Caragiale nu credea în puterea Presei!

Înainte de 1989, gazetarul Caragiale a fost aproape trecut sub tăcere atât de presa oficială, deosebit de generoasă la aniversările marelui prozator din ianuarie 1952, cât și de critica și istoria literară, axate exclusiv pe artistul Caragiale.

Explicabil.

A vorbi de gazetarul Caragiale înseamnă a aduce în discuție realitatea politică de sub Carol I. Puteau fi semnalate comentariile scriitorului la faptele mici și mari ale perioadei – de la căsătoria lui Ferdinand cu Maria, până la alegerile parlamentare – fără referiri primejdioase ideologic la monarhie, la votul liber, la partidele politice, la lucrările Parlamentului?

A vorbi de gazetarul Caragiale înseamnă a aduce în discuție avatarurile omului Caragiale, de la un partid la altul, după cum i se părea că ar fi avantaje nu numai financiare, dar și politice, toate sub semnul unui adevăr incomod pentru publicistica proletcultistă:

Marele scriitor a râvnit și el, ca tot intelectualul român, la un post în administrație sau chiar în Parlament.

Asemenea tuturor marilor figuri ale trecutului, Caragiale era și el văzut de propaganda oficială doar sub aspectele unei statui în viață.

Micile și marile slăbiciuni ale omului nu puteau fi trecute în revistă fără riscul de a contrazice flagrant cultul eroilor intelectuali.

În fine, critica și istoria literară se supuneau prejudecății potrivit căreia Caragiale a făcut gazetărie ca să aibă și el acolo cu ce să-și întrețină existența, și nu la modul serios, cum s-a întâmplat cu literatura.

Și, totuși, Caragiale a fost un mare gazetar, unul dintre cei mai mari ai noștri.

Redactor și redactor-șef, proprietar de gazete, colaborator pur și simplu, făcător de publicații și, lucru deosebit de important, unul dintre cei mai profunzi analiști ai măreției și decăderii presei noastre.

Întreaga sa viață trădează un gazetar autentic:

Profesionist desăvârșit, conștient că desfășoară o activitate care merită nu numai talent, dar și trudă.

Cu toate acestea, ori de câte ori a avut prilejul, Caragiale și-a bătut joc de exagerarea pompoasă a însemnătății presei, susținută de jurnaliști.

Pe vremea sa, ca și acum, gazetărași de tot soiul, publiciști din turma lui Rică Venturiano, produceau pe bandă rulantă cuvinte umflate despre puterea presei, despre locul și rolul presei în societate, despre cât de mult putea influența presa realitățile din jur.

Caragiale s-a definit în viața și în opera sa prin spaima față de cuvintele mari, față de vorbele „umflate“, cum le poreclise el, din toate domeniile: din politică, din presă, din amor, din literatură.

Sub acest semn, n-a ratat nici o ocazie de a înțepa cu acul de satiric baloanele și balonașele care umpleau spațiul politico-mediatic al vremii sale.

Ironizarea vorbelor mari despre puterea presei dă naștere unei capodopere a publicisticii lui Caragiale, ușor de înscris în creația literară a satiricului, deși criticii și istoricii literari o așază în hotarele stricte ale gazetăriei.

E vorba de articolul (nesemnat, dar identificat de Șerban Cioculescu) „Însemnătatea presei“, din Moftul român, an I, nr. 21, 11 aprilie 1893, o capodoperă de ironie tipică privirii lui Caragiale:

„Adeseori auzi pe unii sceptici, cari nu cred în nimic, cari nu vor să înțeleagă că omenirea are o menire, susținându-ți că invenția tiparului a dat între altele omului și mijlocul de a-și arăta dobitocia și a-și exercita perfidia; că presa liberă este adesea un testimoniu de paupertate intelectuală a unei nații și un document de rele năravuri și rele apucături. Uită însă scepticii să socotească marile avantaje ale presei.

Un exemplu recent le va astupa gura. Iată-l:

Gheorghe Marin, un om modest până alaltăieri, devenit astăzi ilustru, «a fost omorât și chinuit, torturat și asasinat de comisarul Crețu».

După ce l-a ucis, comisarul asasin a pus câțiva zbiri de au luat cadavrul și l-au îngropat noaptea.

Ce ar fi devenit nenorocita văduvă și orfanii victimei, dacă nu era, gata la postul său, santinela neadormită a opiniei publice, presa?

Din norocire pentru Gheorghe Marin și familia, presa a aflat această tragică împrejurare, și cu toată sinceritatea și buna-credință de care este capabilă a dat alarma cu atâta energie încât asasinii au trebuit să bată-n retragere.

Ei, îngroziți de descoperirea infamiei lor, s-au dus în toată graba la locul unde îngropaseră pe mort, l-au dezgropat și i-au dat drumul, amenințându-l însă că dacă va spune cuiva cele întâmplate îl omoară și-l îngroapă iar.

Și astfel, grație glasului puternic al presei, Gheorghe Marin a fost redat familiei sale și societății.

Suntem în dulcele Paștelui; să zicem cu toții:

«Gheorghe Marin a-nviat!

– Adevărat a-nviat!»”

(Din volumul De la Fondul Antonescu la conturile lui Ceaușescu)