Lucruri necunoscute din culisele abdicării lui Cuza

Simbolistica momentului 11 februarie 1866 a fost amplu dezbătută în presa vremii cât şi în scrierile cu, caracter istoriografic din deceniile ce au urmat. Legat de momentul abdicării s-au creat de-a lungul timpului o serie de stereotipuri, manipulate inteligent în favoarea regimului politic existent la un anumit moment dat. Putem astfel distinge două tabere care se plasează pe poziţii diametral opuse în ceea ce priveşte abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Se susţine pe de o parte necesitatea schimbării şi aducerea prinţului străin datorită regimului corupt şi ineficient existent, iar pe de altă parte se încearcă mitizarea persoanei domnitorului şi prezentarea „ complotiştilor” ca nişte persoane avide de putere, care pun interesul propriu mai presus de cel al ţării.

Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte o parte din izvoarele care pot sta la baza oricăreia din cele două teorii. Textele avute în vedere sunt lucrări având un caracter memorialistic şi prezentând o notă ridicată de subiectivitate. Acestea aparţin atât unor participanţi activi la viaţa politică a acelor vremuri (I.G.Valentineanu, Ion Bălăceanu sau Titu Maiorescu) cât şi unor persoane aparţinând altor segmente de populaţie (Dimitrie Severeanu, Nicu Gane sau Radu Rosetti).

Vom începe demersul nostru prin a relata succesiunea de evenimente care au contribuit la scăderea popularităţii domnitorului în rândul poporului, sau după părerea taberei adverse, creşterea nemulţumirii în rândul opoziţiei parlamentare.

„Cuza vinde ţara Rusiei”

I.G.Valentineanu, în memoriile sale, se foloseşte de o relatare a lui Alexandru Beldiman, prefect de poliţie în timpul lui Cuza, pentru a justifica felul în care opoziţia şi-a construit demonstraţia în favoarea schimbării. Inamicii domnitorului îl acuzau pe acesta că tinde la cezarism, dorind să aducă pe tronul ţării un membru al familiei imperiale ruse. Compunerea ultimului minister, ce avea să fie condus de Alexandru Constantin Moruzzi, cunoscut pentru sentimentele sale rusofile, a fost suficient pentru adversarii lui Cuza ca să concluzioneze că:Cuza vinde ţara Rusiei (1).

Argumentele celor care îl acuzau pe Cuza că ţine partea ruşilor se leaga de incidentul de la Constangalia, din vara anului 1863. Radu Rosetti descrie pe larg acest eveniment. Se pare că un grup de soldaţi polonezi sub conducerea lui Milkowski, ar fi dorit să ajungă în Rusia tranzitând sudul Basarabiei. Cuza a ordonat însă colonelului Călinescu, comandantul garnizoanei Ismailului, să pună capăt incursiunii poloneze. Totuşi polonezii capturaţi au fost puşi în libertate, cu îngăduinţa de a trece Dunărea spre a se întoarce pe teritoriul rusesc(2).

Momentul 2 mai 1864 este considerat de acelaşi autor o decizie absolut necesară pe care Cuza a trebuit să o ia, căci altfel ţara ar fi putut să se confrunte cu o teribilă răscoală ţărănească. Dacă asupra acestei afirmaţii poate plana un semn de întrebare, cert este că resentimentele celor care nu doreau o schimbare a legilor deja existente au căpătat amploare(3).

“Schimbarea lui Cuza trebuia să se facă pe cale violentă”

Ion Bălăceanu consideră că planificarea loviturii de stat a început acum. Liberalii radicali, moderaţii şi conservatorii au constituit un comitet în care cele trei “partide” urmau să fie reprezentate în proporţii egale. De la primele şedinţe aceştia au ajuns la concluzia că mijloacele legale erau ineficiente şi astfel schimbarea trebuia să se facă pe cale violentă. Primul deziderat era să se obţină sprijinul armatei, în cazul în care poporul ar fi ripostat.

Relatări privitoare la o posibilă conspiraţie regăsim şi în memoriile lui Nicu Gane. Fiind numit membru al Curţii de Apel Iaşi acesta menţionează existenţa unui ziar revoluţionar Clopotulredactat în străinătate de un comitet secret, care se introducea în ţară din când în când şi se împărţea clandestin, şi care predica făţiş răsturnarea lui Cuza Vodă. Întruniri secrete aveau loc la Iaşi, la care luau parte persoane cunoscute, venite din capitală în acest scop, şi care păstrau o discreţie totală, lucru care alarma. Autorul îşi exprimă îngrijorarea în privinţa posibilităţii de a păstra starea de lucruri consacrată la 24 ianuarie(5).

„Toată lumea vorbea despre căderea lui Cuza”

Starea de incertitudine în care se găsea ţara îi atrage atenţia şi lui Iacob Negruzzi. În ianuarie 1866, acesta face un drum la Bucureşti pentru a apăra un proces la Curtea de Casaţie şi ajunge la concluzia că se pregătesc evenimente politice însemnate. Întors în Iaşi, autorul este consternat de faptul că toată lumea vorbea despre căderea lui Cuza ca despre un lucru sigur, fără a şti în ce mod avea să se întâmple. În Iaşi, mişcarea politică prindea proporţii. Lui Iacob Negruzzi îi este propus de către colonelul Alecu Mavrocordat să facă parte din conspiraţie. Se pare că refuzul a survenit pe fondul insinuării că înlăturarea lui Cuza se va face chiar de ar fi vorba de o crimă. Deşi declină oferta, memorialistul se declară mulţumit cu o posibilă înlăturare a lui Cuza. Argumentele sunt următoarele:guvernul din Bucureşti este rău şi nepriceput, preocupat fiind de a supraveghea opoziţia, nu se mai îngrijeşte de administraţia ţării, lăsând-o pradă abuzurilor(6).

La toate aceste elemente de animozitate s-au asociat speranţele numeroşilor competitori la tron, care doreau separarea Principatelor, mergând pe filiera pierderilor suferite de Moldova ca urmare a unirii. Toată lumea de la Iaşi era, conform spuselor aceluiaşi Iacob Negruzzi, mulţumită se se isprăvească cu domnia lui Cuza. Înafară de câţiva prieteni personali, Cuza avea în capitala Moldovei prea puţini partizani(7).

De ce nu a luat Cuza nicio măsură împotriva conspiratorilor?

Existau deci, numeroase grupări care doreau înlăturarea din domnie a lui Cuza. Deşi nu au avut încă de la început un plan bine pus la punct sau măcar o concepţie unitară asupra a ceea ce avea să se întâmple, cert este că au existat conspiratori. Urmează în acest caz o întrebare cât se poate de legitimă:De ce nu a luat Cuza nicio măsură? Scrierile memorialistice propun mai multe ipoteze.

Se vorbeşte despre o atitudine personală de nepăsare. Nicolae Şuţu consideră că cei şapte ani de putere, devenită în cele din urmă dictatorială, îi provocaseră principelui Cuza o atitudine de dispreţ pentru toată lumea. Simţindu-se ţinta resentimentelor întregii societăţi, s-a retras într-o izolare totală(8).

O altă idee vehiculată în epocă şi preluată ulterior de istoriografia problemei, este dorinţa reală a lui Cuza de a abidica, dorinţă susţinută de argumentul conform căruia el şi-a făcut datoria către ţară iar următorul pas logic este aducerea unui prinţ străin. Ion Bălăceanu relatează episodul scrisorii trimise către împăratul Napoleon al III-lea. Cuza declara în acestă scrisoare că singurul mijloc de a restabili înţelegerea între partidele gata să se sfâşie între ele şi să scape România de marasmul care o ameninţa îl constituia aducerea uni principe ereditar străin. Domnitorul îl ruga pe Napoleon să desemneze acest principe, adăugând că era gata să-l proclame înainte de a abdica el însuşi(9).

Radu Rosetti consideră însă că această atitudine a lui Cuza dorea să descurajeze opoziţia. Celor două partide nu le putea conveni ca abdicarea să se producă de maniera aceasta. Aceasta ar fi alcătuit pentru Cuza o adevărată apoteoză şi i-ar fi asigurat pentru tot restul restul vieţii o influenţă marcantă asupra vieţii politice româneşti(10).

În cazul validării acestei ipoteze putem să ne explicăm atitudinea de nepăsare a lui Cuza din noaptea de 11 februarie şi lipsa oricăror măsuri de a preveni acţiunea complotiştilor. I.G.Valentineanu ne spune că domnitorul indolent şi încrezător în armată şi în popor, nici nu se gândea la revoluţie. Se pare că autorul prezintă o cu totul altă ipoteză. Cuza nu ar fi dorit neapărat să abdice, considerând că momentul pentru a aduce un prinţ străin nu a venit încă. Faptul că acesta nu a luat măsuri preventive s-ar datora în acest caz în crezul domnitorului că nu va fi forţat să abdice(11).

Desfăşurarea complotului

În ceea ce priveşte desfăşurarea propriu-zisă a evenimentelor relatările memorialiştilor prezintă relativ puţine diferenţe. Persoanele implicate în complot sunt în marea lor majoritate cunoscute, mare parte asumându-şi rolul jucat în acţiunea nocturnă. Diferenţele apar datorită stilului fiecăruia de a scrie, dar mai ales, datorită relaţiei avute de fiecare în parte cu domnitorul sau cu cei implicaţi în complot.

Pe data de 10 februarie, în jurul orelor 19, un individ se prezintă la Palat, încercând să vorbească cu domnitorul. Când l-a întâlnit pe Cuza, acesta i-a comunicat că revoluţia va izbucni în acea seară. Fără a-l lăsa să termine Cuza, obişnuit cu asemenea denunţuri se oferi să-i dăruiască străinul o liră. Răspunsul străinului a fost prompt:nu doreşte pomană, iar vizita sa a avut ca unic scop să anunţe că la miezul nopţii 4.000 de oameni sunt pregătiţi să sune clopotele de la toate bisericile, să se năpustească asupra cazarmei Malmaison pentru a se înarma, ca ulterior să vină la Palat şi să-l silească pe Cuza să abdice(12).

În pofida nepăsării domnitorului şi a unei părţi din anturajul acestuia, conspiraţie era destul de răspândită. În poporul de jos şi în rândul armatei, nu a făcut mare vâlvă, căci li se spusese că, Cuza şi-a îndeplinit termenul de şapte ani (acesta era durata serviciului militar, şi prin urmare Cuza trebuia să plece din armată). Dimitrie Severeanu consideră că, conspiraţia s-a făcut cu atâta îndemânare încât nimeni nu a bănuit nimic. Au existat însă câteva zvonuri:un anume Nae Orăşanu, om de încredere la Palat i-a comunicat lui Cuza că se pregătea ceva. La auzul veştilor, se pare că domnitorul l-a chemat pe George Lecca, comandantul vânătorilor din gardă şi i-a spus să întărească garda Palatului. Colonelul Haralambie, care trecuse şi el de partea conspiratorilor, a dat ordin ca toate tunurile regimentului de artilerie să aibă roatele înfăşurate cu funii de fân ca să nu facă zgomot noaptea şi să fie aşezate în jurul Palatului. Colonelul Solomon, care nu intrase în complot şi care era de temut, a fost arestat(13).

Armata şi conspiraţia

Am pomenit, în paragraful anterior, numele unor conspiratori din cadrul armatei. Este important să descoperim cauzele care au dus la implicarea armatei în lovitura de stat. Încercând să evităm o explicaţie simplistă cum ar fi dorinţa de putere, fără a nega că ea a existat, vom apela la memoriile lui Ion Bălăceanu pentru a detalia rolul militar în momentul 11 februarie.

Garnizoana Bucureştilor era formată din trei regimente de Infanterie, unul de Artilerie, un batalion de Vânători şi un batalion de Geniu. Din regimentele de Infanterie unul era comandat de colonelul Creţulescu, celălalt de colonelul Călinescu-amândoi moderaţi şi prieteni personali ai lui Ion Ghica. Comandantul regimentului de Artilerie era nimeni altul decât colonelul Haralambie, anterior menţionat. Batalionul de Vânători era condus de Lecca, ce aparţinea liberalilor radicali. Cât despre batalionul de Geniu, acesta era compus din ofiţeri cu interese funciare. Singurul colonel fidel era Solomon(14).

Înafară de acest colonel Solomon, lui Cuza i-au rămas fideli şi prefectul de poliţie, Alexandru Beldiman, cât şi colonelul Alexandru Zefkari. După episodul anunţat anterior, al invidului care ţinea cu orice preţ să vorbească cu domnitorul, Cuza i-a întrebat pe Beldiman şi Zefkari cum se poate ca 4.000 de oameni să fie pregătiţi de revoltă, iar poliţia să nu ştie nimic. După ce Beldiman a părăsit Palatul, s-a dus la prefectură unde a dispus convocarea personalului superior pănă la orele 22:00. Rapoartele primite indicau că Bucureştiul era liniştit. Ca urmare a acestor constatări, Beldiman are o ultimă întrevedere cu Cuza în jurul orelor 23:30. Se pare că, domnitorul şi-a păstrat pănă la final convingerea că Batalionul de Vânători, creaţia sa în armată, îi va fi alături(15).

A căzut armata victima unei manipulări din partea politicului?

Beldiman pleacă spre locuinţa personală, de unde la orele 02:00 va fi arestat de către colonelul Dimitrie Creţulescu. Trecând sub escortă prin piaţa Teatrului, acesta l-a văzut pe colonelul Haralambie strigând. Se pare că acesta îl întreba pe C.A.Rosetti, unde e poporul pe care omul politic promisese că va veni la răsturnarea lui Cuza(16).Dacă este să luăm această informaţie drept una veridică, se impune o întrebare:a căzut armata victima unei manipulări din partea politicului?

Conspiraţia includea numeroase personalităţi ale vremii. Petre Carp, un tânăr la acea vreme, i-ar fi mărturisit lui Ion Bălăceanu că pentru cariera lui ar fi îngrozitor să rămână printre epavele regimului lui Cuza şi că dacă se pregăteşte ceva, el se oferă să se pună în slujba acestui ideal (17).

Alexandru Candiano-Popescu, căpitan în 1866, s-a implicat în detronarea lui Cuza din raţiuni patriotice, după însuşi spusele lui. Regimul lui Cuza a dat, după părerea lui, mână liberă corupţiei şi abuzului. Lui Cuza îi datora însă respect şi dorea înlocuirea sa nu ca persoana fizică, ci înlocuirea domnului pământean cu cel străin. Potrivit mărturiilor autorului, C.A.Rosetti însuşi privea domnia lui Cuza ca pe un moment trecător:„vom alege un singur domn român peste ţările surori, şi mai târziu vom da jos pe acest domn pământean pentru a-l înlocui cu un prinţ străin”(18).

Se pare că relaţia personală care exista între Cuza şi Candiano-Popescu era destul de cordială. În conformitate cu mărturia autorului, Cuza ar fi spus:”Candiano este unul dintre cei mai buni şi iubiţi ofiţeri ai mei”. Pe tot parcursul mărturisirii, Candiano încearcă să-şi ascundă gestul sub masca patriotismului, argumentând că sentimentele sale pentru Cuza l-au determinat să refuze a merge la Palat pentru a-l sili pe domnitor să semneze actul detronării(19).

În memoriile lui Candiano regăsim o altă versiune a ceea ce s-a întâmplat cu Beldiman. Într-o cameră a restaurantului „Hugues”membri ai conspiraţiei îl reţineau la masă pe şeful poliţiei, pe care l-au îmbătat, şi astfel în loc ca acesta să-l apere pe Cuza, „zăcea mort de beţie”(20).

În scenariul înlăturării domnitorului, Candiano figura cu misiunea arestării generalilor Savel Manu, ministru de război şi I.Em.Florescu, comandantul oştirii (21).

Participarea dezinteresată a lui Candiano în mişcare nu se confirmă. În primul guvern de după abdicarea lui Cuza acesta devine şeful de cabinet al colonelului Haralambie, acum ministru de război.

Un argument suplimentar pentru a susţine întinderea conspiraţiei în toate cercurile înalte ale societăţii, este şi încercarea de a-l atrage pe Dimitrie Severeanu, medic în acea vreme la Spitalul Colentina. Acesta a partcipat la câteva întâlniri secrete ale conspiratorilor, ce aveau loc noaptea în Pasagiul Român. Ulterior, Severeanu avea să decline partciparea la orice fel de acţiune împotriva lui Cuza (22).

Un caz aparte, care nu a fost pe deplin elucidat nici astăzi este cel al lui Titu Maiorescu. Însemnările sale din jurnal sunt lapidare. La orele 12:00 este vizitat de Iacob Negruzzi, care îl anunţă că domnitorul a fost detronat în cursul dimineţii în jurul orelor 05:00. S-a format o nouă locotenenţă şi un nou guvern. Bucuria generală este de nedescris. A fost oare necesar? (23)

O altă notă cu trimitere la evenimentele în cauză este cea din 13 februarie, care începe cu, cuvintele nimic nou. Principele se află în arest la Bucureşti. Oamenii din Iaşi vor separatism, iar ciocoii vor domn pământean. (24)

Se înclină astăzi spre a nega orice fel de implicare a lui Titu Maiorescu în complot. Dacă este să considerăm acestă ipoteză ca fiind cea mai plauzibilă, se ridică întrebarea de ce nu a fost măcar contactat. Dan Mănucă consideră că Maiorescu nu s-ar fi implicat în mişcare în primul rând datorită convingerilor personale. Pentru a fi în rând cu lumea civilizată, abdicarea lui Cuza trebuia să fie voluntară. Trebuie să avem de asemenea în vedere relaţia pe care acesta o avea cu Iacob Negruzzi. Când acesta a refuzat implicarea în complot, este foarte probabil să fie menţionat şi numele lui Maiorescu, ca fiind unul dintre cei care se opune unei astfel de acţiuni (25). Fruntaşii partidei moderate se întruneau la Ion Ghica, radicalii la C.A.Rosetti, iar conservatorii la Ioan Cantacuzino. În seara decisivă, comitetul se întrunise la Ion Ghica, unde din oră în oră curierii aduceau proclamaţiile ce se tipăreau în tipografia „Românului”. În aceaşi seară, Bălăceanu are un schimb de replici interesant cu Alexandru Beldiman. Beldiman îî spune că se duce la culcare, replica lui Bălăceanu fiind să-l întrebe de revoluţie. La auzul acestor cuvinte, prefectul izbucnind în râs (26).

Această conversaţie apare totuşi ca una improbabilă. Cuza nu semnase încă abdicarea, iar Beldiman era la urma urmei prefectul poliţiei.

Abdicarea

Precum se ştie, ofiţerii de vânătoare au pătruns în iatacul lui Cuza, pe care l-au găsit în pat cu amanta sa Maria Obrenovici. Ofiţerii de vânători au prezentat actul de abdicare şi pentru ca lucrurile să meargă mai repede Căpitanul Pilat a întors spatele pe care s-a pus hârtia şi Cuza a semnat-o(27). Domnul a fost dus la casa lui Ciocârlan, apoi trecut peste graniţă la Predeal, de unde se îndreptă spre Viena pentru a nu se mai întoarce(28).

Nicolae Şuţu pomeneşte de un grup de circa 2.000 de persoane ce a străbătut strada scoţând strigăte de triumf şi vociferând împotriva principelui căzut şi a partizanilor lui(29).

Ştefan Scarlat Dăscălescu descrie şi mai dur scenele:batalionul de vânători ce era de gardă la Palat a fost corupt de banii „ roşilor”, în noaptea abdicării au escladat palatul, spărgând uşile şi intrând în cabinetul lui Cuza. Acestuia i s-ar fi pus revolverul în gât şi ar fi fost forţat să semneze abdicarea. Până la trecerea peste hotar, fostul domnitor ar fi fost ţinut prizonier trei zile la Cotroceni(30).

Dacă este să dăm crezare unei alte relatări, Cuza a fost într-adevăr dus la casa prefectului de Ilfov, Constantin Ciocârlan, dar starea sa de arest era oarecum fictivă. Era păzit de o santinelă şi îi era interzis să iasă pe balcon, dar putea privi la fereastră, iar lumea care trecea prin dreptul acesteia îl putea vedea. Peste trei zile, Cuza i-a trimis o scrisoare generalui Golescu, prin care îi spunea că de vreme ce faptul este împlinit, crede că arestarea lui a devenit inutilă şi cere îngăduinţa de a i se permite să plece în străinătate(31).

Au existat zvonuri în cercurile înalte despre complot, s-au făcut şi desfăcut planuri, dar luând în considerare memoriile celor care au trăit în prim planul evenimentelor, putem constata o stare generală de confuzie. Se poate că nu s-a crezut în reuşita planului, sau poate că pentru mentalul colectiv era prea mult să se creadă că, Al.I.Cuza nu se mai afla pe tronul Principatelor.

Iacob Negruzzi se afla la Curtea de Apel când generalul Nicu Mavrocordat a primit o depeşă ce anunţa răsturnarea lui Cuza. Negruzzi pleacă să le comunice vestea lui Titu Maiorescu, pe care nu-l găseşte acasă, şi lui Gheorghe Racoviţă. Tatăl autorului a primit vestea cu tristeţe şi a exprimat îngrijorarea faţă de viitorul ţării. Teodor Lăţescu intră în tribunal, rupse portretul lu Cuza din perete, îl luă cu el în sanie şi se duse să-l îngroape la biserica Sf. Neculai. Din membrii Societăţii Junimea, Vasile Pogor, care fusese implicat în mişcare, fu numit prefect(32).

Vestea abdicării lui Cuza

În Iaşi domnea confuzia. Dacă Iacob Negruzzi înclină spre a considera că Iaşiul se bucura de abdicarea lui Cuza, Nicu Gane consideră că oraşul îl regreta pe vechiul domnitor. Acesta din urmă, consideră că ştirea a fost primită cu, consternare, căci Vodă Cuza se bucura aici de simpatia ieşenilor, ieşeni care se arătau conservatori afişând o atitudine de îngrijoararea faţă de starea de nesiguranţă de la nivel politic(33).

Vestea abdicării lui Cuza l-a surprins în egală măsură şi pe George Panu. Acesta se afla în cabinetul de fizică unde îşi ţinea orele profesorul Petru Poni. Mâhnirea i-a cuprins pe cei doi. Ora s-a ţinut doar de formă căci atât profesorul cât şi elevii doreau să afle mai multe despre cursul evenimentelor(34).

Din memoriile amintite mai sus aflăm deasemenea că, Al.I.Cuza nu avea partizani în stratul politic ieşean, dar era foarte iubit de gloată. Militarii îl adorau şi nu a lipsit mult ca a doua zi armata să se pună în mişcare. Şeful garnizoanei era colonelul Duca, un cuzist înfocat, dar căruia îi lipsea clarviziunea în momentele cheie. Acesta a considerat în final că nu trebuie răspuns acţiunii de detronare de la Bucureşti printr-o acţiune militară(35).

În familia Rosetti domnea o stare de bucurie generală. Părinţii lui Radu Rosetti sperau în alegerea unui prinţ străin. Acesta însă priveşte evenimentul cu regret datorită relaţiilor bune pe care le avea cu domnitorul. Aflând că ziarul „Românul”apare din nou, familia Rosetti se abonează imediat, deşi nu agreau tonul articolelor. Ţăranii de pe moşiile familiei chemaţi să voteze la plebiscitul pentru aducerea lui Carol în ţară, au refuzat în mare parte să se prezinte(36).

O manieră bizară de a afla despre detronare poate fi cea în care Dimitrie Severeanu a ajuns să afle veştile. Întorcându-se spre casă, s-a întâlnit cu un cunoscut pe numele său Ioniţă Geambaşu, care striga de zor „Ura! Trăiască!”.La dorinţa doctorului de a afla lămuriri i s-a spus că cel căruia îi erau adresate cuvinte era chiar prinţul Ghica, care urma să fie noul domnitor, deoarece Cuza a fost detronat. Întors la spital, Severeanu trimite un soldat să se intereseze de starea de lucruri care domnea la Palat. Răspunsul primit l-a şocat...Cuza nu mai era domnitor(37).

Rămânând pe terenul consideraţiilor personale cu privire la detronare, remaracăm şi atitudinea lui Nicu Gane. Acesta îşi exprimase anterior regretul în ce priveşte maniera în care a fost obligat Cuza să abdice. Dar tot el conchide că acest act a fost pe termen lung unul benefic pentru ţară. Cuza era domn pe viaţă, dar nu avea ca moştenitori direcţi, decât pe fii săi nelegitimi înfiaţi ulterior, care au murit de tineri, şi cu care nu s-ar fi putut niciodată înfiinţa o dinastie trainică şi cu prestigiu în ţară(38).

Un alt factor care i-a determinat pe unii contemporani să se delimiteze strict de tot ce a însemnat actul de la 11 februarie, l-a reprezentat comportamnetul armatei. Radu Rosetti ideatizează comportamanetul colonelui Haralambie care, după părerea autorului, a fost singurul care a avut o atitudine demnă. Acesta ar fi mărturisit că prin încălcarea jurământului său şi-a dezonorat uniforma şi s-a retras din armată(39).

Nu trebuie însă să generalizăm în ceea ce priveşte atitudinea armatei. Au existat, după cum am precizat şi anterior, şi excepţii. O parte din garnizoana de la Palat, nu a dorit să participe la mişcare. Somată, ulterior, să presteze jurământ Locotenenţei, a refuzat spunând că nu se socotea absolvită de jurământul făcut principelui Cuza înainte ca o autoritate constituită legal să fi venit să sancţioneze faptul împlinit. Un mare număr de ofiţeri au fost arestaţi şi mulţi alţii şi-au dat demisia. Cert este că s-a produs o serioasă slăbire în disciplina şi ţinuta armatei. Ca să facă o diversiune de la sentimentul dominant, ziarele partidului extremist n-au ezitat să-i ridice în slăvi pe eroii de la 11 februarie(40).

Atitudinea armatei este justificată ulterior de acelaşi autor prin raportare la regimul lui Cuza. Administraţia era deplorabilă, finanţele ţării nu erau puse în ordine, iar viaţa particulară a domnitorului lăsa de dorit. Dacă s-ar impune o comparaţie între Cuza şi Carol I, ar fi nedrept faţă de primul dacă nu s-ar ţine cont de educaţia primită de fiecare. Cuza era fiul unui boier moldovean fără creştere, şi fără cultură, de la care viitorul domn, nu avea ce să primească decât îndemânarea de a fi cinstit, iubitor de ţară şi cu frica lui Dumnezeu(41).

Momentul 11 februarie a fost trăit de către personalităţile epocii diferit. Unii l-au considerat cel mai bun lucru pentru ţară la acel moment, dovadă fiind şi faptul că au riscat să se compromită implicându-se în planurile celor care nu-l mai doreau pe Cuza. Alţii au regretat cei şapte ani, în care destinele lor au fost conduse de acesta, şi au păstrat un profund respect pentru domnul Unirii în anii ce au urmat. Scrierile memorialiste care surprind acest moment sunt gândurile intime ale celor ce le-a fost dat să trăiască în acele vremuri. Fără a avea pretenţia că ilustrează un adevăr absolut, valoarea lor constă tocmai în faptul că trecutul nostru a fost prezentul lor.

Note

1.I.G.Valentineanu, Din memoriile mele(O pagină de istorie modernă). Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă., Bucureşti, 1898, p.108.

2.Radu Rosetti, Amintiri-din copilărie, Imprimerie Fundaţiei „ Principele Carol”, Bucureşti, 1923, p.192-193.

3.Radu Rosetti, op.cit., p.200-203.

4.Ion Bălăceanu, Amintiri politice şi diplomatice (1848-1903), Editura Cavallioti, 2002, p.101.

5.Nicu Gane, Amintiri (1848-1891), Editura „ Scrisul Românesc”, Craiova, 1941, p.99.

6.Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, Editura „ Cartea Românească”, Bucureşti, 1939, p.55-56.

7.Iacob Negruzzi, op.cit., p.56.

8.Nicolae Şuţu, Memoriile Principelui Nicolae Şuţu-mare logofăt al Moldovei 1798-1871, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p.371.

9.Ion Bălăceanu, op.cit., p.103.

10.Radu Rosetti, op.cit., p.205.

11.I.G.Valentineanu, op.cit, p.105-106.

12.Ibidem, p.111.

13.Dimitrie Severeanu, Din amintirile mele (1853-1929),   vol.II, Editată de „Societatea de Chirurgie”, 1929, p.32.

14.Ion Bălăceanu, op.cit., p.103-104.

15.I.G.Valentineanu, op.cit., p.111-113.

16.Ibidem, p.113-114.

17.Ion Bălăceanu, op.cit., p.106-107.

18. Alexandru Candiano-Popescu, Amintiri din viaţa-mi, vol.I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998, p.208-209.

19.Ibidem, p.106.

20.Ibidem, p.103.

21. Ibidem, p. 90.

22.Dimitrie Severeanu, op.cit., p.36.

23.Titu Maiorescu, Jurnal şi Epistolar, vol. V, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p.15.

24.Titu Maiorescu, op.cit., p.23.

25.Ibidem, p.15-23.

26.Ion Bălăceanu, op.cit., p.106-107.

27. Dimitrie Severeanu, op.cit., p.33.

28.Radu Rosetti, op.cit., p.206.

29.Nicolae Şuţu, op.cit., p.372.

30.N.Iorga, Un cugetător politicmoldovean dela jumătatea secolului al XIX-lea:Ştefan Scarlat Dăscălescu, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1932, p.47.

31.Dimitrie Severeanu, op.cit, p. 34.

32.Iacob Negruzzi, op.cit, p.57.

33.Nicu Gane, op.cit., p.100.

34.George Panu, Amintiri dela „Junimea” din Iaşi, Editura Societăţii Anonime pe Acţiuni Adeverul, Bucureşti, 1908, p.9.

35.George Panu, op.cit., p.10.

36.Radu Rosetti, Amintiri din prima tinereţe, Imprimerie Fundaţiei Culturale „Carol I”, Bucureşti, 1927, p.3-6.

37.Dimitrie Severeanu, op.cit., p.38.

38.Nicu Gane, op.cit., p.102.

39.Radu Rosetti, Amintiri din copilărie-op.cit, , p.209.

40.Nicolae Şuţu, op.cit., p.372-373.

41.Radu Rosetti, Amintiri din copilarie-op.cit., p.210-211.

Bibliografie

Bălăceanu, Ion, Amintiri politice şi diplomatice (1848-1903), Editura Cavallioti, 2002.

Candiano-Popescu, Alexandru, Amintiri din viaţa-mi, vol.I, Editura Eminescu, Bucureşti, 1998.

Gane, Nicu, Amintiri (1848-1891), Editura „ Scrisul Românesc”, Craiova, 1941.

Iorga, N., Un cugetător politicmoldovean dela jumătatea secolului al XIX-lea:Ştefan Scarlat Dăscălescu, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1932.

Maiorescu, Titu, Jurnal şi Epistolar, vol. V, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.

Negruzzi, Iacob, Amintiri din „Junimea”, Editura „ Cartea Românească”, Bucureşti, 1939.

Panu, George, Amintiri dela „Junimea” din Iaşi, Editura Societăţii Anonime pe Acţiuni Adeverul, Bucureşti, 1908.

Rosetti, Radu, Amintiri-din copilărie, Imprimerie Fundaţiei „ Principele Carol”, Bucureşti, 1923

Rosetti, Radu, Amintiri din prima tinereţe, Imprimerie Fundaţiei Culturale „Carol I”, Bucureşti, 1927.

Severeanu, Dimitrie, Din amintirile mele (1853-1929),   vol.II, Editată de „Societatea de Chirurgie”, 1929.

Şuţu, Nicolae, Memoriile Principelui Nicolae Şuţu-mare logofăt al Moldovei 1798-1871, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997.

Valentineanu, I.G., Din memoriile mele(O pagină de istorie modernă). Alegerea, detronarea şi înmormântarea lui Cuza Vodă., Bucureşti, 1898.