„Bilanțul secolului”. Românii la Expoziția Universală de la Paris (1900)
Expoziția Universală de la 1900 a fost instituită prin decret prezidențial emis pe data de 13 iulie 1892, fiind concepută ca o sinteză a veacului al XIX-lea, motiv pentru care a stat sub semnul bilanțului (tema generică a manifestării). La acea vreme, europenii erau absorbiți de mistica progresului infinit, iar atmosfera de Belle Époque își avea în aceste manifestări expoziționale una dintre cele mai expresive forme de existență. Nu degeaba Gustave Flaubert nota, în al său Dictionnaire des idées reçues, că „expoziția era un subiect de delir al secolului al XIX-lea”.
În plus, stânga politică, ajunsă de curând la putere în Franța, a impus manifestării din 1900 și câteva festivități menite să celebreze Republica și Revoluția. Contextul a imprimat dreptei naționaliste o atitudine politică virulentă îndreptată împotriva însuși principiului expozițional, invocând ideea că manifestarea în sine era o afacere strict pariziană, nu avea nimic de a face cu provincia (cu atât mai mult cu cât aceasta din urmă trecuse la dreapta după alegerile din mai 1900), nefiind decât un nou mijloc de distrugere a Franței rurale, păstrătoare a valorilor tradiționale.
Maurice Barrès, un reprezentant de seamă al acestui curent, sintetiza judecata sa asupra expoziției și a principiului de existență a acesteia în două cuvinte: „Limonadă și prostituție”.
Expoziția a fost inaugurată pe 15 aprilie 1900 de președintele Franței, Émile Loubet. Ea a fost amplasată pe o suprafață de 120 de hectare în capitală, spațiul cuprins între Esplanade des Invalides, Champ-de-Mars, colina Chaillot, respectiv 110 hectare în parcul Vincennes.
Timp de șase luni cât a fost deschisă, nu mai puțin de 50.000.000 de oameni au vizitat standurile celor 41 de țări / entități statale participante: din Africa – Liberia, Maroc, Republica Sud-Africană, Republica Orange; din America de Nord – Statele Unite ale Americii; din America Latină – Ecuador, Guatemala, Mexic, Nicaragua, Peru, Salvador; din Asia – China, Coreea, Japonia, Persia, Siam; din Europa – Andorra, Austria, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Danemarca, Elveția, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Monaco, Norvegia, Olanda, Portugalia, România, Rusia, San-Marino, Serbia, Spania, Suedia, Turcia, Ungaria, la care se adăuga țara gazdă, Franța.
Cei 83.047 de expozanți (dintre care 32.253 erau francezi) au fost repartizați, conform clasificării oficiale, în 18 grupe și 121 de clase, după cum urmează: I. Educație. Învățământ; II. Opere de artă; III. Instrumente și procedee ale literelor, științelor și artelor; IV. Mecanică; V. Electricitate; VI. Geniu civil. Mijloace de transport; VII. Agricultură; VIII. Horticultură. Arboricultură; IX. Păduri. Vânătoare. Pescuit; X. Alimente; XI. Mine. Metalurgie; XII. Decorații și mobilier al edificiilor publice și locuințelor; XIII Țesături. Haine; XIV. Industrie chimică; XV. Industrii diverse; XVI. Economie socială. Igienă. Asistență publică; XVII. Colonii; XVIII. Armate de uscat și de mare.
Juriul internațional, compus din 2.335 de membri, a acordat 45.905 premii, mai bine de jumătate fiind dobândite de francezi (23.619). Organizatorii, care au inițiat pe parcursul manifestării de la Paris și 127 de congrese științifice, au obținut un profit net de peste 7.000.000 de franci (220.000 £ / 1.110.000 $ la cursul epocii), având și un activ imobiliar de peste 30.000.000 de franci, reprezentat de Grand Palais, Petit Palais și Pont Alexandre III.
Liberali și conservatori
România a fost invitată să participe la Expoziția Universală de la Paris încă din 1895, dar răspunsul de acceptare a venit trei ani mai târziu. Atunci era nominalizat și Comisarul general, după refuzurile lui Ioan Kalinderu, în persoana senatorului liberal Petru Poni, la puțin timp după votarea în Parlament și publicarea legii prin care se stabilea suma alocată de Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor (1.300.000 de lei) pentru participarea României la Expoziția Universală de la Paris.
Poni studiase în Franța la Sorbonne și College de France, specializându-se în chimie, fizică și mineralogie. A fost profesor la Liceul „Național” și la Școala Militară din Iași, iar din 1878 a deținut poziția de titular al Catedrei de chimie minerală de la Universitatea din Iași. În 1879 devenea membru al Academiei Române, pentru ca în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea să fie în două rânduri ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice.
Conservatorii, aflați în opoziție în 1898, au atacat inițiativa guvernului liberal, considerând că se cheltuiau prea mulți bani pentru o expoziție care era, în opinia lor, doar „a doua statuie a lui Brătianu”. Răspunsul liberalilor nu a întârziat, purtătorul lor de cuvânt fiind jurnalul „Voința Națională”, care, sub masca patriotismului, reproducea, de fapt, punctul de vedere oficial, deja pus în circulație (mai 1898) de o circulară a Ministrului Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor. Schițând profilul viitoarei expoziții române, iată cum motiva Anastase Stolojan, titularul sus-amintitului minister, decizia guvernului liberal:
„Pe lângă că este o cestiune de cuviință internațională de a respunde la chemarea unei țări amice, interese politice și economice de întâiul ordin ne impuneau datoria de a participa la această exposițiune. [...] Vom expune [...] toate produsele pe care le exportăm și pe acelea ce am putea exporta, pentru ca să putem nu numai păstra debușeurile noastre de astăzi, ci să ne deschidem și altele noue. Vom trimete materiile noastre prime, cu toate explicațiile necesare pentru a atrage capitaluri străine în țară în marele folos și al lor și al nostru. Fără să avem pretenția de a concura cu țările înaintate în industrie, vom expune și produsele fabricelor noastre însoțite de datele necesare, spre a arăta progresul repede ce am făcut și în această privire de la promulgarea legii pentru încuragiarea industriei. În înțelegere cu Ministerul Instrucțiunii Publice se va organiza și partea aceea a exposiției noastre, care va avea ca scop să arate simțul artistic al poporului român, să facă cunoscut artele noastre și mai ales să dovedească că cu organizarea ce ne-am dat, am intrat pe calea unei mari dezvoltări culturale!”.
Motivațiile lui Stolojan reproduceau în linii mari pe cele ale demersurilor anterioare de acest tip din 1867 sau 1889. Datoria morală față de o țară prietenă, interesul economic și necesitatea ca România să se facă mai bine cunoscută publicului european erau imperativele momentului. Referitor la cel din urmă aspect, cel care i-a succedat lui Poni în funcția de comisar general, Dimitrie C. Ollănescu, doctor în drept, științe politice și administrative (1873), după un periplu universitar european (Franța, Belgia, Germania), diplomat de carieră, a avut ocazia să se confrunte deseori cu insuficienta sau chiar greșita cunoaștere a României în Europa.
Astfel, într-o conferință ținută la București în 1901, aducea în discuție o seamă de mostre de ignoranță ale occidentalilor, fie ei oameni politici sau de cultură, fie din lumea presei: „Oare prezidentul Grévy nu ne confunda – vorbind cu Alecsandri – cu Rumelia orientală [...]. Oare geografia lui Elysée Reclus nu tratează Țara Românească ca pe un fel de pașalâc turcesc [...]. Dacă de aproape 50 de ani suntem nație de sine stătătoare [...], dacă trăim subt un regim de libertate mai larg și mai generos decât al unei republici [...], am săvârșit pe tărâmurile vieței publice progrese în 30 de ani cât alții în trei veacuri, atâta de puțin trag toate acestea în cumpăna altora că pot – fără de nici un scrupul – să le treacă subt tăcere, sau să le necunoscă, mărginindu-se a spune – ca un lucru prea de ajuns pentru noi – că România produce mult grâu, că Bucureștii sunt un port la Dunăre, cum anunța într-o telegramă de astă earnă ziarul Le Siècle, sau că, personagii din societatea aleasă să te întrebe – cum m-au întrebat – dacă suntem slavi ori unguri [...]?!”.
Din nefericire, continua Ollănescu, românii nu prea au luat în seamă această situație; s-au mulțumit să spună că „francezii nu știu geografie”. Însă vina nu o purta sistemul francez de învățământ, ci, după comisarul general, conaționalii săi, care s-au arătat dezinteresați de propaganda externă. Publicarea de broșuri, monografii, hărți, reviste sau albume în limbile Europei, într-un stil clar și la prețuri modice, ca să fie accesibile cât mai multor persoane, îi părea diplomatului român singura soluție prin care se putea ameliora această situație. Fidel acestei concepții, Ollănescu a publicat cu ocazia Expoziției de la Paris Le Royaume de Roumanie. Notice historique, économique et statistique, cu care se deschidea catalogul expoziției române din 1900, tipărit într-un tiraj de 10.000 de exemplare (în continuare La Roumanie, 1900). Mai mult, a inițiat și tipărirea unor lucrări științifice de popularizare, care să contribuie la mai buna cunoaștere a societății și economiei românești în Europa: Notice sur les forêts de Roumanie, Recherches sur les céréales roumaines (autori: V. Cârnu-Munteanu și C. Roman), Le sous-sol de la Roumanie, Le sel-gemme (autor: H. Cremer), Les pétroles en Roumanie (autori: Edeleanu și Filitti), Les routes en Roumanie, L’enseignement public en Roumanie, L’armée roumaine, Les Monopoles de l’État, Ephorie des hôpitaux civils etc.
Noul comisar general, instalat în funcție pe 14 mai 1899 de guvernul conservator al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, era ajutat îndeaproape de o Comisie consultativă restrânsă formată din N. St. Cucu, N. Filipescu, G. Al. Mavrocordat, I. Mincu, M. Seulescu și N. Zanne. Dar organizarea era piramidală, căci existau, în fapt, nu mai puțin de 12 subcomisii tematice, constituite în funcție de clasificarea oficială de care a uzat Expoziția Universală din 1900.
(...)
Fragmentul face parte dintr-un text publicat în numărul 288 al revistei „Historia” (revista:288), disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 ianuarie - 14 februarie, și în format digital pe platforma paydemic.
FOTO: BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A FRANŢEI (GALLICA.BNF.FR), WIKIMEDIA COMMONS
Mai multe pentru tine...
