Aruncătoarele de mine germane din dotarea Armatei Române, în al Doilea Război Mondial
Conducerea de la Berlin a semnat documentul denumit pe scurt Pactul Molotov-Ribbentrop la 23 august 1939 și apoi evenimentele istorice au stat sub semnul surprizelor ca-n prima conflagrație mondială. Toate calculele strategice au fost date peste cap de anumite decizii și acțiuni. România a fost obligată să colaboreze cu Germania în urma evoluției evenimentelor militare începute la 1 septembrie 1939, dar istoricii români au emis teoria științifică în conformitate cu care Berlinul n-a ajutat diviziile românești cu armament deoarece nu avea încredere în politicienii de la București și nu trebuia să fie rupt echilibrul de forțe cu Ungaria. Hitler nici nu putea să facă fapte bune deoarece era răul absolut. Povestea a fost repetată după cum a avut talent autorul de articole sau cărți științifice. Epidemia de afirmații parcă le face suspecte de tentativă de manipulare a opiniei publice și dragostea de minciună poate să fie mai puternică decât rațiunea și adevărul.
Aruncătorul de mine era o armă a săracului ce putea să fie mereu lângă infanterist în prima linie și după 1927 a început o adevărată cursă a înarmărilor pentru a se ajunge la o dotare cu aceste piese mici și simple de artilerie. Nu era uitată nici achiziția de mitraliere pentru ca terenul din fața tranșeelor să fie perfect acoperit de tirul armelor. Era sinucidere curată un atac pe timp de zi cu efective numeroase, dar politrucii staliniști au experimentat din plin astfel de acțiuni. Armata română a primit, până la 15 august 1942, 360 de branduri de calibrul 81,4 mm, ceea ce pare puțin în raport cu nevoile unui conflict mondial.
Livrările germane au reprezentat totuși 44,3% din tot ceea ce aveau militarii români în primăvara anului 1942. Dacă se ține cont că un regiment de infanterie avea nevoie de 12 piese, Germania a trimis suficiente pentru echiparea a zece divizii. Inițial, după model francez, au fost considerate destule opt de fiecare unitate. Distribuite numai marilor unități de infanterie, aruncătoarele de calibrul 81,4 mm ar fi fost suficiente pentru dotarea a 32 de divizii, ceea ce România nu-și permitea din motive financiare și din cauza lipsei altor tipuri de armament. Orice cantitate este considerată prea puțină în timp de război.
Aruncătorul de calibrul 60 mm era util în luptele apropiate și au sosit 1.500 guri de foc, ceea ce însemna 73,7% din ceea ce avea Armata română înainte de începerea campaniei din 1942. Ajutorul german echivala cu dotarea completă a 55 de regimente de infanterie sau a 18 divizii.
Gurile de foc cu tragere curbă puteau să satureze terenul cu bombe și astfel să interzică orice atac de infanterie pe timp de zi și fără sprijin din partea blindatelor grele. Schijele din oțel erau temute de militari deoarece provocau răni mutilante prin sfârtecarea țesuturilor și zdrobirea oaselor. Erau mult mai grave decât cele generate de gloanțe.
Ambele tipuri de guri de foc au rămas în dotarea diviziilor și producția a fost reluată după 1975 astfel încât să fie folosite noile descoperiri științifice și să fie asigurată utilizarea muniției specifice lagărului comunist. A fost înlocuită denumirea de mină prin bombă pentru a nu se realiza confuzii cu dispozitivele explozive destinate protejării împotriva infanteriei și a blindatelor.
Germania a reușit prin livrările efectuate să schimbe fața trupelor române, dar industria Reichului era incapabilă să acopere nevoile propriilor divizii. Berlinul a reușit în câteva luni să facă o nouă armată la capitolul aruncătoare de mine, dar istoricii români au scris tot în stil comunist și mereu pot spune că au fost prea puține guri de foc. Este interesant de precizat că astfel de afirmații sunt lansate în spațiul public după ce sunt descoperite documente cu livrările de armament.
Scrierea Istoriei a rămas sub semnul logicii adorării a ceva ce este plăcut autorului. Este evident că ajutorul francez din Primul Război Mondial a fost apreciat în mod deosebit de specialiști și atunci au sosit 130 de mortiere de tranșee, o armă comparabilă ca mod de acțiune. Puterea proiectilului era mult mai mare deoarece era concepută să lupte împotriva fortificațiilor de campanie și nu se cerea mobilitate. Germania numai la calibrul 81,4 mm a trimis 360 de exemplare în câteva luni din anul 1942, dar n-a fost suficient să-i fie apreciat efortul de război.
Teoria despre lipsa de aprovizionare a diviziilor românești trebuie să dispară din cărțile serioase de Istorie. Germania nazistă a provocat mult rău, dar efortul de aprovizionare a fost unul deosebit și a reușit să întărească puterea de foc a regimentelor românești. Cum s-a întâmplat dezastrul de la Stalingrad, scrierile despre trecut trebuie să fie în mod obligatoriu subiective. Se uită să se spună că și diviziile germane au suferit din cauza lipsei de armament de mare putere. Nici munițiile nu erau suficiente în raport cu lungimea fonturilor și cu intensitatea luptelor.
Nu se poate înțelege că Stalin a dezvoltat o industrie de armament fără precedent în istorie, dar ostilitățile au evoluat astfel încât părea că nu este suficientă și de calitate. Totuși, a reușit să copleșească forțele germane prin tipuri de arme uluitoare pentru militarii timpului. Chiar experți militari ruși au recunoscut că Wehrmachtul a fost modest dotat în 1941 și așa au fost posibile pierderile grele în echipament în timpul campaniei din 1941.
Succesele militare au șters din memorie aceste lipsuri, dar prăpădul a fost amplificat de luptele de iarnă începute în decembrie 1941 la Moscova. Adevărul este că românii nu-i pot simpatiza pe germani nici măcar atunci când colaborează cu rezultate spectaculoase. Nu exista acea dragoste ce se manifesta pentru francezi.
Istoria trebuie să fie scrisă fără ură și părtinire pentru a se afla adevărul și doar câteva calcule matematice simple pot desființa orice teorie istoriografică elaborată în timp de specialiști reputați.
Foto sus: Mortier german pe Frontul de Est (© Kurt Wittig / Wikimedia Commons)
Bibliografie minimală
Eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei 22 iunie 1941 – 26 iulie 1941, Editura Fundației Culturale Române, București, 1999.
Istoria artileriei române, Editura Militară, București, 1977.
Scafeș, Ioan și colaboratorii, Armata Română 1941 – 1945, Editura R.A.I., București, 1996.
Solonin, Mark, 22 iunie 1941 Diagnostic final, Editura Litera, București, 2022.
Ștefănescu, Alexandru V., În umbra Marelui Reich Tehnica de luptă a armatei române pe Frontul de Est (1941 – 1944), Editura Cetatea de scaun, Târgoviște, 2020.
Mai multe pentru tine...
