din raportul unui șef de ciocli adresat mai-marelui său: „Azi am adunat 15 morți, dar n-am putut îngropa decât 14, fiindcă unul a fugit și nu l-am putut prinde”.

Orașul București, în prima jumătate a secolului al XIX-lea

Dar fiindcă tot în România apar când este nevoie de ei și oameni providențiali, în timpul „ciumei lui Caragea” a existat și un înger păzitor al bucureștenilor. Era chiar medicul-șef al Capitalei încă din 1804, doctorul Constantin Caracaş, născut în 1773, la Monastir, într-o familie de aromâni, cu temeinice studii de medicină la Viena, practicant al artei lui Esculap, alături de tatăl său. Cei doi activau la spitalul Pantelimon (ctitorit de Grigore al II-lea Ghica în 1735), unul dintre cele două spitale ale Bucureștiului, alături de Colțea ridicat în 1707, de către spătarul Mihai Cantacuzino, unchiul lui Constantin Brâncoveanu.

Dându-și seama de precaritatea sistemului sanitar bucureștean și de lipsa paturilor de spital, doctorul Caracaş decide să înființeze, inclusiv cu bani proprii, un nou spital, numit Filantropia [iubirea de oameni, în grecește – n.n.], dedicat îngrijirii persoanelor sărace. Spitalul edificat între 1813-1815 va contribui mult la ameliorarea stării de sănătate a populației bucureștene, inclusiv la stingerea ciumei în vara anului 1814. Cât despre doctorul Caracaş, el va muri în 1828 răpus de holeră, o altă molimă ce vizita periodic capitala Țării Românești.

Acest text este un fragment din articolul De la „Moartea neagră” la „Ciuma lui Caragea” și gripa spaniolă, publicat în numărul 218 al revistei Historia, disponibil în format digital pe paydemic.com.