O ceașcă de istorie
Se spune că, acum aproape 3.000 de ani, împăratului chinez Shennong îşi bea liniştit bolul de apă fierbinte când câteva frunze desprinse dintr-un arbore situat în apropiere au căzut în ceaşca lui. Apa s-a colorat, iar împăratul a luat o înghiţitură din inedita licoare care s-a dovedit a fi savuroasă.
Nenumărate sunt legendele legate de această băutură miraculoasă, benefică iarna sau vara. Indiferent dacă ele sunt adevărate sau nu, ce ştim cu siguranţă este faptul că ceaiul (în chineză, chá) a jucat un rol important în cultura întregii Asii, chiar şi în cea economică, de vreme ce pachetele de ceai erau folosite ca monedă de schimb.
Se pare că, iniţial, ceaiul era obţinut din plante cu proprietăţi medicinale. Cunoscutul filosof al Chinei antice Laozi (604-531 î.Hr.) numea ceaiul „esenţă de jad lichid” şi o considera un adevărat elixir indispensabil al vieţii. În anul 59 î.Hr., Wang Bao scrie prima carte care s-a păstrat conţinând instrucţiuni privind cumpărarea şi pregătirea ceaiului, iar în 220 d.Hr. faimosul medic Hua Tuo descrie în tratatele sale de medicină chineză capacitatea ceaiului de a îmbunătăţi funcţiile mentale.
Ceaiul sub formă de infuzie pe care îl cunoaştem astăzi a apărut cam pe la mijlocul secolului al XIII-lea. Astfel, dacă iniţial se obţinea o pulbere prin supunerea la abur a plantelor, iar pulberea obţinută era amestecată cu apă fiartă, începând din acest secol frunzele de ceai sunt uscate şi mărunţite, asemănătoare cu ceea ce ştim noi astăzi.
Portughezii aduc ceaiul în Europa
De la chinezi, obiceiul consumului de ceai a ajuns la japonezi, devenind o băutură exclusivă a casei regale. Împăratul Saga însă şi-a încurajat supuşii să cultive ceai din seminţe importate din China. Ceremonia ceaiului a fost introdusă în Japonia tot prin filieră chinezească în secolul al XV-lea de preoţii budişti, fiind un obicei social semireligios. Atât această ceremonie, cât şi obiceiul de a consuma ceai ajung să joace un rol foarte important în perioada diplomaţiei feudale din Japonia.
În Europa, ceaiul a ajuns prin intermediul portughezilor, cam prin secolul al XVII-lea. Ceaiul i-a fost oferit însă prima dată în dar de către chinezi ţarului Alexei I, în 1618. Ceaiul ajungea în Rusia pe spinarea cămilelor care străbăteau distanţe enorme pentru a-l aduce.
Importul de ceai în Marea Britanie a început în 1650, cu 10 ani înaintea mariajului regelui Carol al II-lea cu prinţesa portugheză Catherine de Braganza. Dar ea a fost cea care a introdus la curtea regală britanică obiceiul de a bea ceai şi, mai mult decât atât, pentru că nu rezista să nu mănânce nimic între prânz şi cină, a introdus în schemă şi biscuiţii de ceai. Britanicii i-au dedicat ceaiului o oră specială din zi (five o’clock), când stăpânii ţineau casă deschisă.
Ceaiul devine un important simbol al Marii Britanii şi parte a dominaţiei sale economice globale până a finalul secolului al XVIII-lea. Comerţul cu ceai prin intermediul Companiei Indiilor de Est (una dintre cele mai puternice create vreodată) a declanşat războaie, cel mai cunoscut fiind „Boston Tea Party”, în 1773. Aşa-numita partidă de ceai a aprins scânteia revoluţiei americane. Până astăzi, ceaiul este o emblemă a englezismului, dar şi a vechilor colonişti britanici. Statisticile mondiale arată că 90% din consumatorii de ceai optează pentru ceaiul negru, adesea amestecat cu lapte sau zahăr.
