Ceauşescu se vedea la putere cel puţin până în 1980

La începutul deceniului opt, s-a instalat în fruntea Comisiei de Prognoză, rebotezată Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale în 1973. Misiunea acestei instituţii era să planifice mersul maşinăriei economice până în 1980.

Fidel ideologiei, Nicolae Ceauşescu credea în întâietatea economicului şi a ambiţionat să conducă peste o ţară dezvoltată. Pentru a-şi atinge scopul, la începutul anilor '70 şi-a propus să parcurgă în ritm alert distanţele ce despărţeau România de ţările cu economie prosperă. Simultan cu „reciclarea“ resurselor umane, sau „rotirea cadrelor“, a luat în vizor şi infrastructura instituţională. Pe lângă oameni, au fost vizate şi instituţiile. Au apărut atunci nişte construcţii-hibrid, subordonate partidului, dar compuse atât din tehnocraţi din instituţiile de stat, cât şi din activişti din eşaloanele superioare şi din teritoriu. A crescut, astfel, osmoza dintre partid şi stat, tentaculele caracatiţei peceriste înlănţuind strâns instituţiile administraţiei centrale şi locale.

Centralizare, sub pretextul eficientizării

După Conferinţa Naţională din iulie 1972 mai întâi, apoi după Plenara din februarie 1973, fostul secretar cu Organizatoricul a început să umble la organigrame. Buna „organizare“-una din cheile potrivite să deschidă lacătul succesului. De ce trebuie procedat aşa, a explicat tot Ceauşescu. Structurile sunt greoaie şi învechite, excesiv centralizate, există paralelisme între instituţii care fac acelaşi lucru şi există multe verigi intermediare. Trebuie simplificat totul, a spus Ceauşescu în februarie 1973 şi mai cu seamă „conducerea“ trebuie să se apropie ea însăşi de producţie. Deşi vorbea despre descentralizare, în mai multe rânduri a anunţat măsuri cu efect contrar, de concentrare a deciziei economice. „Probabil ca trebui să unificam organismele diverse care le avem (sic!) într-un organism puternic care să promoveze şi să conducă efectiv întregul proces de dezvoltare a formelor noi de relaţii internaţionale economice“, a spus el la şedinţa din 3 iulie 1973 a Comitetului Executiv. Se referea la comerţul exterior, nu neapărat la procesele interne, însă din modul cum a pus problema reiese că Ceauşescu vedea economia în termeni centralişti.

Din iulie 1972 până în februarie 1973, între Conferinţa Naţională şi Plenara partidului, s-au gândit şi refăcut diferite formule de organizare. Pe de altă parte, birocratizarea semnificativă a aparatului de partid şi de stat a făcut ca în plan instituţional, sau „organizatoric“, după cum se spunea în limbajul epocii, aplicarea în practică a deciziilor să dureze câteva luni bune. În martie 1973, Marea Adunare Naţională, reunită în sesiunea de primăvară, a adoptat legi ce consfinţeau „reorganizarea“. Astfel, au apărut instituţii noi în aparenţă, majoritatea doar modificate şi adaptate cerinţelor de mai mult, mai repede, mai bine.

Instituţii-hibrid, cu denumiri imposibile

În cursul anului 1973 au apărut instituţii noi, dar au fost „reciclate“ şi unele mai vechi. În ciuda promisiunilor de descentralizare, în practică s-a petrecut fenomenul contrar. Pe de altă parte, au fost create atunci structuri necesare oricărei economii, vădind preocuparea pentru eficientizarea managementului şi estimarea evoluţiei economiei pe orizonturi de timp lungi şi foarte lungi. În martie 1973, a apărut Consiliul Organizării Economico-Sociale, subordonat CC al PCR şi Consiliului de Stat. În economiile socialiste, pentru termenul „management“ de inspiraţie capitalistă, se folosea sinonimul „organizarea conducerii“. Noul Consiliu avea „sarcina“ să identifice metodele de creştere a eficienţei managementului întreprinderilor şi administraţiei centrale şi locale. La început, consiliul a avut 45 de membri, preşedinţia fiindu-i încredinţată lui Gheorghe Pană, păstrat în funcţie până în 1976. Consiliul se întrunea în şedinţe plenare de două ori pe an.

Ceauşescu, la butoanele prognozei

În aceeaşi lună martie a fost adoptată legea de înfiinţare a Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice şi Sociale. Nici această instituţie nu era o noutate, ea continuând de fapt Comisia Centrală de Prognoză, apărută în 1971. Încă de la înfiinţarea Comisiei de Prognoză, în fruntea ei s-a instalat Ceauşescu. Lui i-a revenit şi preşedinţia formei transformate în 1973. Rolul principal al Consiliului era să elaboreze prognoze pe termen lung, precum şi să armonizeze prevederile planurilor cincinale şi anuale cu acestea. De asemenea, ar fi trebuit să furnizeze partidului, guvernului, Consiliului de Stat şi Marii Adunări Naţionale consultanţă „în studierea fenomenelor mai importante ale societăţii noastre“, a spus Ceauşescu la şedinţa de constituire a CSDES din 16 mai 1973. Care nu se vedea dus din fruntea statului şi a partidului prea curând. Astfel că a început să facă planuri până în 1980. În mai toate discuţiile cu omologii din alte state s-a referit constant la „orizontul 1980“. Până atunci, economia va creşte cu atât, schimburile comerciale cu atât, şi aşa mai departe, pentru fiecare indicator în parte. În apariţiile publice, în nesfârşitele-i cuvântări, Ceauşescu pare să se creadă veşnic. „Ne vedem în 1980, apoi iar în 2000“, lăsa a se înţelege atunci când expunea „planurile de perspectivă“.

Întârirea controlului

Tot în martie a apărut Curtea Superioară de Control Financiar, strămoşul actualei Curţi de Conturi, al cărui rol era să verifice contabilitatea tuturor instituţiilor din România. De la înfiinţare şi până în 1989, şef i-a fost Gogu Rădulescu. În iunie 1973 a fost reorganizată, căpătând cu această ocazie şi o nouă denumire instituţia de la centru care superviza administraţia locală de stat (nu structurile teritoriale ale PCR, anume comitetele de partid). La origine, se numise Comitetul pentru Problemele Organelor Locale ale Administraţiei de Stat. Din 1957, când apăruse, şi până în 1973, instituţia a fost reorganizată şi redenumită de trei ori. Ultimul nume-Comitetul pentru Problemele Consiliilor Populare, a fost găsit în iunie 1973 şi va persista pînă în 1989. Această instituţie a avut rol în procesul de sistematizare a teritoriului localităţilor urbane şi rurale. A avut aproximativ 80 de membri şi se întrunea de două ori pe an. Primul preşedinte a fost Petre Blajovici (1973-1974).

Planuri mari pentru cercetare

În iulie 1972, Ceauşescu spusese că economie modernă nu poate face abstracţie de rezultatele cercetării ştiinţifice. Dintre domeniile utile dezvoltării economiei, a menţionat matematica, fizica, chimia şi biologia, şi a anunţat că statul va sprijini cercetările din aceste zone. Viziunea unificatoare, centralizatoare, s-a vădit şi în domeniul cercetării. „Este necesar să se ia măsuri pentru unificarea în cel mai scurt timp a forţelor de cercetare din ţara noastră, pentru concentrarea eforturilor tuturor cercetătorilor pe baza unui program unic, într-o direcţie unică, indiferent dacă lucrează în producţie, în învăţământ sau în institutele de cercetare departamentală“, a mai spus Ceauşescu. Ca urmare, în mai 1973, Consiliul Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie a fost trecut în subordinea directă a Comitetului Central al PCR. Structura premergătoare (Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice, apărut în decembrie 1965) fusese subordonată doar Consiliului de Miniştri.