Artileria navală și conservatorismul uimitor al proiectanților germani

Cărțile de istorie sunt pline de amănunte despre cum marile puteri europene au dezlănțuit o cursă a înarmărilor pentru obținerea hegemoniei mondiale și umbra armelor moderne se întindea pe aproape întreaga planetă. Tunurile și mitralierele asigurau un prestigiu ce ținea supuse popoare numeroase ce nu puteau să înțeleagă forța unității. Marea Britanie avea cel mai mare imperiu colonial și Royal Navy îi asigura întâietatea navală.

Salturile tehnologice n-au permis concurenței să țină pasul cu cuirasatele din oțel ce apăreau din șantierele insulare, dar nu se renunța la dorința înlocuirii celor enervant de bogați. Un program mai coerent de construcții navale a fost elaborat de către conducătorii Germaniei, stat fără o tradiție maritimă, dar potențialul firmelor metalurgice era prea promițător pentru a nu se încerca.

Visurile amiralului Alfred von Tirpitz au început să fie puse în oțel și specialiștii au calculat că Berlinul avea a doua cea mai modernă și mai puternică flotă militară la nivelul anului 1914. Londra a fost obligată să facă investiții serioase pentru a se menține departe în fruntea sinistrului clasament al puterii de distrugere, artileria navală fiind cea mai puternică forță de nimicire a vieții.

Legenda despre marina germană a fost rostogolită prin cărți și articole până când a devenit adevăr științific. În realitate, ceva mai discret, se forma un gigant ce era mult mai bine conceput și administrat, vechiturile nefiind permise pentru a pierde resursele în mod inutil. US Navy și-a demonstrat forța împotriva flotei spaniole, rapid spulberată în luptele pentru Cuba și Filipine, dar avertismentul din 1898 n-a fost înțeles de către competitori. Conducerea de la Washington a aruncat în competiție cea mai puternică industrie și comenzile au curs fluviu pentru ceea ce era denumit în limbajul unui președinte Marea bâtă.

Flota germană era mai numeroasă în anul 1914, dar vapoarele etalate erau uimitor de primitive. Erau păstrate în dotare multe cuirasate vechi ce aveau tunuri de calibrele 240 și 280 mm. Erau absolut inutile într-o confruntare cu o forță navală serioasă și unitățile americane erau dotate cu tunuri de calibrul 305 mm.

Un conservatorism greu de înțeles a dus la păstrarea în producție a tunurilor de calibrul 280 mm până în anul 1908 și un proiectil de 240 kg nu prea mai făcea față cerințelor referitoare la străpungerea blindajelor din ce în ce mai groase și realizate din oțel înalt aliat.

Proiectanții germani au considerat că gurile de foc de calibrul 280 mm n-au arătat întregul potențial și au preferat să le monteze în variante modernizate pe cuirasate și crucișătoare de bătălie, masa unui proiectil fiind de 302 kg.

Piesele americane de 305 mm aveau obuze de 394,63 kg

Competiția putea să continue și chiar au fost îmbunătățite tunurile de pe vapoarele clasei Wyoming, dar nu avea sens să se persiste în producerea unei arme depășite atunci când industria promitea ceva revoluționar prin puterea de distrugere. Au intrat în producție gurile de foc de calibrul 356 mm și au apărut cuirasatele USS Texas (foto sus) și USS New York, fiecare având o artilerie principală compusă din zece piese. Proiectul a fost bun și o întreagă serie de nave a fost lansată, mare salt fiind reprezentat de turelele triple și astfel un singur vapor transporta 12 guri de foc grele.

Aceste cuirasate de ultimă generație erau suficiente pentru a spulbera orice adversar din seriile vechi și practic întreaga Hochseeflotte a devenit un morman de fier vechi, periculos încă precum orice organism militar sau armă de foc. Orice tehnică de luptă poate să fie extrem de mortală dacă se află la momentul oportun în locul potrivit.

Flota germană a părut deosebit de mare și de puternică prin păstrarea cuirasatelor vechi din categoria pre-dreadnought în dotare, dar începea să fie depășită de concurența de peste ocean. Amiralii americani nici măcar nu o luau în considerare pentru că oricum era neutralizată de Royal Navy, cea care a început din 1914 să sufere pierderi serioase. Lupta europenilor a permis SUA să-și vadă liniștită de desăvârșirea operei de făurire a celei mai puternice flote din lume, ceea ce s-a întâmplat în 1919. Marinarii germani au sabordat navele principale și astfel US Navy a mai scăpat de un concurent.

A fost un cadou deosebit de plăcut. Acum era în mod evident pe un merituos loc al doilea, dar Marea Britanie a avut o soartă asemănătoare cu cea a Germaniei. Avea prea multe nave învechite și casarea acestora a micșorat superioritatea Royal Navy. A fost un adevărat masacru în cuirasatele britanice și a dispărut chiar renumitul Dreadnought, cuirasat care a revoluționat cursa înarmărilor. A fost păstrată o imagine de fruntaș, dar US Navy avea o tehnică mult mai performantă și mai numeroasă.

Mișcarea bolșevică din Rusia a fost văzută ca un util instrument pentru subminarea forței armatei țariste în interesul Germaniei, dar astfel s-a dat o lovitură de grație unei flote ce începea să aibă unele pretenții cam exagerate și se construiau nave dotate cu tunuri de calibrul 356 mm. Haosul generat a distrus lanțurile de producție din economia militară și Stalin n-a putut să dispună de un cuirasat performant până la declanșarea ostilităților la 22 iunie 1941.

Perioada interbelică a fost numai o luptă în trei de la distanță pentru supremație navală, Marea Britanie, SUA și Japonia făcând totul pentru întărirea flotelor de război. Cursa a fost pierdută de statele insulare ce nu aveau resursele unei republici comparabile cu toată Europa.