Ceauşescu, canal de mediere al americanilor cu nord-vietnamezii şi chinezii

Sfidându-i pe sovieticii, liderii români au creat punţi de legătură între Washington şi Hanoi, apoi între Casa Albă şi Pekin. Documentele arată că acţiunile au fost strict-secrete, partea română fiind reprezentată de Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer.   Paralel cu cartea neamestecului în treburile interne şi egalităţii între state jucată cu sovieticii Ceauşescu etala pretenţii de personalitate politică internaţională. L-au susţinut şi pionii diplomaţiei lui Dej care demaraseră noul curs românesc, şi generaţia a doua de demnitari. Ceauşescu a depăşit însă şi aici limitele unor ambiţii normale. Credea sincer în utopia realizării relaţiilor de egalitate între toate naţiunile lumii. I-ar fi plăcut, după mărturia lui Paul Niculescu-Mizil, să conteze şi în alegerea preşedinţilor americani.Paralel cu cartea neamestecului în treburile interne şi egalităţii între state jucată cu sovieticii Ceauşescu etala pretenţii de personalitate politică internaţională. L-au susţinut şi pionii diplomaţiei lui Dej care demaraseră noul curs românesc, şi generaţia a doua de demnitari. Ceauşescu a depăşit însă şi aici limitele unor ambiţii normale. Credea sincer în utopia realizării relaţiilor de egalitate între toate naţiunile lumii. I-ar fi plăcut, după mărturia lui Paul Niculescu-Mizil, să conteze şi în alegerea preşedinţilor americani.

Bucureşti-Hanoi cu escale la Moscova şi PekinPaul Niculescu-Mizil a susţinut că demarajul implicării în războiul din Vietnam s-a produs la imboldul lui Ceauşescu şi Maurer. „Trebuie să fim în zonă”, percutase premierul la noutăţile spuse de Ceauşescu asupra situaţiei din Vietnam (România şi războiul americano-vietnamez, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 2008). Astfel că, în 1966, sub coordonarea lui Maurer, s-a format o echipă cu două subdiviziuni.  Cu conducerea vietnameză ţineau legătura Maurer, Bodnăraş şi Niculescu-Mizil. Iar cu americanii tratau Maurer, Mănescu, Macovescu, Corneliu Bogdan. La dus şi întors din Vietnam, delegaţiile româneşti făceau escale la Moscova şi la Pekin. Discuţiile asupra acestor manevre n-au depăşit cercul demnitarilor din Prezidiul Permanent al CC al PCR. Cele mai multe s-au purtat strict între Ceauşescu şi o parte dintre emisari, astfel că o viziune completă a lor nu aveau decât liderul partidului şi Maurer.

Mesaj de solidaritate cu HanoiulPrima delegaţie trimisă la Hanoi (mai 1966) a condus-o Bodnăraş. Solidaritate cu cauza Vietnamului a fost mesajul ei anunţat public. În timpul întâlnirilor vietnamezo-române, pe canalele diplomatice dintre Bucureşti şi Washington, secretarul Departamentului de stat Dean Rusk i-a transmis Corneliu Mănescu poziţia americanilor faţă de Vietnam:nu au pretenţii în zonă, nu doresc să rămână acolo, nici să extindă războiul. Ca să nu-i irite pe nord-vietnamezii, şi aşa foarte circumspecţi, că discutaseră, peste capul lor, cu americanii, mesajul nu le-a fost transmis. Pilonii punţii erau însă de-acum stabiliţi.

China contra negocierilor vietnamezo-americaneDelegaţii români au avansat la Hanoi doar ideea creării unor condiţii de tratative directe cu americanii. După ce se încheie lupta, adică încetează bombardele americane, au acceptat aceştia. Mai inflexibili decât nord-vietnamezii s-au manifestat însă chinezii, un pericol cu enorm potenţial de-a extinde confruntarea la scară planetară. China se pregătea chiar pentru eventualitatea extinderii războiului. În pofida reafirmării prieteniei cu românii, i-au informat că nu vor mai deschide culoar de zbor spre Hanoi decât delegaţiilor invitate de vietnamezi. După atingerea ţintei călătoriei şi  convorbirile de la Pekin şi Moscova, Paul Niculescu-Mizil a sintetizat astfel poziţia partenerilor de dialog:1) Vietnamul  acceptase iniţiativa românească;2) China nu dorea ca războiul să sfârşească în avantajul SUA dar nici al URSS;3) Sovieticii dezaprobau dorinţa românilor de afirmare internaţională.

Incognito în Vietnam

A doua delegaţie românească în Vietnam a condus-o Maurer, în octombrie 1966. S-a făcut cu înştiinţarea americanilor, dar incognito, la sugestia vietnamezilor. Drumurile se neteziseră însă. Din Irkuţk, oaspeţii au călătorit cu avion pus la dispoziţie de oficialităţile chineze. S-au întors, ca şi data trecută, după alte halte la Pekin şi la Moscova. Ceauşescu l-a vestit acum, prin Corneliu Mănescu, pe preşedintele Lyndon Johnson că vietnamezii acceptă negocieri dacă americanii încetează bombardamentele.

Mandat american lui MaurerFaţă în faţă cu preşedintele Johnson şi secretarul de stat american Rusk, Maurer a discutat apoi deschis, în iunie 1967, la Casa Albă, despre Vietnam şi China, situaţia din Orientul Mijlociu şi relaţiile bilaterale româno-americane. Memorandumul convorbirii, întocmit de partea americană, arată clar mandatul de negociatori încredinţat românilor de Casa Albă, specificând următoarele:„Preşedintele a spus că primul ministru Ion Gheorghe Maurer va vizita şi alte ţări şi că are libertatea de  a descrie conversaţia avută împreună şi de a cita orice a spus el, dacă aceasta va fi folositor. Preşedintele a spus că i-ar plăcea să discute cu chinezii despre tratatul de neproliferare şi să lucreze la pregătirea unor norme care să înlăture războiul nuclear. El a repetat că SUA vor să retragă trupele din Vietnam şi dacă primul ministru ar putea să-l convingă pe Ho Şi Min să retragă trupele sale. Primul ministru poate să promită că Preşedintele va începe negocieri în dimineaţa următoare”.

Solie de pace la PekinAstfel s-a deschis un al doilea canal american de mediere, prin români, de data acesta cu China. Maurer s-a grăbit cu vestea cea mare spre Pekin (4-7 iulie 1967). Îndemnându-l pe omologul său Zhou Enlai să negocieze cu americanii, Maurer a folosit argumente dăunătoare intereselor Moscovei. „Ni se pare, a zis el, că stabilirea relaţiilor oficiale dintre China şi SUA ar avea avantajul că discutarea marilor probleme cu SUA nu ar fi apanajul numai al unei singure ţări socialiste, aşa cum este ea acum, când marile probleme se discută între SUA şi Uniunea Sovietică”. S-ar anula, spune el, şi teoria propagandiştilor americani despre refuzul chinezilor la iniţiativele americane de normalizare şi pace. Argumentele lui Maurer au găsit ecou la Zhou Enlai căruia i s-a atribuit o reuşită caracterizare a coexistenţei paşnice dintre cele două super-puteri, Uniunea Sovietică şi  America:„un singur pat pentru două visuri”. Adică una dintre ele „se străduieşte să-şi urmeze expansiunea, iar cealaltă să-şi asigure poziţiile dobândite”.

Românii în răspântia intereselor dintre chinezi şi sovieticiProblema Vietnamului a fost câmp de dispută şi între China şi Uniunea Sovietică, fiecare scontând hegemonia în zonă. După principiul internaţionalismului proletar, atacul imperialiştilor americani asupra Vietnamului roşu, echivala cu o declaraţie de război asupra comunismului. De aici sarcinile de ajutor repartizate membrilor Tratatului de la Varşovia. Punct de pornire al colaborării româno-americană a fost mesajul adresat de Dej lui Kennedy după „criza rachetelor din Cuba”. Cunoscându-l, secretarul de stat american Dean Rusk a adus primul în discuţie folosirea serviciilor României pentru criza asiatică în întâlnirea cu Gaston Marin din mai 1964. Statele Unite vizau atunci un acord cu Laos şi reconcilierea cu China. Despre prietenia lui Bodnăraş cu Kang Sheng, şeful serviciilor speciale chineze se şoptea demult în cercurile politice şi diplomatice. Şi nu fără temei. Perioada când Bodnăraş frecventase ceea ce el numea „şcoala de spioni” a Cominternului, coincide, în bună parte, cu timpul când viitorul influent personaj al Chinei Populare se instruia la Moscova. În octombrie 1965, la încheierea misiunii ambasadorului american la Bucureşti, Maurer i-a spus că n-ar trebui ca americanii să ignore China,   care, contrar aparenţelor, e mult mai puţin agresivă şi mai de încredere decât Uniunea Sovietică. Perpectivă socotită extrem de periculoasă de către Brejnev, care, la întrunirea de la Moscova a CPC al Tratatului din aceeaşi lună aprecia că o înţelegere între China şi America ar însemna cea mai serioasă ameninţare la adresa mişcării comuniste. De la americani, românii aşteptau avantaje economice i-a mărturisit premierul Maurer preşedintelui Lyndon Johnson şi secretarului de stat Dean Rusk în întâlnirea de la Casa Albă din vara lui 1967. O ţară mare ca a lor n-are de câştigat din schimburile cu o ţară ca România. Dar poate că independenţa ei poate stârni interesul american. Străduinţa românilor pentru independenţă e legată însă de dezvoltarea economiei. Argumentaţia acesta i-ar fi supăra şi pe fraţii din Tratat şi pe prietenii chinezi dacă ar fi ajuns la urechile lor.

Operaţii secrete americane şi sovietice

După întâlnirea lui Maurer cu reprezentanţii Casei Albe în vara lui 1967, a demarat o acţiune secretă, purtând în documentele americane numele codificat de Operaţiunea PACKERS. Coordonatorul ei a fost Averell Harriman, fostul ambasador american la Moscova când România semnase armistiţiul cu Puterile Aliate.  Utilizându-i pe români ca mesageri, americanii urmăreau să-i convingă pe liderii chinezi să nu se mai opună negocierilor dintre Washington şi Hanoi. Ca principală legătură dintre Harriman, oficialităţile româneşti şi Hanoi a fost George Macovescu, prim adjunct al MAE. Mulţumiţi de rezultate, Dean Rusk şi Harriman estimau un Premiu Nobel pentru pace, cu susţinere americană. Macovescu le-a răspuns însă că românii „nu tânjesc după un premiu şi că pacea ne-ar fi de ajuns”, după cum reiese din nota conversaţiei din ianuarie 1968 citată de istoricul american Larry Watts (Fereşte-mă, Doamne, de prieteni..., Editura RAO, Bucureşti,   2011). După plecarea preşedintelui Johnson de la Casa Albă, succesorul său Richard Nixon a solicitat românilor continuarea eforturile de mediere. Americanii indicau capitala României ca locul cel mai potrivit de negociere cu vietnamezii. Premierul român  Maurer era apreciat bun cunoscător al gândirii Hanoiului şi nucleu al acestor  acţiunii prin vizitele proprii şi rapoartele emisarilor români. Sub presiunea Moscovei, oficialităţile vietnameze au pus piciorul în prag alegând, în final, Parisul. În contraponderea Operaţiunii PACKERS, tot în 1967, dar la celălalt pol al afacerii, serviciilor speciale sovietice au pus la cale altă acţiune secretă, numită Operaţiunea INTERKIT. Urmărea coordonarea acţiunilor ţărilor din Tratatul de la Varşovia pentru discreditarea, subminarea şi izolarea Chinei. Deoarece în viitorul apropiat, Ceauşescu atacase zgomotos linia sovietică, Brejnev a decis şi pentru România acţiuni asemănătoare celor de discreditare a Chinei, arată istoricul american menţionat. Un succes ar fi fost divizarea conducerii sale interne şi înlocuirea lui Ceauşescu cu un altul mai fidel dragostei şi ataşamentului faţă de Uniunea Sovietică.Citeste mai mult: adevarul.ro/cultura/istorie/ceausescu-canal-mediere-americanilor-nord-vietnamezii-sichinezii-1_50f2fc1056a0a6567e7a88fb/index.html