Cartierul ascuns dintre Splai și Vitan: mahalaua Lemaître, Bucureștiul fabricilor dispărute
Între Splaiul Unirii și Șoseaua Vitan, acolo unde Bucureștiul pare astăzi prins între clădiri noi, fragmente industriale, depozite, curți ascunse și străzi liniștite, supraviețuiește una dintre cele mai puțin povestite zone ale orașului: mahalaua Lemaître sau „Lemetru” cum ziceau bucurestenii necunoscători de franceză.
Nu este un cartier celebru precum Armenească, Mântuleasa sau Cotroceni. Nu are mitologia boemă a centrului vechi și nici prestigiul arhitectural al bulevardelor interbelice. Dar tocmai această discreție îi dă farmecul. Mahalaua Lemaître păstrează urmele unui București aflat la granița dintre sat, oraș și fabrică: case mici cu grădini spre stradă, parcele înguste, străzi paralele, foste spații industriale și câteva povești aproape dispărute din memoria publică.
Numele zonei vine de la Uzinele Lemaître, una dintre marile prezențe industriale ale Bucureștiului modern. În jurul lor, dar și în vecinătatea altor fabrici, ateliere și depozite, s-a format un peisaj urban aparte: nu complet periferic, dar nici cu adevărat central; nu rural, dar nici pe deplin metropolitan. Un spațiu de tranziție, cum au fost multe mahalale bucureștene înainte ca orașul să le înghită și să le reboteze.
De la spălătoria lui Lemaître la uzinele Timpuri Noi
Povestea începe în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când Bucureștiul ieșea treptat din logica vechiului târg și intra în epoca modernizării industriale. În 1864, antreprenorul francez Louis Lemaître a încheiat un contract cu statul pentru spălarea și întreținerea lenjeriei spitalelor din Capitală. Sursele locale păstrează detaliul aproape surprinzător: la început, înainte de turnătorie, utilaje și locomotive, aici se spălau rufe. Lemaître deținea una dintre puținele spălătorii mecanice din București, ceea ce i-a oferit un avantaj important într-un oraș aflat încă la începutul infrastructurii moderne.
Strada Octavian
În 1873, lângă spălătorie a fost ridicată o turnătorie de metale. De aici începe transformarea radicală. Uzinele au produs măsuri, greutăți, piese din fontă, felinare, bănci, garduri și capace de canal. Cu alte cuvinte, o parte din mobilierul urban al Bucureștiului modern a trecut prin această zonă de la marginea orașului. „Lametru” sau „Lemetru”, cum îi spuneau oamenii locului, devenea treptat nu doar o fabrică, ci un reper al cartierului.
După moartea lui Louis Lemaître, în 1894, uzinele nu au dispărut. Dimpotrivă, au continuat să crească. La începutul secolului XX, sub administrarea lui Oscar Jaumotte și cu inginerul Silviu Marino în conducere, societatea metalurgică s-a extins către utilaje agricole, reparații de locomotive și vagoane. În 1922 apare și o secție de vagoane, iar platforma era legată de Gara Filaret printr-o linie ferată de aproximativ doi kilometri.
În 1921, Uzinele Lemaître au devenit chiar subiectul unui film documentar industrial realizat de Constantin Ivanovici, comandat de Ministerul Industriei și Comerțului pentru Expoziția Industrială și Târgul de Mostre de la Muzeul Tehnic din Parcul Carol. Este un detaliu important: fabrica nu era doar un punct de producție, ci și un simbol al industriei românești aflate în plină afirmare.
După naționalizare, vechile Uzine Lemaître au devenit Uzinele Timpuri Noi. Numele francez, legat de memoria unui antreprenor străin și a unei industrii capitaliste, a fost înlocuit cu unul potrivit epocii comuniste. Timpuri Noi producea compresoare și alte echipamente industriale, iar platforma devenise una dintre marile prezențe productive ale Bucureștiului postbelic. După 1989, uzina nu a mai reușit să se adapteze unei economii în schimbare.
