⬆

Aviatorul Nicu Ceaușescu separă forțele aeriene (1 mai 1977)

În 1965 – când Nicolae Ceaușescu a venit la putere – forțele aeriene se aflau reunite în cadrul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului (C.A.A.T.). Comandant era generalul Vasile Alexe, care provenea din rândul ofițerilor politici. Era un om lipsit de tact și de o cultură profesională solidă, dar se bucura de susținerea adjunctului ministrului apărării, generalul-colonel Ion Ioniță (devenit, în anul următor, ministru).

Alexe avea în subordine aviația militară, artileria și rachetele antiaeriene și radiolocația. Structurile din teritoriu ale acestor arme erau în subordinea a două divizii, care își împărțiseră spațiul național pe o axă nord-sud: D.16 (p.c. la Ploiești) și D. 34 (p.c. la Timișoara).

În 1970, la comanda aviației militare din C.A.A.T. a fost numit generalul Aurel Niculescu, până atunci comandant al Școlii de Ofițeri de Aviație de la Boboc-Buzău. Relațiile lui Alexe cu Niculescu nu au fost cordiale. De mai multe ori, șeful C.A.A.T.-ului l-a pus în situații tensionate pe subordonatul său, uneori jignindu-l. Niculescu s-a stăpânit de fiecare dată, ba chiar îi arăta că nu-i păsa, reușind să păstreze o față senină. Avea însă impresia că Alexe proceda astfel pentru că era depășit de funcție. Pur și simplu, nu înțelegea rolul aviației și desfășurarea instrucției la escadrilele pe care le avea în subordine!

^{Fotografie din timpul stagiului militar al lui Nicu Ceaușescu. În picioare, de la stânga la dreapta: nr. 2 col. Ion Văleanu, instructorul lui Nicu, nr. 3 col. Ion Tătăranu, șeful Școlii de Ofițeri de Aviație „Aurel Vlaicu”, nr. 4 Nicu Ceaușescu, nr. 5 Tudor Postelnicu, prim-secretarul jud. Buzău, nr. 6 generalul Aurel Niculescu}

Părerea intimă a generalului Aurel Niculescu era aceea că forțele aeriene trebuiau conduse de aviatori, pentru că, în caz de război, aviația ar fi jucat rolul principal. Or, ceea ce îl mira cel mai mult, era faptul că se crease o situație confuză, cu suprapunere de funcții, în care nu era clar cine, cui se subordona. Iată un exemplu, povestit de Niculescu în 2008:

„Eram odată la o revistă de front la Borcea, parcă pentru decorarea drapelului [Regimentului 86 Aviație]... Eram acolo cu generalul Constantin Drăghici, comandantul Diviziei 16 Apărare Antiaeriană de la Ploiești, căreia i se subordona regimentul. Se punea problema care dintre noi să treacă în revistă frontul, să salute drapelul, și așa mai departe... Nici astăzi nu aș putea să spun cine era mai în măsură să facă acest lucru.

Și uite așa, Drăghici, care era artilerist [antiaerian], a trecut în revistă regimentul, iar eu, comandantul aviației, am stat ca un cățel în flancul drept, așteptând încheierea ceremonialului și gândindu-mă ce autoritate mai aveam eu asupra aviatorilor, de care, totuși, răspundeam. Momentele de acest fel m-au îndârjit și mai mult... Un comandant de regiment [de aviație], dacă mă vedea, se gândea: Mă, de ce vine ăsta la mine? Nu are nicio treabă, nu poate să-mi facă nimic – nici să mă decoreze, nici să mă pedepsească”.

Generalul Mocanu solicită schimbarea generalului Niculescu din funcție

În vara anului 1975 în fruntea Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului a venit generalul Mircea Mocanu, până la acea dată comandant al artileriei şi rachetelor antiaeriene din C.A.A.T. Era un ofițer sobru și echilibrat, cu o pregătire profesională peste medie. Ca și Niculescu, era ofițer de carieră, fiind absolvent de școală militară. Pentru Niculescu, numirea a fost o dezamăgire. Desigur, își dorise și el funcția, chiar numai pentru a demonstra că aviația militară putea să facă mai mult decât i se cerea în perioada respectivă. Marea lui nemulțumire provenea din faptul că această armă era văzută ca având un rol strict defensiv, mult prea integrat cu restul apărării aeriene.

Generalul Mircea Mocanu, commandant al C.A.A.T.-ului în anii 1975-1990

Dar și generalul Mocanu avea dreptatea sa. Românii se inspirau din modul de acțiune al structurii corespondente din U.R.S.S. Acolo, Trupele de Apărare Antiaeriană a Teritoiului (P.V.O.), care aveau și aviație în compunere, se ocupau strict de apărarea spațiului sovietic. Diferența era aceea că în U.R.S.S. mai exista încă o categorie de forțe – Forțele Aeriene Militare (V.V.S.) – care avea o doctrină mai flexibilă, orientată ofensiv – așa cum își dorea Niculescu.

Generalul Mircea Mocanu, intervievat de autorul articolului de față în vara anului 2009, a afirmat că nu a dorit să-l aibă în fruntea aviației militare pe Niculescu:

„Eu, când am luat comanda Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului, în 1975, generalul Aurel Niculescu era comandantul aviaţiei militare, de fapt, locţiitor al şefului C.A.A.T.-ului pentru aviaţie. Nu exista niciun motiv să nu fie numit el în fruntea C.A.A.T.-ului; el sau altcineva... Nu ştiu de ce, pe ce considerente, am fost ales eu. După un timp, eu i-am propus ministrului Ion Ioniţă schimbarea din funcţie a generalului Aurel Niculescu. Ioniţă nu a fost de acord şi Niculescu a rămas. Apoi, în vara lui 1976, ministru a venit Ion Coman. Iar am cerut schimbarea lui Niculescu. Dacă mi-ar fi aprobat, l-aş fi pus în locul lui pe generalul [Dumitru] Puiu.

Iniţial, Coman a zis: Bine, plec la Moscova şi îl iau şi pe Puiu cu mine, să-l cunosc mai bine. La Moscova, printre altele, ministrul a asistat la o demonstraţie aeriană a unui pilot care zbura pe un MiG 21. După ce sovieticul a venit la aterizare, Coman l-a felicitat şi l-a decorat. Ce-mi face, apoi, Puiu? Face un pas în lateral, vine lângă pilot şi începe să-i explice unde a greşit… Coman, la întoarcerea în Bucureşti mi-a spus: Nu, nu îl pun pe Puiu, pentru că nu este un bun diplomat! Şi avea dreptate... Nu poţi, după ce ministrul decorează pe cineva, să vii tu, un general subordonat, şi să critici”.

Nicu Ceaușescu, elev al Școlii de Ofițeri de Aviație

Spre finalul anului 1975 s-a aflat că fiul cel mic al lui Nicolae Ceaușescu, Nicu, va urma, ca militar cu termen redus, Școala de Ofițeri de Aviație de la Boboc-Buzău. A fost o surpriză... Și o anomalie, pentru că școala respectivă nu scotea ofițeri de aviație în rezervă după numai șase luni de armată. Dar, pentru că era vorba de un ordin venit de sus, s-a făcut o excepție.

De fapt, pentru Aurel Niculescu a fost o șansă! A considerat că îl va putea atrage pe soldatul-elev Nicu Ceaușescu de partea sa. Și, pentru că nu existau șanse reale ca aviatorii să preia comanda C.A.A.T.-ului, Niculescu a decis să încerce să scoată aviația militară și parașutiștii din C.A.A.T., prin crearea unei structuri separate.

Legat de aceste evenimente, generalul Niculescu și-a amintit în 2008:

„În 1975 am fost chemat la Direcția a V-a [a Securității] și mi s-a spus că Nicu Ceaușescu va face armata la aviație, ca personal navigant. (...) La terminarea armatei, devenea ofițer de aviație în rezervă. Sub acest aspect, era un caz unic. Toți ofițerii de aviație în rezervă aveau cel puțin Școala Civilă de Pilotaj. Mie mi s-a cerut ca în cele șase luni de armată să facă școala ca pilot. A fost un caz special, ceilalți făceau trei ani de școală. Școala de la Boboc a făcut planul de școlarizare teoretică și practică, iar eu l-am aprobat, nu s-a amestecat nimeni...

A început cu pregătirea teoretică, cum începe toată lumea. Profesori de tactică i-au fost șeful Direcției Organizare-Mobilizare, din M.Ap.N., generalul Victor Atanasie Stănculescu, generalul Gheorghe Popescu, șeful Secției de Apărare Antiaeriană, tot din minister, care era ofițer de aviație, și eu. Stănculescu preda tactica la tereștrii, eu și Popescu predam tactica aviației. Și am început să-l injectăm [pe Nicu Ceaușescu] cu importanța aviației. Și îi spuneam direct: trebuie să reorganizăm C.A.A.T.-ul și să înființăm Comandamentul Aviației Militare”.

În anul următor, Nicu Ceaușescu a devenit ofițer de aviație în rezervă, luându-și brevetul de pilot pe avionul I.A.R.-823. Instructor de zbor i-a fost colonelul Ion Văleanu. Intervievat în anul 2010, acesta și-a amintit:

„În 1976 mă pregăteam să ies la pensie de pe funcţia de locţiitor al comandantului Şcolii de Ofiţeri Activi de Aviaţie de la Boboc-Buzău. Şi mă trezesc că vine o suită de maşini la școală. Dintr-un Audi a coborât Nicu Ceauşescu, din alte maşini, ministrul Apărării Naţionale, apoi Niculescu, primul-secretar [al județului Buzău] Postelnicu... Şi mi l-au dat în primire pe Nicu... A fost decizia lui să facă armata la aviaţie. Era tot timpul într-o dispută cu frate-său, nu ştiu ce dracu’ aveau. Valentin făcuse la transmisiuni, parcă, şi Nicu a vrut să fie mai cu moţ... Când a venit la Boboc, a avut un însoţitor, un securist tânăr. Dar, după două săptămâni l-au retras...

Nicu era un băiat care m-a impresionat de la început cu modestia lui. Mi se adresa cu Tovarăşe colonel, nu mă jucam cu el! Mă respecta! S-a îmbrăcat militar, saluta superiorii, a făcut, cât de cât, instrucţie. Dar era cam delăsător, nu prea îi plăcea să pună mâna pe carte. Dar, eu i-am dat în mână instrucţiunile, i-am dat primele noţiuni de aerodinamică şi, după o săptămână, l-am scos la zbor. I-am făcut un program special, nu am ţinut cont de programa şcolară. Am zburat cu el vreo sută de ore şi trebuie să spun că avea aptitudini. Îşi căpătase reflexele de la conducerea maşinii...

Zburam cu I.A.R. 823, care era un avion bun. Era maniabil, avea motorul performant, tren escamotabil, zbura uşor. După câteva zboruri de instrucţie i-am dat manşa în mână. I-am zis: Eu mai pun mâna pe manşă doar dacă-l bagi în pământ. Dar nu s-a pus problema, îl determinasem să nu trateze cu superficialitate zborul. Niciodată nu a ieşit din cuvântul meu. Nu am avut nicio dispută pe chestiuni de zbor. (...) Într-o noapte l-am urcat și într-un [avion cu motor reactiv] L-29 şi am zburat cu el.

Jucam şi table cu el, seara, la un şpriţ. Îl băteam şi nu îi convenea... Făcea urât, dar nu exagera. L-am tras de limbă şi mi-a spus tot din casă. O iubea mult pe sora sa...

Zoe era o rebelă şi era urmărită tot timpul. Şi el era urmărit, dar îl durea în cot. Ştiam şi ce salariu avea tat-su: 17.000 de lei pe lună. Spunea că lui Ceauşescu îi plăcea foarte mult vânătoarea. Mai îmi spunea că atunci când mergeau la vânătoare, gonacii mai luau fazani de la el şi puneau la tat-su, şi el îi înjura ca la uşa cortului.

Jucam şi tenis cu el. El folosea un echipament primit de la Ilie Năstase... Odată jucam cu el tenis şi a venit mamă-sa fără să anunţe în prealabil. I-a adus un borcan de dulceaţă, că era răsfăţatul ei. El m-a prezentat drept instructorul lui de zbor, eu i-am pupat mâna. M-a întrebat cum merge, eu i-am spus că zboară bine... Ea mi-a zis: Să aveţi grijă de el, să nu facă vreo indisciplină! Noi eram transpiraţi amândoi şi ea l-a luat în casă să-şi facă baie... Când venea, îi verifica frigiderul, că ştia că era pilangiu. Era frigiderul plin cu apă minerală. Şi printre sticlele de-acolo era şi una de votcă. Maică-sa nu a observat...

Era un tip care avea tendinţa să devină şef. Pe linie politică, avea în subordine câteva organizaţii judeţene de U.T.C. şi se ducea pe la conferinţale lor sau mai veneau unii să-i dea raportul. Şi era foarte sever cu ei. E drept că ăia de la Comitetul Central îi făceau un documentar cu ce se întâmpla în judeţul respectiv... Şi el era la curent, nu vorbea decât în cunoştinţă de cauză.

[Ca viață personală,] venea pe la el Donca, fata lui Mizil. Era o fată foarte simpatică. După câte am văzut, se iubeau... Odată, când am stat la masă cu ei, ea i-a cerut voie lui Nicu să participe la Cenaclul Flacăra.

La [examenul de] brevetare, a venit [generalul] Niculescu. Eu m-am instalat lângă Nicu şi el s-a urcat în spate şi i-a dat ordin: aterizează pe pista betonată, aterizează pe pământ... fă aia, fă aialaltă... Şi Nicu a făcut tot. Adică, zbura! Şi Niculescu îmi zice: Ia, dă-te jos! Credea că mă bag eu în comenzi. M-am dat jos şi a trecut el în faţă. Nicu a zburat la fel de bine şi Niculescu mi-a zis: Mă, nu mă aşteptam să scoţi aşa ceva din el!”.

Separarea aviației de C.A.A.T.

În tot acest timp, generalul Niculescu – folosind strategia picăturii chinezești – și-a urmat planul de desprindere de C.A.A.T. Din nou, Aurel Niculescu:

„Lui [Nicu] i-am explicat cum stăteau lucrurile, că peste tot [în lume] aviația este o categorie de forțe, și l-am rugat să ne ajute. Nu a spus nimic, doar a înregistrat. Era ca și Nicolae, nu știai dacă îi convenea ceva sau nu. Nu puteai să îi citești acordul sau dezacordul pe față... Uneori, îmi dădeam seama că se plictisește, dar nu îi apărea vreo grimasă pe chip. Și, prin august-septembrie 1976, cu vreo săptămână înainte să își încheie armata, a plecat două zile în învoire (probabil în jurul datei de 1 septembrie, când a împlinit 25 de ani – n. S.T.). Și, fără să știu, a discutat acest lucru cu tatăl său. Și m-am trezit convocat de comandantul C.A.A.T.-ului, care mi-a cerut să fac propuneri pentru înființarea Comandamentului Aviației Militare. (...) Atunci mi-am dat seama că Nicu vorbise cu tatăl său și că Nicolae Ceaușescu acceptase”.

Chestiunea ruperii aviației de C.A.A.T. a fost rememorată de Mocanu astfel:

„după ce Nicu Ceauşescu şi-a încheiat stagiul militar, generalul Niculescu mi-a făcut raport. Mi-a cerut ca Nicu să primească gradul de locotenent-major, în loc de cel de sublocotenent, cum prevedea legea, şi să i se dea drepturile de echipament ca unui ofiţer activ. Eu am înaintat raportul ministrului cu aviz negativ: nu sunt de acord! Rog a hotărî! Şi ministrul i-a aprobat. În şedinţa de Birou a Consiliului de Conducere a Ministerului a pus problema în discuţie – eu făceam parte din acest organism -, zicând: uite ce propune Niculescu, Mocanu nu este de acord, dar eu, totuşi, zic să-i dăm! Şi i-au dat!

În ceea ce privește separarea aviaţiei de C.A.A.T., aceasta s-a făcut prin intermediul lui Nicu Ceauşescu, în mod clar, limpede, toată lumea ştie acest lucru! Nicu Ceauşescu a efectuat serviciul militar cu termen redus la Şcoala de Ofiţeri de Aviaţie de la Boboc. Cât el a fost militar, eu n-am călcat pe acolo. Generalul Niculescu a fost responsabil. El i-a organizat apartamentul... tot ce i-a trebuit. Nicu a avut toate condiţiile. (...) Au fost două consecințe ale faptului că Nicu a făcut armata la Boboc.

Prima a fost plecarea aviației de la C.A.A.T. (...) A doua a fost numirea lui Tudor Postelnicu în funcţia de şef al Departamentului Securităţii Statului. De unde până unde? Cine era Tudor Postelnicu, când Nicu Ceauşescu era militar? Era prim-secretarul judeţului Buzău... Venea cu maşina şi îl lua: tovarăşu’ Nicu, vă rog să participaţi la o întâlnire cu U.T.C.-iştii. La ceva în genul acesta... Ei, unde îl ducea, ce făcea, nu mai ştie nimeni... După ce a fost numit şef la D.S.S., Postelnicu a stat în funcţie până în 1987”.

Deși atât Niculescu, cât și Mocanu, în interviurile realizate, l-au identificat pe Nicu Ceaușescu drept cel care a intermediat separarea forțelor aeriene, autorul articolului de față a considerat că cei doi – nefiind în anturajul lui Nicolae Ceaușescu – se puteau înșela. O astfel de decizie – crucială pentru politica de apărare a țării – nu putea fi tranșată prin intervenții de familie, ci prin argumente obiective, bine închegate. De aceea, la începutul anului 2011 l-am contactat pe fostul ministru al apărării naționale din perioada respectivă, generalul Ion Coman.

Generalul Aurel Niculescu, șeful aviației militare din C.A.A.T.

În interviul care a avut loc la 12 februarie, în locuința fostului ministru, de pe Calea Victoriei, acesta a confirmat că separarea s-a făcut așa cum au susținut Niculescu și Mocanu:

„Era în 1976... Fiind la Nicolae Ceaușescu cu alte probleme, el îmi spune că este o părere – a tovarășei Elena Ceaușescu și a lui Nicu Ceaușescu – ca Comandamentul Aviației Militare să se despartă de C.A.A.T., fiind două arme diferite – aviația și artileria antiaeriană. El a argumentat și faptul că, după război, aviația era separată de artileria antiaeriană. Erau generalul Romanescu la aviație și Doncea la artilerie antiaeriană...

A spus: sistemul care este acum este puțin greoi ca să le împaci pe aceste două arme. Și apoi, este dorința lui Nicu, care a făcut Școala de Ofițeri de Aviație la Boboc... Și am înțeles de la Nicu că acest punct de vedere, privind separarea, este îmbrățișat și de cei doi comandanți de armă, generalii Mocanu și Niculescu (în realitate, Mocanu nu a susținut separarea – n.S.T.).

Eu i-am spus următorul lucru: Hotărârea vă aparține, dar părerea mea este că va fi greu, până se va reintra în normal. În al doilea rând, vor fi mari cheltuieli. Trebuie două puncte de comandă, două centrale telefonice, două popote. Apoi, sunt unități de artilerie care apără aerodromurile. Cui se vor subordona, [Comandamentului] Aviației sau [celui al] Artileriei Antiaeriene. Adică, vor fi niște greutăți... Ceaușescu a zis: E adevărat, dar, pe plan mondial, se vorbește despre [structuri militare separate pentru] aer – apă – uscat. Eu îmi spusesem părerea, îi vorbisem cum mi se păruse normal, nu putea un ministru să-i respingă teoria. Și mi-a cerut să se facă o documentare în acest sens. La [o secție din] Marele Stat Major era generalul Gheorghe Popescu Gypsy, un om foarte capabil, cu care puteai să abordezi orice problemă, nu numai despre aviație.

Lui i-am spus să facă documentarea, ordinul venind de la Ceaușescu. Și a făcut-o, prezentând avantajele și dezavantajele [separării]. Nu știu dacă a dat [documentarea] s-o vadă Elena Ceaușescu sau Nicu Ceaușescu. Nu știu dacă a mai consultat pe altcineva... Într-o ședință de Comitet Politic Executiv, Ceaușescu – fără să dea loc la discuții, la cuvântări, la părerea altora – zice: Ne-am gândit ca să despărțim aviația de artilerie antiaeriană, având fiecare misiunea ei, înzestrarea separată ș.a.m.d. Punând problema în felul acesta, că este deja hotărât, toată lumea a fost de acord cu această chestiune. A durat un timp până la despărțirea celor două comandamente, fiind nevoie să se ia o serie de măsuri organizatorice”.

Întrebat dacă din punct de vedere militar i s-a părut logic, Ion Coman a răspuns:

„Nu mi s-a părut logic, pentru că, oricât ar coopera ele de bine, e mai ușor de condus și de rezolvat operativ problemele, dacă sunt împreună. Dar, așa s-a hotărât să se facă!”.

Motive întemeiate sau orgolii?

Ce a urmat aflăm de la Niculescu:

„Pe 13 decembrie 1976 eram în concediu, la cabana aviatorilor de la Brașov – la comandă era generalul Zărnescu, șeful statului major al aviației – și am primit telefon că la Biroul Politic al Comitetului Central s-a hotărât să se înființeze Comandamentul Aviației Militare, cu începere de la 1 mai 1977. Am sărbătorit momentul cu cei patru-cinci piloți care erau acolo... și mi-am văzut de treabă. După ce am venit din concediu, am început munca, fiind multe lucruri de pus la punct. Cu generalul Mocanu, am trecut la măsuri concrete. (...) Cu câteva zile înainte [de 1 mai] a fost o adunare în sala [de festivități] de la C.A.A.T., unde s-a citit ordinul ministrului de înființare a C.Av.M., numirea mea în funcție și... Bună ziua! La revedere! Ne-am dus fiecare la birouri”.

Cele două structuri noi au rămas în aceeași cazarmă, C.Av.M.-ul instalându-se pe latura de sud, într-o clădire cu două etaje. Separarea aceasta a rezistat până la 30 noiembrie 1993, când forțele aeriene au fost reunificate sub denumirea de Statul Major al Aviației și Apărării Antiaeriene. Din anul 2000, denumirea structurii este Statul Major al Forțelor Aeriene. De la reunificare și până în prezent, forțele aeriene au fost conduse exclusiv de către absolvenți ai Școlii de Ofițeri de Aviație.

Colonelul Ion Văleanu, instructorul de zbor al lui Nicu Ceaușescu

În 2008, când l-am intervievat pe generalul Aurel Niculescu, am manifestat îndoieli privind necesitatea separării C.Av.M de C.A.A.T. în 1977, aducând ca argument faptul că după prăbușirea comunismului, cele două structuri au fost reunificate.

„Da – mi-a răspuns Niculescu – dar este o diferență fundamentală: astăzi sunt conduse de aviatori! Acum se recunoaște adevărata valoare a aviației. Abia după ce ne-am desprins, a ieșit la iveală ponderea aviației în raport cu celelalte arme: artileria antiaeriană, rachetele sol-aer și radiolocația. Dar, toate armele acestea trebuie să coopereze. Lupta aeriană se duce pe căi apropiate și pe căi îndepărtate. Pe căi îndepărtate intră în foc aviația. La obiective, sunt artileria antiaeriană și rachetele”.

Astăzi, niciunul dintre cei trei generali intervievați nu se mai află printre noi. Niculescu și Coman au decedat în 2015, Mocanu în 2017. Mărturiile lor au rămas insă importante pentru istoria noastră militară. Ei au fost martorii unor jocuri de culise pe care documentele oficiale nu le-au înregistrat.

Desigur, materialul de față deschide subiectul, dar nu-l epuizează. Este nevoie de mai mult timp și studiu pentru a înțelege ce s-a întâmplat: a fost numai o chestiune de orgoliu al aviatorilor, care nu au dorit să fie conduși de oameni fără sângele albastru al înălțimilor, sau au fost motive obiective, justificate doctrinar?

Sursa: Facebook / Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”

Foto sus: Nicu Ceaușescu la bordul avionului de școală IAR-823