Revoltele muncitorilor în România comunistă

La sfârșitul anului 1947, partidul comunist reușea să-și atingă obiectivul prioritar, urmărit cu asiduitate după 23 august 1944: preluarea integrală a puterii. De acum, politica P.C.R. urma să se desfășoare pe două noi coordonate: consolidarea noului regim de democrație populară și punerea în practică a programului economic de construire a socialismului. Potrivit propagandei oficiale, în ambele cazuri, clasei muncitoare i se rezerva un rol special, urmând să fie clasa conducătoare a țării și beneficiara noilor transformări.

În Raportul asupra proiectului de Constituție din aprilie 1948, Gh. Gheorghiu-Dej menționa că puterea preluată de comuniști avea să fie folosită în interesul clasei muncitoare, subliniind în același timp că „în Republica Populară Română, muncitorimea este forța conducătoare care joacă un rol hotărâtor în conducerea treburilor statului...”.

Noul regim de democrație populară nu era însă decât o formă a dictaturii proletariatului, adică acea fază a drumului spre construcția comunismului prin care se asigura trecerea de la „controlul muncitoresc“ asupra întreprinderilor (care fusese inițiat în perioada 1945-1947) la „conducerea de către muncitori“, respectându-se principiile stabilite de Lenin în lucrarea să ECONOMICUL ȘI POLITICUL ÎN EPOCA DICTATURII PROLETARIATULUI.

Modelul sovietic trebuia copiat și aplicat în cele mai mici amănunte. Organizarea muncitorimii nu putea rămâne în vechile cadre burgheze. Prin Rezoluția C.C. al P.M.R. din 22-24 decembrie 1948 sindicatele erau definite drept „principala curea de transmisie între partid și masa proletariatului“, instituind un control complet asupra mișcării sindicale, ridicându-i orice grad de autonomie.

Sarcina principală a sindicatelor consta în „organizarea eforturilor clasei muncitoare pentru ridicarea producției și îndeplinirea planului economic al statului“. Ele urmau să asigure întărirea disciplinei în muncă și, printr-o intensă muncă educativă, „să țină trează vigilența muncitorilor față de orice încercare de sabotaj și dezorganizare a producției din partea elementelor dușmănoase clasei muncitoare și Republicii Populare Române“.

Pedeapsa cu moartea pentru sabotori 

Printr-o politica a cercurilor concentrice racordate la un centru de putere, partidul comunist încerca să stabilească un control absolut asupra întregii societăți. Orice persoana trebuia să fie încadrata în muncă la o întreprindere, iar sindicatelor, aflate sub controlul partidului, li se fixa ca obiectiv încadrarea treptata a tuturor salariaților. Motivația a fost exprimata de Vasile Luca: 

„nici din punct de vedere economic, nici din punct de vedere politic nu este bine ca în momentele când întreaga țară se transforma într-un șantier de muncă, oameni capabili să muncească, forte de muncă, să se plimbe neutilizate...“. 

Un decret din 1950 impunea ca toți muncitorii să aibă cărți de muncă vizate și completate la zi de către întreprindere. Cel mai fervent susținător al acestei idei fusese tot Vasile Luca: 

„Cred ca este timpul, spunea el într-o ședință a Consiliului de Miniștri din 28 ianuarie 1949, ca Ministerul de Interne să pregătească acea carte de muncă pe care trebuie s-o aibă orice om, fie funcționar, fie muncitor. De asemeni, trebuiesc împiedicate plimbările cu trenul în toate părțile ale oamenilor care n-au nici o ocupație. Nimeni să nu se mai plimbe, așa, după capul lui, acolo unde vrea“. 

Politica economică de tip stalinist a regimului de la București avea ca obiectiv central dezvoltarea accelerată a industriei grele, în acest sens fiind introdus un regim sever de economii în cheltuielile publice. Salariile erau menținute la un nivel foarte redus, lucru la care contribuia și fixarea unor norme imposibil de îndeplinit. Pentru a preveni orice mișcare de protest a salariaților, a fost introdusa o legislație extrem de dură. 

În Codul Penal al R.P.R., adoptat în 1948, încercarea de a schimba ordinea economică, era considerata crima contra siguranței interne a statului, iar Decretul nr. 199 din 12 august 1950 prevedea pedeapsa cu moartea pentru „sabotarea propășirii economice a României“.

Este lesne de înțeles ca acțiuni muncitorești, individuale sau colective, care să contravină liniei oficiale erau foarte greu de întreprins. Decretul nr. 102 din 14 mai 1953 prevedea explicit ca „neîndeplinirea cu buna știință sau îndeplinirea voit neglijenta a anumitor obligații, în scopul de submina regimul de democrație populara, constituie infracțiuni de sabotaj contrarevoluționar“.

Comuniștii au văzut în greve mai ales un mijloc de lupta politica, posibilitatea obținerii prin acestea a unor condiții mai bune de muncă și de viata rereprezentând decât un interes conjunctural, aceste aspecte fiind prea apropiate de reformismul economic. Potrivit lui Lenin, în capitalism, scopul luptei greviste era distrugerea aparatului de stat și răsturnarea puterii existente. În socialism însă, ceea ce trebuia urmărit era consolidarea statului proletar și a puterii de stat proletare, de aceea folosirea luptei greviste nu se mai justifica.

Sindicatelor le era rezervat doar un rol de mediere, cu sarcina de a contribui la lichidarea cât mai grabnica a eventualelor conflicte. În ciuda măsurilor luate de autorități, au existat totuși reacții în întreprinderi. Ele au luat fie forme pasive-absenteism, lipsa de interes pentru realizarea sarcinilor de producție, fie forme deschise de protest care au alarmat conducerea regimului. În 1952 erau semnalate fluctuații mari ale forței de muncă, în ciuda intenției de a fixa oamenii la locul de muncă.

În Raportul la Congresul al II-lea al P.M.R. din decembrie 1955, Gheorghiu-Dej menționa faptul ca absenteismul și migrația industriala atinseseră în 1954-1955 cote alarmante.  În 1954 fuseseră pierdute 9 milioane de zile de lucru din cauza absenteismului. În ceea ce privește manifestările ostile la adresa regimului, apariția lor a coincis deseori cu evenimente similare petrecute în celelalte tari ale blocului sovietic.

1953: Berlinul de Est se ridica... și proletariatul român încearcă 

Pe 17 iunie 1953, muncitori din Berlinul de Est se revoltau împotriva măsurii de a mari normele utilizate pentru calculul salariilor în industrie, ceea ce ar fi atras o diminuare a salariilor cu 10% pentru același volum de muncă. Sute de mii de berlinezi vor ieși în strada cerând lichidarea regimului. Plenara C.C. al P.M.R. din 1920 august 1953 semnala puternice nemulțumiri împotriva conducerii de partid regionale din Bacău, București, Arad, Oradea, Pitești, Craiova. În toate aceste centre industriale importante, critica de jos fusese „înăbușită sau nesocotită“.

Era constatata o „grava neglijenta fata de condițiile de muncă și de trai ale muncitorilor“, iar critici sindicale erau aduse organelor sindicale și activiștilor de partid, care, „cufundați în muncă birocratică, nu stimulează sau înăbușă critica din partea oamenilor muncii“. 

Concluzia era ca partidul pierduse legătura cu masele. Într-o ședință a Consiliului de Miniștri din 6 decembrie 1953, Gh. Apostol punea în discuție starea de nemulțumire a muncitorilor din Valea Jiului, situație cu atât mai alarmantă cu cât era semnalata „tocmai în preajma zilei de 7 Noiembrie“. Se va recurge la importuri speciale pentru îmbunătățirea aprovizionării cu alimente în aceasta zonă.

1953, 1956-1960: criza proletariatului continua 

C ele mai importante manifestări muncitorești ale anilor ’50 vor avea loc însă la sfârșitul lui octombrie 1956. Fără să aibă amplitudinea mișcărilor din Polonia și mai ales Ungaria, ostilitatea la adresa regimului s-a făcut resimțită în toate regiunile tarii, în special în zilele de 26 și 27 octombrie. La Arad erau semnalate manifestări „tendențioase și chiar dușmănoase“ printre muncitorii de la Uzinele „30 Decembrie“ și Fabrica „Teba“. La Atelierele „Grivița Roșie“ din București erau descoperite inscripții cerând „Jos comuniștii, moarte lor!“, „Ieșiți la greva, cereți pâine și nu pace“. 

Szábo Iuliu de la Cooperativa textilă „Mureș“ sublinia ca „salariații sunt de acord cu cele întâmplate în Republica Populară Ungară“ și că „evenimentele din Ungaria trebuie să dea de gândit conducerii partidului nostru“, în timp ce la întreprinderea „23 August“ din Baia Mare, un grup de muncitori considera ca „ar fi cazul să se facă o asemenea rebeliune și la noi în țară, ca și ei ar vrea să se revanșeze cu unii tovarăși“.

Problemele erau provocate în special de nivelul scăzut al salariilor, prețurile mari la produsele alimentare și articolele de îmbrăcăminte, aprovizionarea defectuoasă, normele prea ridicate care nu permiteau câștiguri salariale decente, lipsa de receptivitate la părerile și frământările oamenilor. Toate aceste nemulțumiri nu erau conjuncturale. Ele continuaseră să persiste încă de la primele masuri economice aplicate de comuniști. 

Primul plan economic, potrivit părerii lui Vasile Luca, artizanul politicii economice din primii ani ai regimului comunist, nu fusese alcătuit „prea științific“, neexistând datele necesare. Ceva mai târziu, într-o ședință de guvern, se recunoștea, în ceea ce privește normele, că: „anul trecut (1951, n.n) au fost zăpăcite“. 

Aprovizionarea cu produse agricole nu se bucurase niciodată de prea mare atenție, fiind lăsată pe seama Sfaturilor Populare. O astfel de politică, dusă sub semnul imprevizibilului, în care elementele politice precumpăneau asupra celor economice, în care nivelul de trai nu se număra printre priorități, era firesc să provoace reacții de ostilitate. În aceste cazuri, masurile represive erau însoțite de o serie de cedări sub aspect economic (care se dovedeau, oricum temporare) pentru a preîntâmpina mișcări mai ample. 

Politica Kremlinului continua să rămână însă principalul punct de reper. La începutul lui august 1953, Malenkov ținea la Moscova în fata Sovietului Suprem un discurs în care anunța un „nou curs“ al politicii economice sovietice, prin creșterea investițiilor în industria ușoară și comerț, și a producției de bunuri de consum. 

Mergând pe același principiu al concesiilor economice pentru destinderea tensiunilor politice, Plenara CC al PMR din 19-20 august 1953 recunoștea „serioase lipsuri și greșeli în politica noastră economică“: forțarea ritmului de industrializare, mai ales în industria grea, impunerea unui efort prea mare economiei naționale și maselor populare, proporția nejustă dintre fondul de acumulare și fondul de consum al populației, investiții prea mari pentru industria grea și rămânerea în urma a producției agricole și a producției mărfurilor de larg consum. Chivu Stoica expunea astfel noile sarcini, în noiembrie 1953: 

„Noi, în timpul cel mai scurt, în 1954, trebuie să ajungem la o umplere a tuturor magazinelor, a tuturor vitrinelor, cu tot felul de produse... Dacă vom face multe magazine și vitrinele vor goale, dacă numai tablouri, fără mărfuri, n-o să fie piața dezvoltată... Pe linia Plenarei și a Hotărârii trasate de Plenara, trebuie să începem să organizam producția de larg consum în fiecare întreprindere. În Uniunea Sovietică, fiecare întreprindere are secții de produse de bunuri de larg consum“. 

Pe 24 noiembrie va intra în funcțiune o noua lege de salarizare, introducând plata în acord, cu scopul stimulării producției industriale. Și pentru aceasta măsură se folosește material documentar sovietic. În 1956 lucrurile se găseau însă în același punct. Plenara CC al PMR din 27-29 decembrie constata din nou ca era necesara „îmbunătățirea proporției între fondul de acumulare și fondul de consum al populației, pentru a se repartiza o parte mai mare din venitul național satisfacerii cerințelor materiale și culturale ale poporului muncitor“.

Se avea în vedere o creștere a salariilor de circa 15%, trecându-se în același timp la o reașezare a normelor. Era subliniata de asemenea „îndatorirea activiștilor de partid și sindicali de a asculta de observațiile și propunerile muncitorilor din fabrici“. Ideile vor fi reluate în cuvântarea ținută de către Gheorghiu Dej la marea adunare populara de la sala Floreasca din 1 februarie 1957, liderul comuniștilor români avertizând însă ca „nu e îngăduit să consumăm tot ce producem, ca trebuie să punem deoparte fondurile necesare acumulării socialiste“, pentru ca „interesele vitale ale poporului nostru cer să ajungem din urma tarile înaintate din punct de vedere economic“. 

Avertismentul avea să devina realitate o data cu plenara din noiembrie 1958, când se anunța ca țară era pregătita pentru un nou efort în direcția industrializării și a unei creșteri mai rapide a producției. Răspunzând la planurile integraționiste ale CAER-ului, care îi rezervau un rol mai curând agricol, România opta pentru calea „industrializării rapide și multilaterale“. 

În același timp începea un proces de reorientare a comerțului exterior spre Occident. Din 1958 firmele apusene își anunțau disponibilitatea de a acorda credite României. În același an, Alexandru Bârladeanu vizita diferite capitale occidentale în fruntea unei importante delegații economice. În comparație cu anul 1953, când autorizația pentru trimiterea unor delegații economice într-o serie de țări capitaliste în vederea încheierii unor acorduri comerciale fusese data numai cu condiția informării CAER-ului și a consultărilor cu reprezentantele locale economice ale URSS și tarilor estice, acum se acționa independent.

Deși ritmul rapid de industrializare va fi menținut, începutul de destindere internă și externă va permite o creștere a nivelului de trai și o anumita acomodare a regimului cu populația. Aceasta nu a însemnat dispariția manifestărilor ostile la adresa regimului, ci doar reducerea și individualizarea lor.

Să-i apăram pe muncitori de ei înșiși...

O schimbare de metoda avea loc și la nivelul organelor de represiune. Prin Ordinul M.A.I. nr. 158 din 30 mai 1959, semnat de Alex. Draghici, se stabileau „noi orientări privind organizarea muncii informativ-operative în organele de apărare și de importanta pentru economia națională“. Scopul sau consta în prevenirea „încercărilor dușmănoase de a lovi în economia națională“, consemnându-se situațiile de la Uzinele „Republica“ și Combinatul „Gheorghe Gheorghiu-Dej“ din Hunedoara, unde fuseseră descoperite, în numai câteva luni, 300 și, respectiv, 127 de „elemente dușmănoase“.

Din 1962, organele M.A.I. vor înlocui răspunderea penala cu măsuri de influențare obștească avertizări și demascări publice în cazurile în care faptele săvârșite prezentau un pericol social mai redus. După cum remarca Robert R. King, avea loc „o trecere de la o ordine geopolitica bazata aproape exclusiv pe comanda și violenta la una în care conducerea prin manipulare și persuasiune devenea mai semnificativa“. 

O Notă a Securității din 21 aprilie 1965 consemna un număr însemnat de elemente care s-au manifestat dușmănos, în special din cauza salariilor mici și a lipsei produselor alimentare, 660 dintre cei avertizați în perioada 1963-1965 fiind muncitori.

... prin infiltrarea securiștilor și crearea Direcției de Contrasabotaj

Erau preferate acum „infiltrările“, pentru a împiedica din fașă orice acțiune împotriva regimului. Pe 23 mai 1968, Consiliul Securității Statului elabora noi directive, fixând sarcinile primordiale ale Direcției de Contrasabotaj:

„prevenirea în condițiuni corespunzătoare a fenomenelor negative ce pot prejudicia grav desfășurarea normală a procesului de producție din obiective sau economia națională, acordându-se atenție oricăror forme de activitate dușmănoasa desfășurata de unii angajați din obiectivele economice“.

Industrializarea începuta în anii ’50 a condus la modificarea structurala a peisajului social. Circa 7 milioane de persoane s-au mutat de la sat la oraș, cei mai multi fiind absorbiți în industrie și transformați în muncitori necalificați sau prost calificați. Doua fenomene convergente aveau loc o expansiune constanta a membrilor P.C.R., care începea să capete proporții de masa și, în același timp, o proletarizare a partidului: 42,6% din membri, în 1969, 48,37%, în 1975. Muncitorul industrial de origine țărănească devenea baza socială ideală a partidului comunist. 

El aducea cu sine propriile valori, tradiții sătești lipsite de organizare, fiind ușor de manipulat. Pentru el, asigurarea asistenței medicale, școlarizarea, concediul plătit ofereau o ascensiune socială neașteptată, ceea ce explica pasivitatea categoriei sociale respective. Politica salarială avea ca scop menținerea preeminentei acestui tip de muncitor industrial și, implicit, un refuz al revoluției tehnologice.

Dacă în era Hrusciov diferența în favoarea inginerilor și specialiștilor crescuse la 48,8% în industrie, în era Brejnev, diferența s-a redus în favoarea muncitorilor manuali la numai 10%, existând chiar ramuri în care câștigul mediu al muncitorilor îl depășea pe cel al inginerilor. Pe de alta parte, muncitorilor tradiționali li s-a oferit posibilitatea de a trece prin cursuri de marxism-leninism, în urma cărora unii au dobândit funcții înalte în partid sau administrație, intrând în ceea ce Milovan Djilas numea „noua clasă“.

Suprastructura politică reprezentată de „noua clasă“, spunea el, este strâns legata de clasa muncitoare. Ea nu poate să realizeze industrializarea și să-și consolideze puterea fără ajutorul muncitorilor. Pe de alta parte, clasa muncitoare vede în expansiunea industriala salvarea de sărăcie.

Regimul Ceaușescu s-a bucurat de stabilitate atâta timp cât „contractul social“ nescris dintre partidul comunist și clasa muncitoare a fost respectat cu strictețe. Partidul se obliga să asigure un standard de viata decent, iar muncitorii acceptau să lucreze în condiții dificile și sub presiunea realizării planului de producție. La începutul anilor ’70, contextul mondial era favorabil creșterii economice. Abundenta de capitaluri de pe piața internațională oferea posibilitatea tarilor estice de a investi masiv prin apelul la capitalul occidental, încercându-se remedierea deficientelor economice constatate până atunci.

În 1971, România era admisa în G.A.T.T., în 1972 devenea membra a F.M.I. și a Băncii Mondiale. Cele doua șocuri mondiale succesive din 1973 și 1979 vor determina însă închiderea piețelor occidentale. Economia mondiala intrase în recesiune. Țările estice mai deschise în contactele cu lumea capitalista Polonia și România au fost nevoite să treacă la politici restrictive. Îndatorarea devenise acum o frâna a creșterii economice. La sfârșitul anilor ’70, datoria externa a României echivala cu o treime din capacitatea să de export.

Politica brutală de reducere a importurilor pentru echilibrarea balanței de plăți va avea doua consecințe: o forțare la maxim a capacităților industriei romanești și o pauperizare crescândă a populației. Primul domeniu de la care s-au primit semnale privind degradarea situației economice a fost cel al industriei miniere.

Valea Jiului fierbe: 1972, 1977 

În septembrie 1972, în cursul unei vizite întreprinse de secretarul general al partidului în Valea Jiului, minerii n-au ezitat să-și exprime nemulțumirea pentru condițiile de muncă și de viață. Ceaușescu a dat indicații pentru remedierea problemelor, dar peste câteva zile, la Cluj, a criticat faptul ca s-a ajuns la situația de a primi plângeri de la populație. Propaganda de partid utilizase vizitele de lucru pentru a demonstra existența unui dialog permanent între conducere și mase.

În esența lor, acestea erau mai curând inspecții ceremonioase decât ocazii pentru realizarea unui schimb real de puncte de vedere. De la acest incident, contactul direct cu populația în timpul vizitelor a fost aproape eliminat. În ciuda promisiunilor, situația din minerit nu s-a îmbunătățit. Pe 1 iulie 1977 intra în vigoare o noua lege a pensiilor care-i afecta în mod deosebit pe mineri, prin prelungirea cu doi ani a vârstei de pensionare și înăsprirea condițiilor în care se beneficia de pensii de invaliditate.

Scriitorul N. Breban, într-o discuție cu primul secretar al Ambasadei SUA la București și cu un corespondent pentru Europa al Agenției Reuters dezvăluia, pe 9 iulie 1977, printre altele, și situația minerilor din Valea Jiului. Pe 30 iulie, minerii din Lupeni luau în discuție problema trimiterii unei delegații de 100 de persoane la București pentru a prezenta președintelui Ceaușescu condițiile nesatisfăcătoare de muncă din Valea Jiului.

Eșecul negocierilor din zilele următoare cu conducerea locala de partid, reprezentata de primul secretar, Clement Negrut, și tensionarea tot mai evidenta a situației îl vor determina pe Manea Mănescu, primul ministru de atunci, să trimită pe 2 august o impozantă delegație, avându-l în frunte pe Ilie Verdeț, prim viceprim-ministru și responsabil cu problemele economice în Comitetul Politic Executiv. Neavând însă încredere în acesta, minerii, în fruntea cărora se impusese ca lider Constantin (Ioan) Dobre de la mina Paroșeni, îl vor retine ca ostatic și-l vor forța să-l cheme pe Ceaușescu.

Ceaușescu „miner de onoare“! 

Părăsind reședință de vara de la Neptun, președintele sosea pe 3 august într-un Petroșani care-l întâmpina cu o atmosfera rece, total neobișnuită. Desele întreruperi din timpul discursului pe care Ceaușescu va încerca să-l rostească în fata unei adunări de 30-35 de mii de mineri îl vor determina să treacă la negocierea directa cu greviștii.

Aceștia îi vor prezenta un program în 14 puncte conținând în special revendicări cu caracter economico-social: ziua de lucru de 6 ore, modificarea legii pensiilor privitoare la mineri, îmbunătățirea asistentei medicale și a regimului de alimentație masa calda gratuita la intrarea în schimb, aprovizionarea cu produse alimentare și industriale în cantități suficiente, normalizarea aprovizionării cu butelii de aragaz, mărirea duratei de distribuție a apei calde și reci.

Au existat și unele cereri de natura oarecum politică, cum ar fi organizarea unor comitete de muncitori cu competente asupra politicii de cadre sau transmiterea în programul televiziunii a unor știri despre grevă și programul ei. S-a cerut, de asemenea, să nu aibă loc represalii împotriva celor care organizaseră greva. Ziarul „Scânteia“ prezenta astfel „vizita de lucru“ din Valea Jiului:

„Secretarul general al partidului a fost informat despre existenta în întreprinderile din Lupeni a unor neajunsuri în organizarea muncii, a unor abuzuri în aplicarea legislației, precum și asupra unor deficiente din activitatea conducerilor unităților miniere“.

Ziarul relata despre „marea adunare populară“ de la Petroșani, în care liderului PCR i se conferise titlul de „miner de onoare“ ca o expresie a „deosebitei prețuiri pe care minerii o dau preocupării și grijii pe care secretarul general al partidului, conducerea partidului și statului o acorda muncii și vieții celor care lucrează în industria minieră“.

Ceaușescu și minerii: Diferența între realitate și propagandă (© „Fototeca online a comunismului românesc” Cota: 206/1977)

Minerii au primit promisiuni din partea lui Ceaușescu privind creșterea retribuțiilor, modificarea legii pensiilor, măsuri pentru aprovizionarea cu alimente și bunuri de consum, o mai mare receptivitate la cererile minerilor, folosindu-se însă adunările generale ale oamenilor muncii.

Represiunea 

În zilele următoare, regimul va avea un comportament tipic, combinând măsurile represive cu cele privind ameliorarea relativa a condițiilor de muncă și de aprovizionare. Pe 7 august, de „ziua minerului“, erau oficializate reducerea săptămânii de lucru la 36-42 de ore, creșterea retribuției cu 20% de la 1 august, posibilitatea pensionarii la cerere la 50 de ani sau la o vechime de cel puțin 20 de ani.

Din 4 august însă, Valea Jiului fusese declarata „zona închisă“. Armata înconjurase regiunea, iar Ministerul de Interne deschisese o anchetă în vederea depistării celor care organizaseră greva. În perioada 5 august 10 septembrie 1977 au fost avertizate 96 de persoane, iar alte 403, atenționate să nu desfășoare activități tendențioase de instigare; 460 de persoane au primit „avertismente milițienești“; 15 mineri au fost inculpați: 5 de la Lupeni, 4 de la Bărbăteni, 3 de la Vulcan, câte 1 de la Aninoasa, Uricani și Lonea.

Judecați în procese secrete, desfășurate în perioada 16-17 septembrie 1977, ei au fost condamnați pentru „ultraj contra bunelor moravuri“, „ofensă adusă autorităților“, „instigare publică“ la închisoare între 2 și 5 ani, care au fost executați prin muncă corecțională la alte întreprinderi. În ceea ce privește numărul celor deportați, acesta merge de la câteva sute la 4 mii, în funcție de sursă.

Greva propriu-zisă a fost înconjurată de o tăcere totala în presa românească. Singura posibilitate de informare rămânea ascultarea posturilor de radio „Europa Liberăă“ sau „Vocea Americii“. Monica Lovinescu constata pe 21 octombrie 1977 situația paradoxala prin care publicul din străinătate știa mai mult despre evenimentele locale decât cel din România. „Le Monde“, „France Soir“, „Libération“ publicaseră în 12 octombrie textul integral al unei scrisori, relatând evenimentele de la Lupeni și Petroșani și care era semnata de 22 de mineri în numele unui comitet de 800-900 de greviști.

Blocajul informațional impus de regimul comunist a favorizat nașterea a numeroase zvonuri legate de organizatorii grevei. Astfel, se vorbea de dispariția sau chiar asasinarea în urma unor accidente înscenate de Securitate a unor lideri precum Dobre sau Jurca. În acest timp, Constantin Dobre urma cursurile Academiei „Ștefan Gheorghiu“, devenind activist de partid cu probleme speciale. Se pare ca, anterior evenimentelor din Valea Jiului, ceruse să intre în Securitate.

Anii ’80 au consemnat o degradare continua a situației economico-sociale, România trecând printr-un proces pe care Mihai Botez l-a numit al demodernizării. În timp ce populația se confrunta cu lipsuri alimentare crunte, propaganda oficiala atrăgea atenția asupra riscurilor supraalimentarii. Programul privind „alimentarea rațională“ fusese lansat încă de la Congresul al XI-lea al PCR, dar abia acum începea să dea roade.

„Trebuie să pornim de la elaborarea unor criterii științifice de determinare a nivelului și a structurii consumului spunea N. Ceaușescu în raport cu cerințele fiziologice și psihice ale omului, cu necesitatea asigurării condițiilor pentru o dezvoltare corespunzătoare a populației... Totodată, se impune înlăturarea cu hotărâre a tendințelor de risipa și acumulare a unor produse peste necesarul științific fundamentat“.

Fără a avea amplitudinea grevei din Valea Jiului, reacțiile muncitorești împotriva regimului vor continua și în prima jumătate a deceniului 9. Majoritatea aveau drept cauze comune reducerile de salarii și de rații alimentare, fiind revolte punctuale, explozii spontane și izolate de nemulțumire, lipsite de programe și de strategii clar definite.

1983 greve la minele din Maramureș 

În septembrie 1983, minerii de la șapte mine din Maramureș au încetat lucrul în semn de protest fata de micșorările de salarii introduse de o noua lege a salarizării. Noi greve s-au înregistrat în noiembrie 1986 la Fabricile de mașini grele și de frigidere din Cluj și la Fabrica de sticla din Turda, din cauza reducerii rațiilor alimentare.

Pe 16 februarie 1987, circa 1.000 de angajați de la Atelierele „Nicolina“ din Iași vor face un marș de protest împotriva lipsurilor alimentare spre sediul de partid. În toate cazurile, persoanele implicate în organizarea mișcărilor de protest au fost concediate sau mutate în alte zone. Continua degradare a situației economice dădea naștere la contestări tot mai frecvente și mai ample, în ciuda caracterului accentuat represiv al regimului.

La presiunile interne și la cele venite din Vest, Ceaușescu trebuia să facă fata la încă una: politica de glasnost și perestroika, impusa de Gorbaciov în Uniunea Sovietică și care începuse să-și facă simțită prezenta și în celelalte tari din Europa Răsăriteană. S-a ajuns la situația paradoxala în care o populație ale cărei sentimente antirusesti erau tradiționale să-l aclame pe Mihail Gorbaciov în timpul vizitei pe care acesta a efectuat-o în România la sfârșitul lui mai 1987.

Politica de independență față de sovietici avea și efecte negative. Regimul de la București nu dădea însă nici un semn de relaxare a politicii interne. Pe 30 ianuarie 1987, Ceaușescu cerea un nou efort în vederea reducerii datoriei externe printr-o creștere a exporturilor, inclusiv la produsele alimentare. Un decret din 11 noiembrie reducea cu 30% consumul casnic de gaz și de electricitate.

15 noiembrie 1987 demonstrațiile muncitorești de la Brașov 

Pe 15 noiembrie 1987, Brașovul, al doilea oraș industrial al tarii, era martorul unei uriașe demonstrații muncitorești. Motivul imediat consta în amânarea plătii salariilor timp de mai multe săptămâni, iar atunci când au fost efectuate, au fost reduse drastic cu 75-80%. Conflictul a izbucnit la secția 440 de la întreprinderea „Steagul Rosu“. Un grup de inițiativa format spontan a încercat să vorbească, dar fără succes, cu conducerea administrativa. Profitând de faptul ca în ziua respectiva aveau loc alegeri locale, 150-200 de muncitori au plecat în grup spre sediul județean de partid, unde se afla și Consiliul Popular. 

Mișcarea s-a transformat curând într-o uriașă demonstrație anticomunistă, coloana ajungând pe parcurs la 10.000-15.000 de participanți. S-a strigat: „Jos cu dictatura!“, „Vrem pâine!“, „Jos cu Ceaușescu!“, „Muncitori, uniți-vă cu noi, este singura noastră soluție!“. 

Manifestanții au pătruns în sediul Județenei de partid, de unde au aruncat pe geam portretele familiei Ceaușescu, dosare, materiale de propaganda, cu care s-a făcut un foc mare în piață. Autoritățile au reacționat cu o întârziere de 3-4 ore, cei aproximativ 1.000 de milițieni fiind, pe moment, copleșiți. Între timp însă, tancuri ale armatei și trupe de securitate au înconjurat zona. 

Orașul a fost izolat, timp de câteva zile, trenurile n-au mai oprit la Brașov. Legăturile telefonice cu exteriorul au fost întrerupte, iar din oraș se pleca doar cu aprobare specială. Știrea a avut totuși două cai prin care a penetrat în mediile occidentale: prin intermediul locuitorilor de naționalitate germană din Brașov care apucaseră să-și anunțe rudele din Germania de Vest și prin Silviu Brucan, care, prin intermediul directorului Bibliotecii Americane, a trimis un scurt raport despre cele întâmplate la Brașov posturilor de radio „Vocea Americii“ și „Europa Libera“.

Represiunea a fost condusa de Emil Bobu și Tudor Postelnicu, ministru de interne. Arestările au început pe 16 noiembrie și au continuat și în zilele următoare, ajungându-se la 250300 de persoane. În urma unei anchete extrem de dure, incluzând și tortura (vezi mărturiile lui Iosif Farcas, Vasile Anghel, Werner Somerauer), 61 de participanți la demonstrație au fost trimiși la judecată, fiind condamnați pe 3 decembrie 1987 pentru „fapte de huliganism“ și „gravă încălcare a normelor de conduita socială“. Deportați în alte localități, cei 61 nu s-au putut întoarce la Brașov decât în ianuarie 1990.

Presa internațională a acordat spatii largi evenimentelor de la Brașov și semnificației lor. Partide vest-europene de stânga au luat poziție, arătându-se îngrijorate pentru politica lipsita de responsabilitate a președintelui Ceaușescu și efectele sale asupra poporului român. Partidul Socialist din Franța își exprima „preocuparea atentă, în urma demonstrației de la Brașov, pentru deteriorarea grava a situației economice și sociale în România“. Silviu Brucan, într-o declarație data lui Nicholas Thorpe de la B.B.C. și Patriciei Koza de la U.P.I., opina că „demonstrația muncitorilor de la Brașov este o cotitura în istoria politica a României ca stat socialist“.

„Erupția“ populară de la Brașov semnala criza profunda a relației dintre P.C.R. și clasa muncitoare, conducerea partidului fiind nevoita să treacă la represiunea în masa. Brașovul semnifica într-adevăr o evoluție decisivă în ceea ce privește muncitorimea română. Lozincile exprimând revendicări economice au fost copleșite de acelea care cereau: „Jos dictatura!“, „Jos Partidul Comunist Român!“. Regimul comunist nu mai era capabil să ofere nici o speranță, iar oamenii nu-și mai făceau nici o iluzie.

În Tezele pentru Congresul al XIV-lea al P.C.R., publicate în noiembrie 1989, se spunea ca clasa muncitoare „trebuie să se afirme cu și mai multa putere ca o clasa revoluționară înaintată din toate punctele de vedere“. Peste numai o luna de zile, clasa muncitoare răspundea acestei cerințe, punând capăt, prin Revoluția din decembrie 1989, unui regim care nu o reprezentase niciodată. 

Foto sus: © „Fototeca online a comunismului românesc” Cota: 574/1966

Bibliografie selectivă: 

Arhivele Naționale București, fond P.C.M. – Stenograme. 
V.I. Lenin – Opere, vol. 30, București 1956
Ghiță Ionescu – Comunismul în România, București 1994 
Gh. Gheorghiu-Dej, Raport la Plenara CC al PMR din 27 – 29 dec. 1956