Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor.
Dacă moneda lui Ludovic al XII-lea s-a numit „ludovic”, moneda lui Napoleon I – „napoleon”, moneda sultanului – „sultanin” și moneda ducelui de Veneția – „ducat”, moneda cea mai folosită de către Banii Severinului trebuia să se numească... „ban”; de aici s-a împământenit termenul. Negustoria în plină dezvoltare din preajma palatului domnesc trebuia și ea asistată rapid financiar, mai ales dacă ne gândim că și banul este o marfă.
În zorii acestei activități financiar-bancare, primele persoane care s-au aplecat asupra unei astfel de îndeletniciri au fost schimbătorii de bani, zarafii. Aceștia se așezau de-a lungul arterelor comerciale circulate (vaduri) sau la intersecțiile din cadrul nucleelor menționate, cu valize compartimentate cu sticlă ori având chiar tarabe, la baza cărora erau lipite liste cu notațiile aferente valorii banilor.
Aici schimbau monetele care erau rămase de la armatele ce trecuseră prin țară sau provenite din imperiile înconjurătoare: aspri otomani, creițari, sfanți, lire turcești, florini austrieci, franci ori centime belgiene și altele.
Zărăfia s-a dezvoltat mai ales după Tratatul de la Adrianopol din 1829, care prevedea libertatea comerțului cu cereale pentru Țările Române. Datorită acestei situații au crescut nevoile de creditare, așa încât activitatea zarafilor a căpătat un caracter bancar din ce în ce mai pronunțat.
Însă ei nu se ocupau doar cu schimbatul banilor între ei sau în lei românești, ci prețuiau și obiectele de valoare, cumpărând sau vânzând cercei, salbe, lanțuri de ceas, țigarete de chihlimbar, pietre prețioase, etc.
Acordau împrumuturi, percepând camătă, efectuau chiar export de cereale sau import de obiecte de lux; erau deci un fel de instituție care prefigura apariția viitorilor bancheri. Unul dintre cei mai cunoscuți zarafi, despre care pomenește și Mihail Kogălniceanu în corespondența către părintele său, a fost Michel Daniel de la Iași.
Primele monede
„Băncile nu se puteau dezvolta doar acolo unde domnește legea, dreptatea și libertatea.” (Ion Ghica)
La început, zarafii schimbau doar monede, acestea fiind mai greu de falsificat și, prin urmare, mai ușor de controlat. Monedele se așezau în compartimentele prestabilite, precum pulurile de la jocul de table, în valize de lemn. Pentru a preveni falsurile, erau încercate la greutate, la rezistență sau tratate cu diferite soluții. Rămase în uz datorită diverselor cotropiri de-a lungul istoriei, monedele aveau diferite parități și subdiviziuni, pe care zarafii se străduiau să le cunoască cu precizie.
În 1731 este menționat pentru prima oară leul. Acesta avea 132 de bani, iar un ban era egal cu un aspru. Denumirea populară, inspirată de modul în care îl percepea zaraful care îl controla la primire, a fost preluată mai apoi de toți utilizatorii și intrată în limbajul frecvent negustoresc. O altă monedă era piaspru, egal cu 60 de parale vechi și 370 de parale noi în anul 1842. Un galben venețian sau unguresc era egal cu un taler (cea mai răspândită monedă pe plan european, emisă încă din 1575 în Țările de Jos) sau 60 de bani. Un zlot era egal cu 30 de parale sau 90 de bani, iar un groș era egal cu 10 bani.
Cursurile se modificau și ele de-a lungul timpului: un galben costa 130 de aspri în 1592, 200 de aspri în 1641 și 200 de bani în 1683. Un taler costa 120 de bani în 1659 și 132 de bani în 1715. Dar talerul era echivalat și cu 13 costande în 1605, o costandă fiind echivalată la 10 bani în 1694.
Acest exemplu reflectă perspicacitatea pe care trebuiau să o dovedească zarafii, în lipsa mijloacelor de informare apărute mult mai târziu. Amintirile vechilor bucureșteni îl consemnează pe ultimul dintre ei, în lucru pe la începutul anilor ’40, la intersecția Căii Moșilor cu strada Domniței. Iată că, datorită perseverenței și abilității acestor profesioniști, meseria oarecum exotică nu se pierduse, deși apăruseră instituțiile bancare bine întemeiate și consacrate.
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 267 al revistei „Historia” (revista:267), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 aprilie - 14 mai, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: Wikimedia Commons, Arhiva Autorului
