Berlin, după 70 de ani. Pe urmele lui Hitler
Suntem în pasajul subteran care duce către staţia de metrou Platz der Luftbrücke – una dintre cele 143 de staţii ale Berlinului, desfăşurate pe zece magistrale – iar Sascha Keil, istoric local şi unul dintre preşedinţii asociaţiei Berliner Unterwelten (ad litteram:Lumile de sub Berlin), strânge pumnul drept şi loveşte repetat câteva dintre plăcile de faianţă care acoperă pereţii coridorului. Aici sună plin, înfundat, dar, câţiva metri mai încolo, pe conturul unei forme dreptunghiulare, ciocănitul atrage după sine un sunet diferit. De sub cozorocul şepcii galbene ne fixează o pereche de ochi mulţumiţi:ultima piesă a puzzle-ului – care dovedeşte că, dacă ar fi vrut, Adolf Hitler ar fi putut, în ultimele zile ale războiului, să străbată, pe sub pământ, întreaga distanţă dintre buncărul său şi aeroportul nazist Tempelhof (şi de acolo înainte, spre libertate) – a fost rezolvată aici, pe acest coridor. În spatele bucăţilor de gresie care sună a gol se află, pare-se, o uşă şi, mai departe, 200 de metri de tunel îngust care fac legătura cu un păienjeniş de buncăre şi tuneluri aflate sub aeroportul Tempelhof, locul în care aştepta, în aprilie 1945, un escadron pregătit să-l scoată pe liderul nazist din Berlinul arzând.
Desigur, aceasta e doar una dintre revelaţiile documentarului Hunting Hitler/Pe urmele lui Hitler, care se lansează pe plan mondial în această toamnă – iar în România, pe 8 noiembrie, pe canalul HISTORY. Şi, dacă n-ar fi fost echipa americană de producţie a serialului, Sascha Keil s-ar fi oprit, poate, aşa cum o mai făcuse deja cu nişte ani în urmă, în faţa unui zid de cărămidă, aflat în străfundurile zonei de sub aeroport. Pentru că, vrând să răspundă la o întrebare simplă – ar fi putut Hitler să străbată, în întregime pe sub pământ, drumul de la buncărul din centrul oraşului la aeroportul din sudul Berlinului? – tânărul istoric neamţ s-a aruncat, la propriu, într-o operaţiune de verificare minuţioasă a nenumăratelor tuneluri din proximitatea Tempelhof-ului.
Keil căuta piesa-lipsă:un tunel scurt, de 200 de metri, care să lege subteranele metroului de cele ale aeroportului, pentru că, în rest, tot drumul de la Führerbunker la Tempelhof putea fi documentat;simpli berlinezi şi lideri nazişti deopotrivă au folosit intens reţeaua de tuneluri a metroului în ultimele săptămâni ale războiului, pentru a se ascunde de bombardamente sau pentru a ajunge dintr-un punct în altul – nu mai circula pe-atunci nicio garnitură de metrou, iar tunelurile erau doldora de oameni şi bagaje.
Istoricul care şi-a făcut o misiune de credinţă din a prezenta publicului istoriile acestui Berlin paralel, Berlinul de dedesubt, rememorează dilemele, eforturile acestei întreprinderi:„Căutam o cale de evadare pentru Hitler, dar una care să fie 100% sub pământ. Pentru că în ultimele zile ale războiului, cu cerul plin de bombe, cu grenade zburând de colo-colo, nimeni nu şi-ar fi asumat riscul de a merge pe deasupra – fie şi numai aceşti 200 de metri care despărţeau reţeaua de metrou de Tempelhof, acolo unde aştepta escadronul de salvare, unul dintre ele”.
„La sfârşit, nu-ţi venea să crezi:steguleţele alcătuiau o linie dreaptă perfectă”
Staţia de metrou Platz der Luftbrücke, de pe magistrala U6, ar putea cunoaşte un aflux serios de turişti în anii care vin:o uşă secretă se ascunde, pare-se, în spatele câtorva plăci de faianţă din pasajul subteran care duce către peron
Totuşi, aceste eforturi de reconstituire a unui posibil traseu de evadare n-au dus iniţial la nimic:târându-se ca un şobolan prin străfunduri, urmărind fiecare direcţie şi ramificaţie, urcând scări şi deschizând uşi, Sascha Keil s-a trezit, într-un tunel îngust, în faţa unui zid de cărămidă. Şi acesta a fost, pentru o vreme, sfârşitul poveştii – până când, anul acesta, o echipă de investigatori americani, cercetând moartea lui Hitler (a fost sau n-a fost?), a descins la Berlin cu aparatură militară de ultimă generaţie. Şi cu acest instrument de analiză cu nume edificator (Ground Penetration Radar – radar de analiză în adâncime a solului), a fost cercetat pe îndelete spaţiul verde din imediata apropiere a aeroportului – Platz der Luftbrücke, pentru că acolo se afla şi un indiciu suplimentar:două pâlnii de aerisire, cu gurile în jos, semn că undeva în adâncime se află un tunel. Tot Keil explică:„De fiecare dată când se construieşte o structură subterană, pâlniile de aerisire se construiesc cu capul în jos, ca să nu intre nimic în ele, pietre, noroi, atunci când clădirile înconjurătoare sunt distruse. Se calculează chiar, studiind clădirile din jur, cât moloz o să se depună după distrugerea efectivă a construcţiilor – şi, în funcţie de asta, pâlniile se fac la o anumită înălţime, ca să fie protejate, dar să poată asigura, în acelaşi timp, aerul necesar în tunel sau în buncăr”.
Istoricul berlinez e sincer:a fost cât se poate de sceptic atunci când radarul cu nume pompos, semănând mai degrabă cu o maşină de tuns iarba, a început să analizeze, petec cu petec, spaţiul verde care desparte staţia de metrou de aeroport. „Primul meu gând a fost că nu vor găsi nimic. Dar m-am înşelat, pentru că au găsit. Exact sub acest spaţiu verde, urmărind linia către metrou, metru cu metru, au detectat o anomalie la nivelul solului – şi existenţa unui tunel”. Jason Wolf, producătorul seriei Pe urmele lui Hitler, rememorează uimirea, entuziasmul descoperirii:„Din punct de vedere tehnic, atunci când am început să folosim radarul pe direcţia pe care presupuneam că s-ar fi aflat tunelul către metrou – au fost luate ca referinţă pâlniile de aerisire şi cercetările anterioare ale lui Keil, n.r. –, am folosit şi o dronă care să filmeze întreaga operaţiune. Şi, pe măsură ce scanam, apropiindu-ne de staţia de metrou, puneam câte un steguleţ acolo unde descoperiserăm anomalii. La sfârşit, nu-ţi venea să crezi:steguleţele alcătuiau o linie dreaptă perfectă”.
Cu această descoperire în minte – fie ea şi numai pe ecranul radarului – a fost căutată şi gura de ieşire a tunelului. Şi-ajungem, în acest moment, la episodul relatat la început:ciocănind plăcile de faianţă de pe coridorul care duce la peronul staţiei de metrou Platz der Luftbrücke, şi folosind şi un radar de mai mici dimensiuni, pentru confirmare, a fost identificat conturul unei foste uşi. Şi rămânem în acest stadiu deocamdată:„Descoperirea ne-a luat prin surprindere, nu eram pregătiţi pentru ea;şi cum surprizele nu se pot planifica, n-am putut săpa în spaţiul verde sau dărâma zidul de la metrou, ca să căpătăm confirmarea oficială. Avem nevoie de aprobări – şi acesta e următorul pas”, explică Sascha Keil. Şi completează, pe ton de glumă:„Mi-amintesc că atunci când am detectat sunetul diferit în plăcile de pe coridor eram toţi uimiţi, şi Jason, producătorul, mi-a cerut să mă întorc în 5 minute cu aprobarea de a face o gaură în zid. Şi eu:«Eşti în Germania, nu merge aşa»”.
Potrivit istoricului Sascha Keil (în centru, cu şapcă), nu mai puţin de 2 milioane de berlinezi trăiau ascunşi în buncăre, tuneluri şi adăposturi la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial
Era posibil ca Hitler să evadeze din Berlin?
Istoricul neamţ e însă categoric:„Dacă vreţi să ascultaţi (şi) această variantă, aici e, într-adevăr, un tunel – şi el e suficient de larg încât să poată fi folosit de un om, pentru că eu am putut să merg prin el până la zidul de cărămidă. Dar n-a fost construit în acest scop, circulaţia persoanelor, ci e un tunel utilitar:construit pentru instalaţii, pentru ţevi de încălzire etc. Dar dacă ştii de existenţa unui asemenea tunel – şi populaţia obişnuită nu are acces, de regulă, la aceste informaţii, pe care le obţii de la administraţia Berlinului – poţi să îl foloseşti ca să scapi dintr-un oraş care arde. Asta e important şi de aici am pornit noi:dacă nu e sigur 100% că Hitler a murit în buncăr, era posibil ca el să evadeze din Berlin? Dacă ar fi fost cazul, deci, cum ar fi putut ajunge el în siguranţă la aeroport, la avionul său? Exista sau nu infrastructura pentru a face asta? Ce era şi ce nu era posibil?”. Urmărind de unul singur – şi apoi alături de echipa documentarului Pe urmele lui Hitler – mai multe potenţiale căi de evadare, „aici, în acest loc [la Tempelhof], am decis că se află una dintre cele mai importante rute, cu cea mai bună infrastructură, nedistrusă de raidurile aeriene. Nu putem, deci, să spunem că Hitler trăia în anii ’50-’60 în Patagonia, dar putem să spunem că, dacă s-ar fi decis să plece, putea să folosească x sau y cale de evadare”.
Pentru că mai e o certitudine la mijloc, potrivit lui Sascha Keil, cu care vizităm pe îndelete – 25-30 de inşi din toată lumea – aeroportul Tempelhof şi împrejurimile:naziştii întocmiseră planuri detaliate de evadare, în cazul unui deznodământ nedorit al războiului:„Încă din anul 1943 a existat un program oficial – nu oficial în sensul propriu, dar un plan de măsuri administrative – pentru eventualitatea că războiul nu se va încheia aşa cum îşi doresc ei. Şi ştim că avioanele lui Hitler aşteptau aici, în hangarele de la Tempelhof, altele erau în nord, alte escadroane aşteptau în aeroportul Gatow, altele în nord-est... Prin diferite locuri din Berlin şi în împrejurimi, ei îşi pregătiseră rute de evadare – şi mai mult de una, pentru că dacă ceva nu mergea bine, aveai nevoie de planul B. Şi ei nu aveau numai planul B, aveau şi C, şi D, şi E. Şi, mai târziu, la finalul războiului, liderii nazişti au profitat de aceste rute – au luat până şi trenul care era rezervat pentru Hitler însuşi;pentru bunurile lui, pentru bani şi documente, l-au luat şi pe acesta”.
Hitler a murit/Hitler a evadat – versiunea oficială şi celelalte versiuni
Să ne întoarcem însă acum 70 de ani:potrivit versiunii oficiale a istoriei, cea care a intrat în manuale şi în nenumăratele volume despre Al Doilea Război Mondial, Adolf Hitler a murit în după amiaza zilei de 30 aprilie 1945, în biroul său din buncăr, după ce s-a împuşcat în cap cu un pistol;s-a sinucis alături de el şi proaspăta soţie, Eva Braun, care a muşcat dintr-o fiolă cu otravă. Potrivit instrucţiunilor pe care le dăduse înainte celor apropiaţi, corpurile lui Hitler şi al Evei au fost scoase în afara buncărului şi incendiate la puţină vreme după sinucidere;ele n-ar fi trebuit să ajungă, sub nicio formă, în mâna ruşilor.
Desigur, n-a fost decât o chestiune de câteva zeci de ore până când trupele sovietice au ajuns la Cancelaria Reich-ului şi la buncăr – laţul în jurul Berlinului se tot strânsese în ultimele zile – şi, la 5 mai, agenţi ai serviciilor de contrainformaţii sovietice (SMERŞ) descopereau cele două cadavre într-un crater provocat de o bombă lângă buncăr, locul ales pentru incendiere, şi, aparent, la puţină vreme, reuşeau să le şi identifice. Tehnicianului dentar Fritz Echtmann (asistent al medicului stomatolog al lui Hitler;va fi arestat de sovietici la începutul lui mai) i-au fost arătate un fragment din maxilarul inferior şi două punţi dentare – acesta ar fi identificat una dintre punţi ca fiind a lui Hitler, iar cealaltă, a Evei Braun.
De aici încolo lucrurile se încurcă teribil – fie şi pentru că sovieticii lasă să se înţeleagă, pe diverse canale, că Hitler şi apropiaţii săi reuşiseră să plece la timp din Berlin. Stalin însuşi, în discuţiile cu partenerii americani, subliniază că, în opinia lui, Hitler nu e mort şi că se ascunde pe undeva. Iar existenţa unui exod masiv al autorităţilor germane de pe 20 aprilie încolo, laolaltă cu traficul intens de pe aeroporturile Berlinului nu fac decât să întărească ideea unei presupuse evadări a liderului nazist;în această atmosferă de confuzie generalizată, presa internaţională a timpului publică numeroase relatări despre presupuse dubluri ale lui Hitler, gata să fi murit în locul lui, dacă situaţia ar fi cerut-o.
În paralel, cei aflaţi în buncăr în după-amiaza lui 30 aprilie (şi care nu se sinuciseseră la rândul lor) – valetul Heinz Linge, aghiotantul Otto Günsche, liderul Hitlerjugend, Artur Axmann... – intră în seria nesfârşită a interogatoriilor, iar sovieticii trimit, în 1946, încă o misiune secretă la Berlin, cu scopul de a colecta noi indicii;iar în craterul în care fuseseră descoperite iniţial rămăşiţele corpurilor celor doi se mai găseşte şi un fragment de craniu cu o urmă de glonţ. Dată fiind secretomania care înconjoară aceste acţiuni, toate informaţiile trebuie tratate cu o doză semnificativă de precauţie – dar se pare că, la 21 februarie 1946, tot ce mai rămăsese din cele două cadavre, alături de alte câteva corpuri descoperite în proximitatea buncărului, au fost înhumate la baza SMERŞ de la Magdeburg;abia în 1970, cutiile cu rămăşiţe au fost arse şi cenuşa, aruncată în râul Biederitz.
Apoi, în anul 2000, Arhivele de Stat din Moscova organizează o expoziţie intitulată sugestiv „Agonia celui de-Al Treilea Reich” – şi prezintă, în premieră, fragmentul de craniu cu gaura de glonţ, despre care se afirmă cu certitudine că i-ar fi aparţinut lui Hitler;maxilarul inferior nu e expus ca atare, ci doar în câteva fotografii. Nouă ani mai târziu, unui cercetător american, Nicholas Bellantoni, i se permite să ia probe de pe fragmentul de craniu – iar analizele ADN realizate în laboratorul de genetică al Universităţii din Connecticut sunt categorice:craniul aparţine unei femei de până în 40 de ani;Hitler împlinise 56 de ani pe 20 aprilie 1945. Ar fi putut însă ca fragmentul de craniu să-i aparţină Evei Braun, care avea atunci 33 de ani? Într-un interviu pentru „The Guardian”, Bellantoni e sceptic:„Ştim că fragmentul de craniu corespunde unei femei între 20 şi 40 de ani. Dar nu există nicio relatare potrivit căreia Eva Braun s-a împuşcat – sau a fost împuşcată apoi. Craniul ar putea fi al oricui, multe persoane au murit în preajma buncărului atunci...”
Sub spaţiul verde aflat în proximitatea aeroportului Tempelhof se află un tunel scurt, de 200 m, dar cât de important în eventualitatea că liderul nazist ar fi hotărât să evadeze din Berlinul arzând
Cu cea mai importantă piesă a puzzle-ului scoasă din ecuaţie, şi cu fragmentul de maxilar inferior niciodată testat, întrebarea rămâne:a murit Hitler în buncăr la 30 aprilie 1945?
Punctul de plecare:700 de pagini de documente desecretizate de FBI
70 de ani mai târziu, Hotelul Adlon din Berlin – aflat la câteva sute de metri de locul în care se afla în anii războiului Führerbunker (terenul nivelat e astăzi o parcare) – e gazda lansării unui documentar cu nume îndrăzneţ:Pe urmele lui Hitler. Totuşi, realizatorii vor să fie bine înţeleşi:acesta nu e (încă) un documentar care să se hrănească din teoriile conspiraţioniste. E, în schimb, o serie de 8 episoade care pleacă de la 700 de pagini de documente, desecretizate anul trecut de FBI (ştirea desecretizării a făcut vâlvă peste Ocean, dar n-a ajuns şi în România), care dovedesc că în intervalul 1945-1947 Guvernul american desfăşura o operaţiune de căutare activă a lui Hitler în America de Sud;numeroase documente îl localizau pe liderul nazist, viu şi nevătămat, în Argentina.
Tim Healy, de la canalul american HISTORY şi producător executiv al seriei Pe urmele lui Hitler, e categoric:„Conspiraţia e acolo de 70 de ani, n-aveam niciun interes s-o mai spunem o dată. Dar Guvernul american a desecretizat nişte documente – şi atunci am devenit interesaţi. Însă noi nu tratăm această istorie ca pe o conspiraţie, ci, de fapt, ca pe o căutare a adevărului, cu revelaţiile pe care le aduce căutarea”. Sună pretenţios, dar e chiar ideea care a stat în spatele seriei:aceea de a trata acest caz – rece, chiar îngheţat – ca pe unul poliţist, de la zero;investigarea unei dispariţii, cu mijloacele tehnice moderne şi cu o echipă de specialişti unul şi unul. Căutându-l pe Hitler ca şi cum l-ai fi căutat pe Osama bin Laden, dacă vreţi – pentru că nu degeaba au fost atraşi în proces Bob Baer, fost agent CIA, şi Tim Kennedy, membru al Forţelor Speciale Americane, implicat direct în căutarea liderului Al-Qaida. Adăugăm aici cel puţin un alt nume faimos, profesorul şi investigatorul John Cencich, cel care a condus echipa care l-a adus pe preşedintele sârb Slobodan Milosevic în faţa justiţiei. Era nevoie de o asemenea desfăşurare de forţe pentru că, susţin realizatorii, niciodată pe parcursul celor 70 de ani nu s-a desfăşurat o căutare amplă, amănunţită, a liderul nazist, studiind indiciile pe care le oferă documentele şi verificându-le imediat pe teren.
Primele 100 de zile din viaţa unui evadat sunt cruciale
Ne întoarcem la documente – ele sunt punctul de plecare al unei investigaţii care s-a întins pe aproape un an de zile:8 luni a durat perioada de studiere a acestora, coroborându-le cu informaţii din alte arhive, şi alte 80 de zile pe teren, continuând cercetarea şi filmând descoperirile, în Argentina, Columbia, Brazilia, Spania, Germania. Mai întâi însă, „din cele 700 de pagini de ordine, rapoarte, informări am ajuns la aproximativ 100 credibile”, punctează producătorul Jason Wolf. Iar documentele selectate au fost scanate cu un program anume, de identificare a locurilor/zonelor care se repetau – un fel de analiză de conţinut. Bob Baer explică ce anume căutau:„Primele 100 de zile din viaţa unui evadat sunt cruciale, pentru că acum e el cel mai expus, acum face cele mai multe greşeli, lasă în urmă cele mai multe indicii”. Iar Baer pare să ştie ce spune:şi-a petrecut cei 21 de ani la CIA urmărind oameni, de regulă ucigaşi. „Cel mai mult timp mi l-am petrecut urmărind un om care mi-a omorât doi şefi” – şi Baer se referă, în mod clar, la Saddam Hussein.
Acest tip de expertiză în identificarea unor personaje înşelătoare – „elusive figures”, le zice Baer – a făcut să fie invitat să conducă echipa de studiere a documentelor desecretizate de FBI. Dar fostul agent CIA a adus cu sine şi o mare doză de scepticism:„Când am intrat în acest proiect credeam că sunt suficiente mărturii în favoarea ideii că Hitler a murit cu adevărat în buncăr. Adevărul e însă că nu există nicio mărturie credibilă în acest sens”. Baer nu crede nici în declaraţiile apropiaţilor lui Hitler din timpul interogatoriilor sovietice, nici în sursele sovietice ca atare, iar fragmentul de craniu nici că mai reprezintă o dovadă. „Istoricii spun doar că a murit – sunt însă multe necunoscute în această poveste, iar mie nu-mi place să las lucrurile aşa”.
Tim Kennedy, celălalt membru-cheie al echipei de investigaţii, întăreşte:„Fără cadavru, fără mostre de sânge de la rude, care să fie analizate, nu putem fi siguri 100% că a murit”. Desigur, specialist în identificarea şi capturarea unor ţinte vii, Kennedy e obişnuit să evalueze lucrurile din perspectiva modului în care se acţionează astăzi:„Acum, luăm cadavrul cu noi şi testăm tot – doar aşa poţi fi sigur, doar aşa poţi face o identificare corectă. Cu Hitler nu se poate face asta”. Producătorul Jason Wolf ţine să aşeze lucrurile în context:„În investigaţia asta ar fi totuşi imprudent să iei doar o bucată de informaţie şi să spui că da, Hitler a scăpat. Ce am făcut însă noi a fost să căutăm modele de informaţii, informaţii care se repetă, informaţii mai numeroase despre un fapt sau altul. Şi dacă Hitler a evadat sau nu pe 21 aprilie din Berlin, cine ştie, de fapt? Dar când ai ultima lui ieşire publică pe 20 aprilie, o ai pe Hanna Reitsch decolând cam în aceeaşi perioadă şi dovedind că se poate, ai un exod nazist masiv din aeroportul Tempelhof, ai efectele personale ale lui Hitler expediate şi ele... Dacă le iei singure, indiciile spun ceva sau nu – dar când le iei pe toate, lucrurile încep să se lege şi poţi să le explici în mai multe moduri. Noi ne întrebăm, de fapt:se poate ca Hitler să-şi fi înscenat moartea? Se poate să fi plecat din Berlin?”
Ascunzătoarea nazistă din mijlocul junglei
Din nou la documente:două dintre ele îl localizează pe Hitler într-un buncăr de lângă Charata, în Argentina, iar pe teren e întotdeauna Tim Kennedy, pentru a verifica la sânge informaţiile. Se caută şi se găsesc, de pildă, urme ale unei puternice comunităţi germane la Charata (laolaltă cu Escuela Alemana, al cărei internat fusese inaugurat în 1935, şi care arată şi astăzi ca o bază militară), un depozit subteran al unei ferme deţinute în anii 1970 de o familie germană (care se poate să fi adăpostit pe parcursul timpului mai mult decât nişte navete de bere), dar şi proprietatea care a aparţinut lui Karl (devenit Carlos) Buck, agent nazist în Argentina şi directorul şcolii germane din localitate, cu tot cu semnele de întrebare ce se ridică în urma vizitei – şi reticenţa populaţiei autohtone de a vorbi cu membrii echipei.
„Peste tot în America de Sud au fost probleme cu accesul, a fost o luptă pentru fiecare fărâmă de informaţie”, explică Kennedy. „Ne-a luat cam o săptămână să intrăm pe fiecare proprietate privată din Argentina, indivizi ne-au urmărit, ne-au ameninţat, s-au dus înaintea noastră în locurile pe care le vizam...” Locaţii de filmare dispăreau peste noapte, invitaţii nu mai veneau – „Teama există încă în America de Sud – e, ceea ce am putea numi, un testament al fricii”.
Cele mai multe semne de întrebare au apărut însă atunci când echipa a ajuns în provincia Misiones, în mijlocul junglei argentiniene, unde, nu mai devreme de primăvara anului acesta, o echipă de arheologi de la Universitatea din Buenos Aires a descoperit ruinele a ceea ce se crede a fi fost o ascunzătoare pentru nazişti, în cazul în care aceştia ar fi fost nevoiţi să părăsească Germania. Monede germane de la sfârşitul anilor 1930, bucăţi de ceramică pe care se vede scris „Made in Germany”, însemne naziste pe ziduri – peste 2.000 de artefacte au început deja să fie analizate de arheologii argentinieni. Legende despre o aşa-numită „Casă a lui [Martin] Bormann” au circulat în toţi aceşti ani pe plan local, dar descoperirile recente arată că nu e vorba de o simplă casă, ci de o construcţie cu structură aparte şi ziduri de 3 metri înălţime:o clădire pentru locuit, o alta funcţionând ca un depozit şi o a treia, cu rol defensiv, pentru a supraveghea zona înconjurătoare. Totul, la 10 minute distanţă de graniţa cu Paraguay. „La Misiones a fost tulburător”, recunoaşte Tim Kennedy, care e categoric atunci când afirmă următoarele:„Dacă aş fi fost un ofiţer SS în serviciul lui Hitler, l-aş fi dus acolo unde exista deja infrastructura, la Misiones. Acesta ar fi fost locul perfect de evadare”.
Arhiva de fotografii aeriene a Reich-ului, găzduită de unul dintre buncărele de sub aeroport, a ars în întregime în mai 1945, după ce ruşii au pus explozibil la uşă, încercând să o deschidă;se văd şi astăzi urmele exploziei, pereţii înnegriţi
Cu aceasta în minte, să reţinem totuşi următoarea chestiune:la 70 de ani de la evenimente, documentarul Pe urmele lui Hitler nu oferă – şi nici nu are cum să ofere – răspunsuri definitive;oferă mai degrabă răspunsuri posibile la câteva întrebări şi ridică multe, multe altele. „Iar asta e în sine semnificativ”, subliniază Jason Wolf şi, dacă vreţi, marele câştig al seriei:acela de a evalua variante posibile şi a de arăta publicului ce ai găsit pe parcursul căutării. Producătorul executiv Tim Healy ţine să nuanţeze:„Fără dovezi medico-legale, fără cadavru, nu poate exista un răspuns definitiv. Dar documentele acestea ne-au permis să ne uităm la Hitler dintr-o altă perspectivă. Dacă e ceva ce am învăţat de aici e că dacă Hitler ar fi vrut să scape, ar fi putut”. Continuăm noi:şi-ar fi avut şi unde să se ducă – Misiones e doar una dintre variante.
Pe urmele lui Hitler
Premiera:8 noiembrie, ora 22:00
HISTORY
Tim Kennedy: „Misiones e ceva înfiorător”
În procesul de căutare a potenţialelor urme ale lui Hitler, Tim Kennedy (foto jos) a adus cu sine experienţa anilor petrecuţi în Irak şi Afganistan, ca parte a Forţelor Speciale Americane, pe urmele lui Abu Musab al-Zarqawi şi Osama bin Laden. Cu acest tip de informaţie de primă-mână – la ce acţiuni recurg ţintele importante, în încercarea de a evita capturarea, Kennedy a coordonat echipa de teren a documentarului, în Argentina, Columbia, Brazilia, Spania, Germania.
Tim Kennedy:Eu am am luat-o în ordine inversă... Cercetarea tradiţională merge de la Berlin încolo, eu am mers din Brazilia, Columbia şi Argentina înapoi, încercând să determin dacă existau sau nu în aceste zone structuri organizatorice şi infrastructură care i-ar fi permis lui Hitler să se mute aici şi să trăiască, să supravieţuiască. Şi răspunsul la această întrebare e da, categoric da.
Erau aici reţele şi structuri de sprijin care i-ar fi facilitat integrarea? Da, categoric. Erau locuri în care avionul lui Hitler putea ateriza? Existau bani? Erau locuri în care se putea ascunde? Da, toate aceste lucruri de care avea nevoie erau toate aici – şi organizate foarte meticulos, din 1936 şi până spre 1945.
Misiones, în Argentina, e, pare-se, una dintre marile revelaţii ale seriei...
Misiones e ceva înfiorător. Am fost acolo, ca parte a investigaţiei noastre, şi am petrecut mult timp cu arheologii care cercetează şi astăzi situl, făcând în continuare descoperiri remarcabile. Dar e teribil să realizezi că în mijlocul junglei... Spun „mijlocul”, dar ca să ajungi acolo ar trebui efectiv să fii paraşutat dintr-un elicopter – mie mi-ar lua o săptămână să-mi croiesc drum, tăind în stânga şi în dreapta.
Dar cum aţi găsit locul ăsta?
Arheologii [argentinieni] l-au găsit. Existau zvonuri că e acolo, pe undeva, şi, atunci când au găsit ruinele, au crezut, pur şi simplu, că sunt ale unei mănăstiri iezuite construite în junglă;asta a fost ipoteza. Dar în primele săptămâni pe teren, au găsit cuie din anii 1930, au început să găsească monede naziste şi conserve îngropate, un mic depozit de mâncare, perfect în cazul în care ai vrea să aduci pe cineva aici. De fapt, dacă ai vrea să aduci un fugar aici, acesta e exact tipul de hrană pe care l-ai alege. Şi s-a găsit multă mâncare, dar şi cutii cu medicamente [Bob Baer completează:„Medicamente pentru boli ale stomacului – cele de care suferea Hitler”].
Aşa că arheologii şi-au dat seama repede că locul ăsta n-are nimic de-a face cu iezuiţii. Şi asta, să ne înţelegem, era o investigaţie complet independentă de a noastră:arheologi care au ajuns la propriile concluzii despre ce a fost aici. Aşa că atunci când am ajuns eu la Misiones, a fost... Măiculiţă! Iar noi am adus la rândul nostru un arheolog şi, dacă-mi permiteţi nota sarcastică, unul excesiv de pedant, super agasant şi total sceptic. Ştii, genul acela de arheolog care e convins de un lucru, aterizează în Argentina, mă duc să-l iau de la aeroport, mergem la Misiones şi, peste o săptămâna, e ceva de genul:„N-am nici cea mai mică idee ce să cred...”
Bob Baer: „Dacă singura probă a morţii lui Hitler e greşită, treaba asta te face să te întorci şi să reevaluezi totul”
„Aţi fost vreodată în România?” e întrebarea care deschide discuţia cu Bob Baer, dar, după răspunsul scurt, „Da”, nu mai vine nimic. Discreţia pare să fie însuşirea-cheie a unui om care a lucrat 21 de ani pentru CIA, agenţie pe care a părăsit-o în 1997, după ce, la mijlocul anilor 1990, a fost trimis în Irak să organizeze opoziţia la regimul lui Saddam Hussein;şi apoi, cercetat pentru că ar fi încercat să-l asasineze pe liderul irakian. Toate istoriile anilor în CIA, minus detaliile care nu se pot spune, se află în cartea de memorii a lui Baer, See No Evil, punctul de plecare pentru filmul „Syriana” – iar George Clooney a câştigat, în 2006, Oscarul tocmai pentru portretizarea lui Baer. La Berlin, fostul agent CIA a trecut în revistă fisurile din „Cazul Hitler”.
O să spun asta pe şleau:venind de la o revistă de istorie şi tratând în detaliu, pe parcursul anilor, viaţa (şi moartea) lui Adolf Hitler, n-am cum să nu privesc cu scepticism acest documentar. Iar scepticismul a fost şi atitudinea Dumneavoastră iniţială – cum l-aţi lăsat la o parte?
Bob Baer:Dacă m-ai fi întrebat la început, A murit Hitler în buncăr?, aş fi răspuns:Da, 100% da. Acum s-au schimbat total lucrurile – pentru că nu există nicio dovadă că el a murit, într-adevăr, acolo, pe 30 aprilie 1945. Care sunt, până la urmă, dovezile în favoarea acestei idei?
Sunt, înainte de toate, multe mărturii care îl plasează pe Hitler în buncăr în 20 şi 30 aprilie:sunt întâlniri cu caracter militar, despre situaţia frontului, sunt mese şi conversaţii particulare, e Hitler care-şi otrăveşte câinele, care-şi scrie testamentul, care se căsătoreşte cu Eva Braun... Trecând în revistă aceste mărturii poţi foarte bine să spui că Hitler a fost în Berlin în această perioadă.
Dar ceea ce am căutat noi atunci când am început această investigaţie a fost un martor direct al morţii, pe cineva care să-i fi văzut cadavrul după ce s-a împuşcat. Şi am cercetat rapoartele oficiale ruseşti şi ne-am uitat, evident, şi la craniu – pentru că aceasta e o probă medico-legală care există. Şi nimeni nu se îndoieşte în acest punct că ADN-ul nu îi corespunde lui Hitler. Aşa că dacă singura probă a morţii lui e greşită, treaba asta te face să te întorci şi să reevaluezi totul:căsătoria, împuşcătura, otrăvirea Evei... Iar povestea asta te duce în mod clar la concluzia că locul crimei a fost înscenat. Adică, te uiţi la fotografiile de atunci şi ele sunt în dezacord. Cadre apropiate, podele foarte curate, ca şi cum cineva ar fi pus totul acolo, pur şi simplu – şi apoi îl mai ai pe Iosif Stalin care, din motive pe care eu nu le pot explica, spunând că el crede că Hitler a scăpat.
Stalin avea nevoie de Hitler viu...
Da, cine ştie, de fapt? Până la urmă, nici despre Stalin nu ştim clar cum a murit, dacă a fost asasinat sau nu. Dar ideea e că noi ne-am apucat de treaba asta în 2014 bazându-ne pe documente strânse de Guvernul Statelor Unite ale Americii, guvern care avea lucruri mai bune de făcut în 1945 decât să-l caute pe Hitler. Statele Unite treceau printr-un proces de demobilizare, cetăţenii voiau să vadă războiul terminat, se făcuse publică presupoziţia că Hitler a murit în buncăr, adăugăm aici toate mărturiile pe care le-ai pomenit tu şi care îl plasau în buncăr înaintea morţii.
Cu toate acestea [subliniază], toate serviciile de informaţii americane îl căutau în mod activ pe Hitler. Eu am lucrat pentru Guvern – şi Guvernul nu întreţine la infinit teorii conspiraţioniste. Nu are timp, iar tu nu avansezi în carieră susţinând lucruri de felul ăsta... Dacă eşti în structurile militare, dacă eşti în CIA şi spui:Am o idee, Hitler e bine mersi şi trăieşte în Argentina, eşti şuntat, dat la o parte, dar aici ai pe directorul FBI şi mai mulţi alţi militari susţinând asta – ceea ce îţi dă argumente să reexaminezi totul, să reexaminezi dovezile.
Dar cum aţi ajuns la această posibilă dată a evadării, 21 aprilie 1945? Pare uşor cam devreme...
Atunci sunt raportate opt zboruri din Berlin. Şi atunci au ieşit din Berlin, pe calea aerului, efectele personale ale lui Hitler. Şi întrebarea – cel puţin din punctul de vedere al Americii – este de ce, dacă plănuiai să te sinucizi, să se mai obosească cineva să-ţi trimită lucrurile de aici? Evident, ar putea fi doar un accident, o anomalie, cineva să fi luat decizia asta de capul lui, dar atunci când te apuci de cercetat treaba asta cauţi..., eu le numesc matrici, frânturi de informaţii, pentru că operaţiunea asta e ca vânarea unei cârtiţe.
Atunci când KGB-ul a plasat o cârtiţă în CIA, pe unul dintre colegii mei, Rick Ames, nu era nicio dovadă clară, directă, împotriva lui, erau doar frânturi de informaţii, care se duceau până în 1985, când bunurile CIA în Moscova dispăruseră. Şi presupunerea a fost, în 1985, că KGB-ul instalase microfoane în Ambasada Statelor Unite ale Americii, şi cu asta am trăit atâţia ani – dar pe măsură ce faptele şi informaţiile se adunau, a trebuit să reevaluăm şi l-am prins, de fapt, pe Rick Ames. Dar au fost tocmai acele matrici, frânturi de informaţii strânse pe parcursul unui deceniu şi jumătate, care ne-au permis să reevaluăm şi ne-au condus la el. E, dacă vrei, o situaţie asemănătoare cu cea a lui Hitler...
O monedă din Germania anului 1938 şi o conservă din aceeaşi perioadă – artefacte descoperite de o echipă de arheologi argentinieni în Parcul Teyú Cuaré din provincia argentiniană Misiones;concluziile intermediare arată că aici s-ar fi aflat o ascunzătoare construită de nazişti pentru eventualitatea în care războiul avea un deznodământ diferit de cel pe care îl aşteptau ei
Problema aici e că nu avem cadavrul. Corpus delicti. Asta mă deranjează pe mine. Dacă-l luăm pe John F. Kennedy, lăsând la o parte teoriile conspiraţioniste, ştim că e mort. Ştim ce tip de armă l-a omorât. Ne lipsesc aceste informaţii în cazul lui Hitler – şi despre asta e vorba în această serie, Pe urmele lui Hitler, despre a arăta dovezile. În tot ceea ce facem, ne bazăm povestea pe investigarea unei presupuse morţi. Se poate dovedi că Hitler a murit în buncăr? Şi răspunsul tuturor e categoric – în US Marshals, în FBI:Nu, nu poţi să dovedeşti. Putem să dovedim, pe de altă parte, că a fugit în Argentina? Nu, nici asta. Putem să dovedim că era posibil să ajungă acolo? Da, asta da. Dar nu vrei să creezi aşteptări prea mari – nimeni de aici nu spune că el a scăpat.
Aţi început, deci, cercetarea cu o mulţime de întrebări. La ce întrebări anume aţi răspuns – şi ce a rămas încă în suspans?
Răspunsul meu personal e că nu există dovezi că Hitler a murit în buncăr, cu excepţia unor martori foarte răi, inexacţi. Înseamnă asta ceva? Eu nu am încredere în sursele umane. Nu îmi plac. Îmi plac, pe de altă parte, interceptările, îmi place un cadavru, îmi plac analizele ADN, asta îmi place. Am făcut investigaţie criminalistică – şi e nevoie de toate cele de mai sus. Dar în cazul acesta nu avem nimic din acestea. Pentru mine, asta a fost o revelaţie uriaşă:că nu există dovezi concrete în favoarea morţii.
Şi, în al doilea rând, era posibil pentru cineva ca Adolf Hitler să reuşească să ajungă în Spania, sau în Insulele Canare, sau în Argentina, şi să trăiască până la bătrâneţe sau să fie ucis acolo? Era posibil să fie împuşcat atunci când se afla în aer, atunci când părăsea Berlinul? Da, toate acestea se poate să se fi întâmplat, se poate specula. A murit Hitler încercând să ajungă la Tempelhof? Da, totul e posibil. Dar acestea sunt toate întrebări la care nu vom putea niciodată răspunde.
Care ar fi, însă, marile descoperiri ale seriei? S-a vorbit mult despre Misiones, în Argentina...
Misiones e pentru mine – iar eu nu am fost acolo, am văzut doar filmarea, aşa că îmi bazez punctul de vedere doar pe asta – o anomalie care iese în evidenţă la fel de mult ca fortul din Abbottabad al lui Bin Laden [în Pakistan]. E, pur şi simplu, la nelalocul lui:pereţii, zidurile de protecţie, faptul că oamenii nu ieşeau de acolo, toate aceste lucruri despre care ştim. Complexul de la Misiones e un ansamblu de anomalii. În mijlocul junglei, în regiunea Triplei Frontiere [Paraguay, Argentina şi Brazilia – n.r.], cu artefacte naziste, cu medicaţie legată de Hitler...
Cum aţi explica asta?
Nu pot să o explic. Era un complex nazist, cu structuri de apărare, cu sistem independent de alimentare cu apă, cu sistem independent de electricitate, sortit cuiva de importanţă considerabilă. Şi asta, într-o parte a Argentinei unde un vânzător de droguri sau un contrabandist poate trăi nederanjat. Aşa că nu poţi să nu te întrebi cine trăia în mijlocul pustiului, cine ar construi un loc ca ăsta? E ceva foarte bizar.
