Tratatul de la Adrianopol, un prim pas spre independenţă

 Războiul ruso-turc din 1828-1829 s-a încheiat prin semnarea Tratatului de pace din 2/14 septembrie 1828, în localitatea Adrianopol, din Turcia. Prin condiţiile de pace formulate, Rusia a dat dovadă de moderaţie, lucru care a surprins puterile occidentale. Datorită situaţiei instabile din Rusia şi Balcani, cauzată de revolte ţărăneşti ce se puteau isca şi cu o armată grav afectată de molime şi slab dotată, Rusia decide că interesul său nu constă în nimicirea Imperiului Otoman, ci în menţinerea acestuia slăbit.

Prin tratatul de la Adrianopol, care cuprinde 16 puncte, Rusia obţine de la turci ţărmul caucazian al Mării Negre şi gurile Dunării, până la vărsarea Prutului. Rusia primeşte din partea Turciei o despăgubire în valoare de 1 500 000 de galbeni pentru pierderile suferite de comerţul său după 1806. Navigaţia a fost declarată liberă pe Dunăre şi în Marea Neagră, strâmtorile Bosfor şi Dardanele devenind libere pentru comerţul tuturor statelor. De asemenea, prin tratat este recunoascută autonomia Greciei, care peste un an se va proclama independentă. Serbiei îi este recunoscută autonomia internă şi îi sunt oferite 6 districte.

Rezoluţii privind Principatele Române

Pentru organizarea Principatelor, a fost elaborat un act separat, Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Ţara Românească.Declarat ca dezvoltare a articolului V din tratatul de pace şi parte integrantă a acestui tratat, actul stipulează că cetăţile turceşti de pe malul stâng al Dunării (Turnu, Giurgiu şi Brăila), împreună cu insulele ce aparţin acestui mal, vor fi restituite Ţării Româneşti (vor deveni parte integrantă a acesteia în 1830). Graniţa dintre Turcia şi Ţara Românească urma să fie stabilită pe thalweg-ul Dunării. Poarta se angaja să respecte drepturile Principatelor Române prevăzute în tratatele anterioare (cele din 1812 şi 1826) dintre Rusia şi Turcia, să nu iniţieze acţiuni militare de pe malul drept al Dunării şi să nu permită înfiinţarea vreunui aşezământ turcesc pe malul stâng.

Între Imperiul Otoman şi administraţia ţaristă

Principatele urmau să se bucure de autonomie administrativă. Domnii vor fi pământeni şi vor fi numiţi pe viaţă de către Adunări Obşteşti. Ei vor rezolva liber afacerile interne ale ţării, în înţelegere cu divanul. Moldova şi Ţara Românească vor fi scutite de orice obligaţii pentru aprovizionarea Constantinopolului. În schimbul unei creşteri a tributului, Turcia renunţa la monopolul comercial impus Principatelor. Acestea nu vor mai fi nevoite să livreze turcilor cereale, unt, lemn de construcţie şi lucrători pentru repararea cetăţilor. De asemenea, cele două state române au dreptul de a înfiinţa armate naţionale (miliţii) pentru paza ordinii interne şi de a înfiinţa cordoane sanitare şi carantine, la graniţă.

Poarta se obliga să sancţioneze regulamentele administrative care urmau să fie elaborate în timpul administraţiei ruse (Regulamentele Organice). În acest act era prevăzut că administraţia rusească în Principate urma să dureze până la plata despăgubirilor de război către Rusia, fixată la suma de 11 500 000 de ducaţi.[1]

Elaborarea unor acte fundamentale în aparatul administrativ intern conduce la o organizare a instituţiilor de stat în spirit modern. Formularea şi aplicarea Regulamentelor Organice în cele două Principate au dus dispariţia abuzurilor din administraţia românească şi la combaterea unor calamităţi naturale (ciuma, foametea). Misiunea de a duce la bun sfârşit elaborarea şi punerea în practică a Regulamentelor Organice a aparţinut generalului Pavel Kiseleff, care a deţinut titlul de preşedinte plenipotenţiar al celor două Divanuri, în perioada 1828-1834.

Prin aceste prevederi, autonomia Principatelor Române sporeşte considerabil, dar, în acelaşi timp, se observă o trecere a acestora în sfera de influenţă rusă. Posibilitatea de a stabili domni pământeni, pe viaţă, oferă Principatelor o relativă doză de stabilitate. Totuşi, cele două puteri (Rusia şi Turcia) îşi menţineau dreptul de a interveni în administraţia internă atunci când observau că politica dusă de domnii din ţările respective lezau interesele lor.

“Independenţă economică”

Poate cea mai importantă clauză a tratatului este desfiinţarea monopolului turcesc în privinţa comerţului ţărilor române. Acestea nu mai sunt obligate să facă schimburi comerciale doar cu Turcia. Moldova şi Muntenia beneficiau de libertatea deplină a comerţului, ele putând stabili legături comerciale cu orice stat, inclusiv cu Poarta, numai în măsura în care le considerau avantajoase. Totodată, prin acestă libertate a comerţului, cele două ţări române “se integrau în piaţa economică europeană devenind prin practicarea deschisă a comerţului o parte integrantă a acesteia.”[2]Dunărea şi Marea Neagră devin artere comerciale ce leagă Principatele Române de restul ţărilor europene bine dezvoltate.

Desfiinţarea monopolului turcesc asupra comerţului şi limitarea obligaţiilor românilor faţă de Poartă se vor reflecta în perioada prosperă din punct de vedere economic ce caracterizează perioada imediat următoare.

Libertatea comerţului şi deschiderea porturilor de la Dunăre, autonomia de care se bucură Principatele, stabilitatea de pe plan intern ca urmare a instaurării domniilor pe viaţă şi a  Regulamentelor Organice stabilite în urma Tratatului de Pace de la Adrianopol, consfinţesc drumul spre unire şi independenţă pe care se îndreptau Muntenia şi Moldova, dar pentru care mai erau nevoite să aştepte  încă trei, respective cinci decenii.

[1]Textul tratatului, în Acte şi documente relative la istoria renaşterii României, vol. I, p. 318-325;Actul privind Principatele, p. 326-328 apud. Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774/1784-1918, Bucureşti, Editura Universitară, 2006, p. 80.

[2]Apostol Stan, Protectoratul Rusiei asupra Principatelor Române. 1774-1856, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1999, p. 81.