Bolile bucureștenilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Cu toate că medicina înregistra progrese semnificative, iar nivelul de încredere în doctori urma o direcție ascendentă, Bucureștiul din a doua jumătate a secolului al XIX-lea se afla constant sub amenințarea diferitelor maladii, frica de boală marcând viața de zi cu zi a oamenilor. La venirea în țară, doctorul Carol Davila, cel mai de seamă reformator al serviciului medical din această perioadă, găsește viața medicală și igiena populației într-o stare deplorabilă. Numărul mic de spitale, lipsa unui sistem de educație specializat cântăreau greu asupra destinelor oamenilor, fie că trăiau la periferie sau în centrul capitalei.
În pofida creșterii natalității și a stabilirii în oraș a unui număr considerabil de străini, Bucureștiul se confrunta cu o scădere a populației în deceniul al șaptelea, pe fondul epidemiilor de angină difterică, holeră și variolă. Mortalitatea atinge valori îngrijorătoare, cifre augmentate de victimele Războiului de Independență. În plus, mulți oșteni ai armatei române căzuseră pradă febrei tifoide, contractată pe front, scrie Casa Filipescu Cesianu, pe pagina de Facebook a muzeului.
Din statisticile prezentate de V. Bianu în lucrarea „Igiena orașului Bucuresci”(1881), aflăm că la un an după încheierea războiului situația în capitală se prezenta astfel: din totalul de 7120 decese, 5045 erau copii și celibatari (70,77%), 1043 căsătoriți (14,40%), 780 văduvi (11,41%) și 252 cu starea civilă necunoscută (3,42%). Bărbații mureau în număr mai mare decât femeile, în rândul celor celibatari și căsătoriți, raportul inversându-se în cazul văduvilor. Considerând vârsta, cel mai mare număr de decese se înregistra la copiii între 1-5 ani, apoi la cei între 0-3 luni și între 6 luni-1 an. Din cei 5962 copii născuți în anul 1879 în București, 1654 (27,7%) au murit înainte de a împlini 1 an, iar 3488 (58,4%) au murit până să împlinească 5 ani, ajungând la pragul de 10 ani doar 13,9%. Situația pare a se îmbunătăți ușor către finalul secolului, în 1896 decedând doar 3115 copii, cu vârste de până la 15 ani. De această situație se făceau responsabili mai ales părinții care nu cunoșteau normele elementare de igienă și alimentație, adaptate vârstei copiilor. Ignoranței i se alătură sărăcia care obliga familiile să locuiască înghesuite în locuințe mizere, fără aerisire adecvată și lumină, precum și precaritatea măsurilor sanitare.
În volumul „Să nu audă lumea. Familia românească în Vechiul Regat”, Liliana Andreea Vasile consideră că cele mai frecvente boli necruțătoare ale românilor din Vechiul Regat erau: tuberculoza, pneumoniile și bronșitele, debilitatea congenitală și cea senilă, gastro-enteritele, bolile inimii, nefritele, congestiile și hemoragiile craniene, cancerele și, nu în ultimul caz, bolile contagioase, încă destul de frecvente: difteria, scarlatina, febra-tifoidă sau holera.
În București, apariția multor boli era determinată de starea igienică a caselor care dovedea adesea o „culpabilă nesimțire din partea proprietarilor”, de inexistența sau proasta administrare a salubrității publice, frecventa contaminare a apelor, solului și aerului. Privatele nezidite din fiecare curte ajungeau să infecteze frecvent puțul aflat doar la câtiva metri distanță. Chiar și după introducerea canalizării și apei curente, situația nu se îmbunătățește semnificativ căci: „Toate murdăriile se varsă în Dâmbovița, din care beau apă locuitorii din parte de jos [...]. Cu apa infectată a acestui râu se udă zarzavaturile. Se recomandă precupeților să spele legumele, dar ei, și dacă le spală, se servesc tot de apa din Dâmbovița, așa încât totul se învârte într-un cerc vițios și periculos.”
Febra tifoidă, holera, tifosul exantematic și dizenteria se situau în topul bolilor cauzate de lipsa igienei urbane, contaminarea solului și apei cu dejecții organice, mai ales în periferiile aglomerate. În intervalul 1868-1880, febra tifoidă a fost responsabilă pentru o medie de 330 de decese anual, exceptând anul 1878 când se înregistrează un maxim de 810 cazuri. Și holera s-a aflat pe o traiectorie ascendentă, în 1873 afectând 1240 de bucureșteni, dintre care 746 au murit și 494 s-au însănătoșit. Pentru a frâna evoluția epidemiilor, la începutul secolului XX, Consiliul de igienă al capitalei își mobilizează personalul în vederea inspectării localurilor publice (birturi, cârciumi, hanuri, băi publice, ateliere, etc.) piețelor publice și chiar a 250 de locuințe private, dispunând evacuarea și, în cazuri extreme, demolarea clădirilor.
Deoarece nu beneficiau de rețea de canalizare completă, străzi pavate, toalete publice iar deșeurile menajere continuau să sCasa Filipescu Cesianue acumuleze în curțile oamenilor și pe străzi, anumite zone ale orașului (Vitan, Grozăvești, Grant, Măgurele, Cărămidari, Afumați), rămân adevărate focare de infecție.
Febrele eruptive contagioase sau „lipicioase” precum variola, scarlatina sau rubeola care se manifestau în fiecare an, mai ales în anotimpurile calde, nu mai constituiau o problemă atât de gravă comparativ cu începutul secolului al XIX-lea. În statistici, fluctuația deceselor anuale era cauzată mai ales de insuficiența vaccinurilor. Pentru prevenirea și combaterea lor, doctorul Davila propunea: „1. Aflarea bolnavilor. 2. Isolarea lor. 3. Desinfecțiunile. 4. Inocularea cu seruri preventive și therapeutice. 5. Tratamentul antiseptic.”
Spre deosebire de unele țări occidentale în care mortalitatea generată de tuberculoză începuse să scadă încă de la jumătatea secolului, în spațiul autohton „oftica” era încă „cea mai agresivă dintre toate maladiile care îi afecta pe români”. În intervalul 1867-1900, cifrele mortalității anuale în București variau între 625 și 915, raportate la o populație care crescuse de la 155.000 (1867) la 250.000 (1900) de locuitori. În 1876, Dr. Felix numea tuberculoza „un inamic”, instalat permanent în mijlocul populației, „care corupe sănătatea generațiilor viitoare și care dă Bucureștiului caracterul unuia dintre cele mai nesănătoase orașe europene.”
În „Raportul general asupra igienei publice și asupra starei sanitare a capitalei” (1898), doctorul Nicolae Georgescu oferă o serie de sfaturi contra tuberculozei: „Bolnavul trebuie isolat, adică să locuiască singur într-o cameră: dacă nu se poate face isolarea aceasta, atunci cel puțin să doarmă singur într-un pat, având rufăria și așternutul deosebit numai pentru persoana sa”. Trebuia să scuipe „într-o scuipătoare cu lichid antiseptic pe fund și niciodată în scuipători cu nisip, care nu împiedică molipsirea, iar când iese din casă, va scuipa într-o scuipătoare mică de buzunar, și niciodată pe jos, mai ales pe trotuare.”
Dintre bolile venerice, cel mai cunoscut era sifilisul, la nivelul întregii țări înregistrându-se (în 1895) 9880 de cazuri, cu 94 de decese. Statistica nu reflectă situația reală deoarece foarte mulți bolnavi preferau să ascundă boala și nu se adresau medicului pentru a primi tratament, deși legea sanitară le asigura consultația gratuită. Din punct de vedere medico-social, ceea ce agrava situația era faptul că, în ciuda prescrierii tratamentului, cei atinși de maladie îl abandonau sau nu-l urmau regulat. Ajunși în stadii avansate ale bolii, adesea li se refuza internarea. Statul a intervenit, adoptând măsuri de prevenție a răspândirii bolii, precum reformarea sistemului caselor de toleranță sau controlul strict al prostituției clandestine.
Autor: Alexandra Rusu / Casa Filipescu Cesianu
Foto sus: București- Spital pentru răniți (detaliu), lucrare aflată în patrimoniul Muzeului Municipiului București
Bibliografie:
1. V. Bianu, Igiena orașului București, București, Tipografia Academiei Române, 1881.
2. Ghe. Brătescu, Istoria sănătății publice în România, București, Institutul de Igienă și Sănătate Publică, 1981.
3. Iacob Felix, Tratat de hygienă publică, Partea I, București, Tipografia Ion Weiss, 1870.
N. Manolescu, Apărătorul sănătăței, București, Editura Instit. De Arte Grafice Carol Göbl, 1904.
4. Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, București, Humanitas, 2017.
5. Liliana Andreea Vasile, Să nu audă lumea. Familia românească în Vechiul Regat, București, Editura Tritonic, 2010.
