Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul (© Muzeul Național de Istorie a României)

Răscoala de la 1907 - Ieșirea de pe scena politică a Nababului

De-abia se stinseseră ecourile laudative ale Serbărilor din 1906, prilejuite de aniversarea a 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I, privite ca o manifestare națională a românilor de pretutindeni, că România se va vedea confruntată cu o mișcare extrem de violentă, proprie Evului Mediu, nu începutului de veac XX.

Legii împroprietăririi țăranilor, dată de Cuza în 1864, îi urmase, după abdicarea sa în 1866, legea învoielilor agricole, care îi punea față în față pe boier și țăran. Această lege nu conținea nicio limită a obligațiilor de muncă impuse de proprietari și, mai mult, de arendașii acestora (armeni, greci, români, evrei) în schimbul arendării pământului. Această stare de fapt declanșase deja mișcări țărănești în primăvara anului 1888, mișcări reprimate prompt de armată.

De data aceasta, lucrurile sunt mult mai grave. Începută pe 8 februarie la Flămânzi, în nordul Moldovei, răscoala se întinde ca un pârjol mai întâi în Moldova, apoi, după 10 martie, în restul țării, până în cele mai îndepărtate sate din Oltenia.

La început, reacția e de panică, ca la un seism, și tot ca în cazul unui cutremur urmează spaima. Se aud voci care cer intervenția trupelor austro-ungare pentru a potoli revolta. Guvernul condus de Gheorghe Grigore Cantacuzino - Nababul, ca și întreaga clasă politică, pare depășit de situație.

Norocul elitei noaste politice atunci s-a numit Take Ionescu, „cea mai strălucită inteligență politică a României” (Florin Constantiniu). Acesta, cu excepționalul instinct politic ce-l caracteriza, realiza cât de gravă era situația; Austro-Ungaria își masase deja trupele la granița cu România, gata să intervină. În miez de noapte, Take Ionescu îi face o vizită fruntașului liberal Emil Costinescu, cu care era într-o relație amicală, și-i propune ca liberalii să preia guvernarea, el urmând să dea tot concursul instalării unui guvern liberal și debarcării guvernului conservator din care făcea chiar el parte, ca ministru al Finanțelor.

Rar de văzut în politică, mai cu seamă în cea românească, un asemenea exemplu de altruism, bazat pe o înțelegere superioară și profundă a interesului național, pus mai presus de interesul de partid sau de cel personal.

Regele Carol I ‒ după îndelungi ezitări în fața primejdiei de a-și vedea țara invadată de armata austro-ungară, ce ar fi avut misiunea aparentă de a stinge focul răscoalei ce se întinsese acum în Muntenia și Oltenia, luând forme tot mai violente ‒ se decide să renunțe la conservatori și să readucă Partidul Liberal la guvernare.

Take Ionescu
Take Ionescu

Take Ionescu se obligă și reușește să treacă printr-un Parlament dominat majoritar de conservatori lista noului guvern liberal condus de D.A. Sturdza, cu Ionel Brătianu la Interne și generalul Alexandru Averescu la Război. Țara este împărțită în opt zone conduse de opt generali de divizie, cu ordinul ferm de a restabili liniștea, calm restabilit cu prețul unor mii de morți dintre țărani, între 3.000 și 4.000, în niciun caz 11.000 de victime, cifră avansată inițial de ziarele de stânga Adevărul și Dimineața și preluată ulterior propagandistic de istoriografia comunistă.

Odată cu schimbarea guvernului părăsea și Gheorghe Grigore Cantacuzino - Nababul viaţa politică a țării. Ironie a istoriei: cel mai mare moșier al României ieşea din scenă în urma unei răscoale țărănești. Părea că, simbolic, disputa de veacuri dintre boieri și țărani fusese câștigată, paradoxal, de cei din urmă.

Fragmentul face parte din articolul „Prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino, cel mai impunător reprezentant al vechii boierimi”, publicat în numărul 266 al revistei „Historia” (revista:266), disponibil în format digital pe platforma paydemic.

Cumpără acum
Cumpără acum
Mai multe pentru tine...