Schimburi secrete de „complimente” între Ceauşescu şi Brejnev

Discursul lui Nicolae Ceauşescu din 21 august 1968 a fost catalogat de Leonid Brejnev, secretarul PCUS, ca „gălăgie nesănătoasă”. După cum demonstrează documentele de arhivă, conducerea de la Bucureşti nu s-a lăsat intimidată de „doctrina Brejnev”.

Despre invadarea Cehoslovaciei nu s-a mai vorbit în discursul public din ţările Organizaţiei Tratatului de la Varşovia (OTV) până-n 1989. La Moscova, Gorbaciov şi liderii celorlalte patru ţări şi-au făcut autocritica în 4 decembrie 1989. Ceauşescu a refuzat asocierea la comunicatul lor. 

Învinuit de „gălăgie nesănătoasă”

Cum au decurs relaţiile României cu „fraţii” din OTV după invazia Cehoslovaciei? Cu ce reacţii primiseră însă „cei cinci” filipica lui Ceauşescu din 21 august 1968?

În chiar ziua naţională a României, Ceauşescu s-a adresat printr-o scrisoare conducerilor partidelor comuniste din Europa. Le propunea o întâlnire – tocmai la Praga! – ca să dezbată evenimentele. Nici măcar gazdele n-aveau cum aproba ideea, liderii praghezi aflându-se la Moscova atunci, în voiaj forţat.

Răspunsul lui Brejnev a venit prin ambasadorul sovietic la Bucureşti. Liderul PCUS îl învinuia pe Ceauşescu de-a fi numit intervenţie („în pripă şi profund greşit”), ceea ce el definise „acţiune internaţionalistă a ţărilor socialiste”. Mesajul avertiza că „nu putem să trecem peste gălăgia nesănătoasă care se face în România” şi peste „denaturarea poziţiei principiale a Uniunii Sovietice şi a altor ţări socialiste”. Şi exprima „speranţele” că, din situaţia creată, conducerea românească va trage concluziile potrivite pentru ca „să nu permită înrăutăţirea relaţiilor”.

Eşec desăvârşit

Ceauşescu nu s-a lăsat intimidat şi i-a propus liderului sovietic o întâlnire clarificatoare. Până atunci, a contracarat în logica bunului simţ. Dacă sovieticii dispuneau de date care să motiveze acţiunea, întreba el, de ce n-au fost discutate şi cu conducătorii României?

Şi-a menţinut ferm poziţia şi la prima vizită în URSS, de după evenimente, din mai 1969. În sprijinul retoricii sale, putea invoca, şi de această dată, aventura nefericită a rachetelor sovietice plasate în Cuba, fără înştiinţarea aliaţilor din OTV.

Dar nici invadatorii, nici Ceauşescu nu prea aveau de ales. Intervenţia în Cehoslovacia eşuase din toate punctele de vedere. Sovieticii n-au putut instala la conducere fracţiunea care ceruse ajutor. Un congres clandestin ţinut de Partidul Comunist din Cehoslovacia (PCC) a reconfirmat politica reformatorilor iar preşedintele Svoboda a refuzat desolidarizarea de ei. Reacţiile mulţimii faţă de soldaţii invadatori şi constatarea acestora că nici o contra-revoluţie imperialistă nu ameninţa Cehoslovacia au desăvârşit insuccesul. Dar după revenirea acasă, Alexander Dubček, prim-secretar al PCC în perioada ianuarie 1968-aprilie 1969, a anunţat o politică a „normalizării”.

Noua frăţie cu Tito

Mai putea stărui Ceauşescu în „gălăgie nesănătoasă”?

A continuat totuşi. La congresul comuniştilor italieni din februarie 1969, prin discursul lui Paul Niculescu-Mizil, şeful delegaţiei româneşti, a obţinut aplauze la scenă deschisă.

A afişat apoi, ostentativ, prietenia cu Tito, pionierul opoziţiei la „bagheta” Kremlinului. Timpul când iugoslavul tânjise să includă România într-o federaţie sub conducerea sa fusese uitat. Amintiri fără glas erau şi inspecţiile comisarului roşu Ceauşescu pe linia  fortificaţiile Banatului românesc contra „Iudei” şi „călăului” Tito. Consecinţele nu s-au lăsat însă mult aşteptate. Pe de-o parte, Tito a devenit gelos pe noul concurent Ceauşescu în relaţii privilegiate cu americanii. Pe de alta, relaţiile celor doi păreau să ducă la crearea unui periculos „bloc antisocialist”, după cum îl avertiza liderul comunist bulgar Todor Jivkov pe Brejnev, în 1973 (Larry Watts, „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni...”, Editura RAO, Bucureşti,   2011).

Explorări de noi resurse

Cu prudenţa la care se angajase faţă de Tito în întâlnirea de la Vârşeţ, Ceauşescu a amânat anumite proiecte. A sistat, pentru moment, tratativele de aderare la Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD).

În acelaşi timp, Ceauşescu afirma disponibilitatea de colaborare cu „toate” statele lumii ca pe-o constantă a diplomaţiei româneşti. A ratificat-o şi prin votul delegaţilor la Congresul al X-lea al PCR din august 1969.

Pentru extensia relaţiilor economice şi culturale a trimis emisari încercaţi în statele Europei occidentale, în America Latină, în Africa şi în Orientul Apropiat. Cap de listă al acestor exploratori şi negociatori a rămas Ion Gheorghe Maurer. Doar în anul 1968, premierul a făcut vizite în Finlanda, Suedia, Elveţia, Maroc, Alger şi Iran.

Relaţiile din Tratat

Arhivele dezvăluie acum şi faţă nevăzută a iniţiativelor de la Bucureşti. Lui Ceauşescu nu i se mai pot reproşa nesinceritatea şi neasumarea pericolelor. În întâlnirea ce-a avut-o cu Ciu En Lai la înmormântarea lui Ho Şi Min, din septembrie 1969, Maurer i-a descris astfel chinezului situaţia:„Desigur, nu încercăm în nici un caz să provocăm un conflict. Noi încercăm să găsim un limbaj comun cu Uniunea Sovietică bazat pe un set de principii. Dacă Uniunea Sovietică încearcă să facă în România ceea ce a făcut în Cehoslovacia, vom riposta. Desigur nu avem pretenţia să zdrobim armata sovietică, să ajungem la Moscova şi să dictăm Kremlinului pacea. Nu putem face asta dar vom lupta în România în acelaşi mod ca vietnamezii”.

A perseverat însă, în contactele cu sovieticii şi cu ceilalţi aliaţi, să-şi folosească dreptul de veto la orice intenţie de creare a unor organisme suprastatale în OTV şi în CAER. Poziţia României era însă acum apreciată cu mai mult realism de partenerii din Tratat. „RSR nu-şi exprimă intenţia de a ieşi din Tratatul de la Varşovia”, menţiona în acest sens o informare a diplomaţilor polonezi acreditaţi la Bucureşti citată de Adam Burakowski („Dictatura lui Nicolae Ceauşescu, 1965-1989. Geniul Carpaţilor”, Editura Polirom, Iaşi, 2011). „Conducătorii români îşi dau foarte bine seama că tocmai datorită apartenenţei lor la blocul ţărilor socialiste şi mai ales la Tratatul de la Varşovia, România este un partener interesant pentru Occident, iar intenţia de a părăsi Pactul i-ar putea obliga pe ceilalţi semnatari ai lui să ia măsuri preventive”.

Doctrina Brejnev şi morala ospeţiei iepurelui la urs

Simultan evacuării marilor oraşe cehoslovace de trupele de ocupaţie, Praga a reinstituit cenzura presei. Albania s-a retras din Pactul de la Varşovia, iar oficiosul „Pravda”.a anunţat o nouă strategie a Moscovei, numită  „doctrina Brejnev”. Fiecare partid şi stat are dreptul la „propriul său drum spre comunism” dar în cadrul unei „suveranităţi limitate”,   statua aceasta principiul funcţional al relaţiile frăţeşti din Tratat. Dar Brejnev nu-şi recunoştea paternitatea tezei, punând-o pe seama invenţiilor „reacţiunii”, l-a pârât Ceauşescu lui Nixon în august 1969. Pentru români nu este valabilă nici o doctrină a suveranităţii limitate, l-a asigurat el pe preşedintele american. Numai la Bucureşti se decide cum se acţionează în România.

Recurs la Stalin 

În limitele ideologiei originare, tezele sovietice nu puteau fi combătute. Manifestul fondatorilor Karl Marx şi Friedrich Engels îşi avea poruncile sale. Ca şi decalogul creştin, permitea interpretări dar nu îngăduia încălcarea lor. De la clasici citire, fiecare partid se angajase să acţioneze în numele „cauzei”:instaurarea comunismului pe planetă. Iar „viaţa” îi obligase pe toţi să-i recunoască Uniunii Sovietice meritele de matrice a revoluţiei şi statului proletar. Cu dreptul întâiului născut la succesiunea feudală, „ţara sovietelor” a dat tonul adaptărilor la evoluţia mondială. După acuzele aduse lui Stalin de Hruşciov, venise timpul ca Brejnev să-şi corecteze predecesorul în unda verde dată ţărilor-satelit spre comunismul naţional. Refuzând „să lase trecutul să hrănească un nou naţionalism”, Brejnev îl reabilita implicit şi pe Stalin, după cum arată istoricul Hélène Carrère d'Encausse („Imperiul spulberat. Revolta naţiunilor în URSS”, Editura Remember-Sic Press Group, Bucureşti, 1993).

„Părintele popoarelor” păstrase vie credinţa în viitorul naţiunilor. Şi când lingvistul Marr pledase pentru o limbă a proletariatului mondial, Stalin, cu reflexele teologului ortodox, s-a ridicat împotriva lui. Limbile amestecate ale Turnului Babel sunt semnul sfârşitului lumii, îşi va fi amintit fostul seminarist învăţăturile biblice. Dominaţia unei naţiuni asupra celorlalte susţinea marşul în numele utopiei. De altfel, la sărbătoarea din mai 1945, Stalin salutase victoria poporului rus, „naţiunea conducătoare a URSS”. Conglomeratul poporului sovietic devine, în schimb, naţiunea conducătoare a imperiului comunist creat după război.

Pe înţelesul tuturor

Brejnev şi-a formulat doctrina la congresul comuniştilor polonezi din toamna lui 1968. „Suveranitatea fiecărui stat socialist nu poate fi opusă intereselor socialismului mondial şi a mişcării revoluţionare internaţionale”, suna, concisă şi explicită, porunca lui.

Între complotiştii invaziei Cehoslovaciei şi-a permis o cinică anecdotă despre suveranitatea şi egalitatea statelor din Tratat, consemnată de Larisa Vasilieva („Doamnele Kremlinului, Fapte, amintiri, documente, zvonuri, legende şi punctul de vedere al autorului”, Editura Universitas, Chişinău, 1993). Ursul, povestise Brejnev, şi-a invitat prietenii la masă. După câteva pahare de votcă, iepurele s-a simţit egalul ursului şi s-a purtat ca atare. Iepuroaica s-a mirat să-şi vadă soţul, ajuns acasă după ospăţ, atât de murdar şi împuţit. „După ce-am petrecut bine la cină, ursul s-a uşurat, apoi m-a luat de urechi şi s-a şters cu blana mea”, s-a explicat iepurele.  

Cine atacă România?

Ascultând placa, pusă la nesfârşit de Ceauşescu, despre egalitate, independenţă, suveranitate, avantaj reciproc şi neamestec în treburile interne, nu-i greu de imaginat furia lui Brejnev. Hărţuit astfel, liderul sovietic i-a transmis următoarele reproşuri ironice, în primăvara lui 1969, prin Corneliu Mănescu:„Personal, cred că se prea insistă la dvs. Când se vorbeşte de suveranitate, independenţă, neamestec, de parcă ar ataca cineva România. Înţeleg să spui o dată, la Congres, dar nu când se repetă mereu, ca o rugăciune. Lumea începe să se întrebe:ce e cu ei? Cine îi atacă? Treaba asta nu deranjează pe nimeni. Puteţi să spuneţi şi de o mie de ori. Dar nu ştiu ce se află în spatele acestei repetări, nu cred oare prietenii români că URSS vrea să atace România? Vă atacă cehii, ungurii, bulgarii?

Dacă cu adevărat România ar fi atacată de duşmanii socialismului, puteţi fi siguri că în noi aveţi un aliat credincios. Uniunea Sovietică are capacitatea să apere România.

Eu vă spun doar nişte gânduri, pentru a nu le omite din discuţia noastră. Sunt lucruri pe care, dacă le spui de o mie de ori, până la urmă intră în cap.

Noi putem spune de la cea mai înaltă tribună a Moscovei că niciodată nici prin gând nu ne-a trecut să atacăm România frăţească” (Cezar Stanciu, „Războiul nervilor. Dispute Ceauşescu-Brejnev, 1965-1971”, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2011).

sursa:http://adevarul.ro/cultura