Ce fel de tancuri avea în dotare Armata Roșie în momentul invaziei germane?

Istoria a fost scrisă cum au dorit cei de la putere și învingători în războaie, corectitudinea științifică fiind uitată în fața banilor și a titlurilor academice. S-a lansat teoria conform căreia trupele sovietice erau slab dotate în iunie 1941, când a fost declanșată Operațiunea Barbarossa, și așa se explică ajungerea diviziilor germane până la porțile Moscovei. 

 Oare nu cumva specialiștii au uitat tocmai de sfânta datorie a istoricului de a scrie numai și numai adevărul? Datele publicate în spațiul ex-sovietic de către publiciști corecți vin să șteargă această minciună din paginile cărților serioase. Astfel, aflăm că undeva în regiunea statelor baltice se afla Divizia 23 infanterie motorizată. O astfel de unitate era formată din soldați transportați cu camioanele și sprjiniți de un regiment de tancuri în operațiunile ofensive. 

Cam așa ar fi teoria, dar Iosif Vissarionovici Stalin avea mereu surprize pentru inamici. Regimentul de tancuri avea 359 de mașini de luptă, plus alte 17 de captură. Se adăugau 15 blindate pe roți. Tancurile erau model T-26 echipate cu tunuri de calibrul 45 mm, net superior față de ce aveau germanii la modelele Panzer I, II, III, 35(t) și 38(t). Această unitate singură echivala numeric cu mai mult de două divizii ale germanilor. 

 Iosif Stalin avea la dispoziție vastele resurse ale uniunii și s-a pregătit minuțios pentru un conflict de amploare. Existau și divizii chiar de tancuri și Divizia 5 Tancuri avea în structură 268 de mașini, din care 50 erau T-34, invulnerabile la tirul armamentului inamic de calibrul 37 mm și chiar de 50 mm. Armata Roșie era un colos perfect organizat pentru un atac în masă, dar care n-a fost antrenată pentru respingerea unor coloane mobile dușmane și așa se explică de ce germanii au avut parte de succese uimitoare în primul an de război. Se poate sesiza această gândire pur ofensivă a sovieticilor din dotarea cu mașini a Corpului 3 mecanizat. Marea formațiune de luptă era compusă din două divizii de tancuri și una motorizată ce avea drept misiune să lichideze centrele de rezistență din sectoarele greu accesibile șenilatelor prin desantarea infanteriei. Erau adunate 669 de tancuri și 224 de autoblindate din variantele BA-10 și BA-24. Comandamentul a ales pentru această grupare 431 de BT-7, adică un procent uluitor de 64,4%. Se poate spune că erau totuși din categoria celor ușoare, dar tunurile de calibrul 45 mm erau capabile să neutralizeze blindate inamice de orice tip. Dacă întâlneau centre de rezistență, puteau să primească un sprijin eficient din partea celor 50 de T-34 ce aveau guri de foc de calibrul 76,2 mm. Împreună ajungeau la o cotă de 71,89%. Plictisitoare astfel de cifre! Cititorul trebuie să mai afle un mic detaliu: BT-urile erau concepute să atingă viteze foarte mari pe șosele și puteau să aibă o autonomie de până la 700 km. Erau din categoria tancurilor crucișător, capabile să acționeze departe în spatele forțelor inamice, la nivel strategic.

Este interesant că și divizia motorizată avea același tip de mașină de luptă, deci se miza pe o operațiune rapidă de încercuire a diviziilor inamice din regiunea baltică. Nici T-34 nu era un blindat lent și putea să ajungă la 50 km/h. Autoblindatele erau perfecte pentru șosele bine întreținute și tocmai făcuseră germanii modernizări ale rețelei de drumuri din estul Poloniei. Chiar dacă mersul în coloană sau unele manevre împotriva unor detașamente inamice ar fi redus viteza de înaintare, asaltul tancurilor ar fi fost greu de oprit după ce se trecea de fâșia principală de rezistență. Nu era o problemă cu apărarea inamică, generalii deplasând pentru asalt 51 de tancuri KV. Armura frontală era de domeniul fantasticului și tunul similar cu al celui de pe T-34 era perfect pentru lupta cu ținte mobile blindate sau cu infanteria. Apărarea antitanc nu putea decât să admire cum sunt strivite gurile de foc sub șenilele late sau cum proiectilele perforante doar au știrbit oțelul mașinii de ruptură. Poate că germanii aveau în regiune cazemate cu un armament capabil să zădărnicească planurile comandamentului sovietic. A fost prevăzută și această situație și 19 exemplare erau din varianta KV-2 cu obuzier de calibrul 152 mm. Nimic nu rezista unui proiectil cu masa de 48 kg tras de la mică distanță și numai 20 erau transportate în interiorul cuirasei de oțel. Teoretic, nu era nevoie de mai mult pentru a străpunge slabele poziții defensive germane. Infanteria putea să debușeze la asalt sprijinită și de tancuri T-28, 15 fiind gata de asalt la 20 iunie 1941.

 Proiectele concepute la Berlin pentru Operațiunea Barbarossa au fost șocante pentru cei ce luau decizii la Moscova. Diviziile de Panzere erau mai mult o umbră a ceea ce ar fi trebuit prezentat pe un câmp de luptă dificil cum se anunța cel din Est. Divizia 9 Panzer avea numai 143 de tancuri și se poate spune că era un număr rezonabil. Dacă se intră puțin și la modelele din structură, orice cititor va avea un șoc. Opt erau Panzer I, adică niște automitraliere fără valoare în luptele cu blindate. Fuseseră concepute numai pentru antrenamente, dar a fost nevoie de deplasarea pe front pentru a da impresia de forță. Alte 12 erau mașini de comandament, tot inutile în încleștări de amploare. Alte 32 erau Panzer II, tunul de calibrul 20 mm fiind capabil poate să neutralizeze autoblindate. Era neputincios și împotriva infanteriei.

Această masă de tancuri cu steluțe roșii a fost surprinsă complet de ordinele venite de la Moscova după producerea atacului german și a fost nimicită în cea mai mare parte de un inamic ce acționa tocmai pe șoselele îmbunătățite pentru atac și sub umbrela protectoare a Luftwaffe. Ordinele prevedeau să se acționeze conform planurilor, dar situația din teren nu mai coincidea cu ceea ce fusese scris cândva în trecut. Nici hărți ale teatrului de operațiuni nu prea existau, artileria fiind incapabilă să execute un tir precis din poziții adăpostite. Haosul provocat și ambiția comandanților de a conduce rigid, disciplinat, a dus la topirea maselor de blindate și așa a apărut legenda că tehnica sovietică era inferioară celei inamice. Se poate spune că mașinile nu excelau la aspect, la finisaje, dar erau mortale și industria sovietică a fost capabilă să le producă în mare serie, inclusiv cu oțel și aluminiu primite din SUA și Marea Britanie. 

Foto sus: Tanc sovietic T-26, capturat de germani (© BreTho / Wikimedia Commons)

Bibliografie minimală

Bevin Alexander, Cum ar fi putut câștiga Hitler al doilea rãzboi mondial rãzboiul, Editura Lucman, București, 2003. Cãzãnișteanu, C., Zodian, V., Pandea A., Comandanți militari, Editura științificã și enciclopedicã, București , 1983.
Duțu, Alesandru, Între Wehrmacht și Armata Roșie, Editura Enciclopedică, București, 2000.
Eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei. 22 iunie-26 iulie 1941, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.
Giurescu, Dinu C., România în al doilea rãzboi mondial, All istoric, București, 1999. Halder, Franz, Jurnal,1939-1942, Editura Elit, f.a.
Pe țărmul nord-pontic 17 iulie 1941 – 4 iulie 1942, Editura Fundației Culturale Române, București, 1990.
Sarin, Oleg; Dvoretsky, Lev, Rãzboi contra speciei umane. Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii, Antet, 1997.
Scurtu, Ioan; Hlihor, Constantin, Anul 1940 Drama românilor dintre Prut și Nistru, Editura Academiei de Înalte studii militare, București, 1992. Soare, Vasile, Forțele speciale. Comandourile aeropurtate în acțiune, Editura Ziua, București, 2002.
Solonin, Mark, Butoiul și cercurile, Polirom, Iași, 2012.
Spânu, Alexandru-Alin, 1941: Spionaj sovietic și contraspionaj românesc, în Dosarele istoriei, nr. 9/2005, p. 5-8.
Stãnescu Gheorghe, Vochin Dumitru, Tancuri și automobile, Editura militarã, București, 1978. Suvorov Victor, Spãrgãtorul de gheațã, Polirom, Iași, 1995.
Suvorov Victor, Ultima republicã, Polirom, Iași, 1997.
Suvorov Victor, Ziua” M”, Polirom, Iași, 1998.
Tãnase Mircea, Relațiile româno-sovietice sub cupola parașutei, în Dosarele istoriei, nr. 9/2005, p. 11-16.
Tomescu, Mircea, Manevra strategicã în trecut și astãzi, Editura Cartea Româneascã, București, 1939.