Programul lui Ceauşescu pentru Iran: petrol contra tractoare

Nicolae Ceauşescu a iniţiat relaţii economice cu Iranul imediat după ce a ajuns la putere, parafând înţelegeri prin care cumpăra ieftin petrol şi bumbac, oferind la schimb produse industriale. Deoarece balanţa comercială înclina prea mult în favoarea României, şahul Mohammad Reza Pahlavi a venit în 1970 la Bucureşti să echilibreze situaţia.

Statul persan avea resurse minerale strategice, însă interesele sovietice şi britanice din zonă îi îngrădeau afirmarea internaţională. Ceauşescu a speculat programul ambiţios de dezvoltare al şahului, oferindu-i sprijin pentru consolidarea industriei naţionale.

Ambiţiile industriale ale şahului

Relaţiile României cu Iranul datau din 1902, fiind întrerupte în 1941 datorită alianţei lui Antonescu cu Hitler. Contactele diplomatice au fost reluate în 1946, fără mari realizări pe plan politic sau economic în primii ani. În octombrie 1965, Maurer a inaugurat ambasada României şi a pregătit înţelegeri comerciale. În mai-iunie 1966, şahul Iranului a vizitat România, semnându-se primele contracte de colaborare economică între cele două ţări.

Iranienii aveau nevoie de maşini şi utilaje (tractoare, maşini agricole, echipamente electrotehnice, vagoane de marfă, maşini-unelte), laminate din oţel, hârtie, produse chimice etc. Partea română s-a arătat interesată mai ales de petrolul şi bumbacul iranian.

Nicolae Ceauşescu a răspuns vizitei şahului în mai 1967. La Teheran s-au pus bazele unei colaborări între uzina de tractoare de la Braşov şi fabrica similară din Tabriz. S-a negociat şi amenajarea unei ferme de bumbac în nordul Iranului . În primii ani de cooperare, volumul schimburilor dintre cele două ţări a crescut de peste 50 de ori! O afacere bună şi prin aceea că România exporta semnificativ mai mult decât importa, în 1967 sporul fiind de+69, 2% . Iranienii şi-au manifestat nemulţumirea solicitând diversificarea importurilor.

România socialistă – creditoarea Iranului

În ciuda diferendelor economice, şahul Mohammad Reza Pahlavi a solicitat semnarea unui acord economic mai complex, constând şi în investiţii româneşti. Negocierile au debutat în noiembrie 1968, când Maurer a vizitat Teheranul. Primul ministru a pregătit terenul pentru o nouă deplasare a lui Ceauşescu în Iran, programată în septembrie 1969.

Cu această ocazie, s-a parafat un „Acord de cooperare economică şi tehnică“ în valoare de 100 milioane dolari. Banii reprezentau un credit acordat de guvernul român pentru plata componentelor industriale livrate Iranului şi a serviciilor aferente. În compensaţie, România a obţinut contracte la preţuri preferenţiale pentru ţiţei şi bumbac.

Nemulţumit de balanţa comercială dezechilibrată, şahul Iranului a decis sistarea exporturilor masive de materii prime şi încurajarea importurilor de produse finite.

Diplomaţia petrolului

Cu aceste gânduri a venit Mohammad Reza Pahlavi la Bucureşti în perioada 26 iunie – 1 iulie 1970. A fost întâmpinat cu cele mai înalte onoruri. „Ceauşeştii se simţeau foarte bine în prezenţa regilor, în general“, a povestit fostul ministru de Externe Ştefan Andrei. În onoarea cuplului imperial, Opera Română a organizat un spectacol omagial în seara zilei de 27 iunie.

Ceauşescu a început entuziast convorbirile oficiale. Şahul Iranului i-a tăiat însă elanul, exprimându-şi nemulţumirea faţă de balanţa comercială dintre cele două ţări. A refuzat propunerea înfiinţării unor societăţi mixte pentru exploatarea rezervelor de ţiţei ale Iranului, invocând legislaţia locală restrictivă. Singura concesie posibilă era contractarea petrolului la preţuri preferenţiale.

Degeaba a insistat Ceauşescu, căci după decenii de exploatare a câmpurilor petrolifere de către britanici, americani sau sovietici, şahul considera „o acţiune aproape criminală să extragem petrol şi să-l vindem în stare brută“. Vor extrage de cinci ori mai puţin ţiţei, însă îl vor valorifica mult mai inteligent, prin exportul de produse petrolifere.

Tocmai de aceea, guvernul de la Teheran investise în ultima vreme în reţeaua de distribuţie a hidrocarburilor. Din cauza deselor conflicte în Orientul Mijlociu, Iranul construia în colaborare cu Turcia o conductă cu punct terminus la Marea Neagră. Ceauşescu a oferit serviciile României, dar se pare că Tito i-o luase înainte cu un proiect de terminal petrolier.

Asistenţă tehnică pentru Iran

Tema colaborării în domeniul construcţiei de maşini a fost mult mai eficientă:fabrica de tractoare româno-iraniană din Tabriz putea să-şi diversific produsele. Şahul intenţiona un program de reforme, încurajând constituirea unor societăţi agricole pe acţiuni. Acestui proiect i s-a adăugat înţelegerea ca România să intensifice livrările de vagoane către Iran .

Neînţelegeri pe tema colaborării în agricultură

Discuţiile s-au încordat însă din nou. Mulţumit de ferma de bumbac amenajată în comun în nordul Iranului, Ceauşescu a propus triplarea suprafeţei ei. Aceasta trebuia mai degrabă închisă decât extinsă, a răspuns şahul, opinând ca România să importe mai multe produse din bumbac decât materie primă.

Divergenţe de opinii s-au consumat şi în privinţa colaborării pentru exploatarea pădurilor. Existau deja proiecte comune asumate prin acordul din septembrie 1969, Ceauşescu dorind extinderea suprafeţei exploatate în Iran. Pahlavi aştepta însă investiţii româneşti în fabrici de mobilă.

Parteneri în relaţia cu China

Nicolae Ceauşescu l-a vizitat din nou pe Mohammad Reza Pahlavi în 1971, cu ocazia festivităţilor de la Persepolis în cinstea aniversării a 2500 de ani de la fondarea statului iranian. La întâlnirea oficială din 15 octombrie, Ceauşescu l-a rugat pe şah să-i ofere sprijin pentru lansarea unei linii aeriene Bucureşti – Beijing. Obţinuse recent acordul Beijingului pentru crearea unui coridor aerian, însă era nevoie de un punct de escală. Pahlavi s-a arătat încântat, intenţionând şi el dezvoltarea relaţiilor politice cu China.