Genocidul armean: o sută de ani de bătălie cu uitarea
Izvoarele istorice aduc la luminǎ destule informaţii despre evenimente tragice din trecut, astfel încât sursele de luare aminte şi de învǎţǎturǎ pentru generaţiile actuale sunt numeroase, accesibile şi facil de interpretat de cercetǎtori. Din pǎcate, interese mari opuse popoarelor mici determinǎ ca peste unele dintre aceste pasaje ale istoriei sǎ se aştearnă praful uitǎrii în necunoaştere.
În acest context, data de 24 aprilie apare ca o zi de mare importanţǎ pentru comunitǎţile armene din toată lumea. Este ziua de pios omagiu şi reculegere pentru membrii acestei naţiuni. Este ziua comemorǎrii genocidului armean.
În strânsǎ dependenţǎ cu interesele celor şi-au exprimat punctul de vedere la un moment dat, cele trăite de minoritatea armeanǎ acum 100 de ani au fost numite:„evenimente”, „masacru”, „problema armenească”, „genocid”, „armenocid”;oricare din aceşti termeni ascunde însă în spate o dramă incomensurabilă şi, din păcate, aproape uitată. Nu de puţine ori, persoane publice care, prin poziţiile ocupate, ar putea sprijini clarificarea lucrurilor pun în balanţă efectele pe care o readucere la suprafaţă le-ar genera şi atunci motivează că subiectul „nu mai este de actualitate”. Liniştea de complezenţă este preferată unor răspunsuri tranşante. Aşa este şi acum, aşa a fost timp de o sută de ani.
Pentru a înţelege mai bine acest capitol trist al istoriei, ar trebui să aruncăm o privire de ansamblu asupra întregii regiuni la acel moment, sǎ observǎm pe fiecare din marii actori implicaţi, sǎ le analizǎm acţiunile şi consecinţele acestora. Evenimente disparate, îndepărtate în timp, îşi vor fi arătat efectele peste veacuri, contribuind la declanşarea acţiunilor de la începutul secolului XX.
Complexitatea contextului istoric de la acel moment şi evenimentele generate sunt însă imposibil de redat complet într-un articol, din aceastǎ cauzǎ prezenta lecturǎ poate constitui punct de plecare pentru o documentare ulterioarǎ.
Privire istorică
Cu o poziţionare centratǎ pe Muntele Ararat, întinderea ocupatǎ de înaintaşii armenilor de astǎzi a variat în decursul timpului, ajungând chiar să lege Mările Mediteranǎ şi Caspicǎ. Învecinându-se la început cu Asiria, Mesopotamia şi Persia, proto-Armenia a fost o prezenţǎ constantǎ de-a lungul secolelor în spaţiul muntos din Transcaucasia.
La rǎscrucea drumurilor economice şi culturale dintre Orient si Occident, armenii se prezintǎ cu mândrie ca fiind urmaşii legendarului Rege Hayk, el însuşi descendent al lui Noe, a cǎrui arcǎ a poposit pe Muntele (Sfânt) Ararat. Numele originar al ţǎrii a fost Hayk, apoi Hayastan – Pamântul lui Hayk. Calendarul Hayk începe în Navasardi 1, calculat a fi echivalent cu 11 august 2492 î.Hr., când Regele Hayk l-a înfrânt pe regele Babilonian Bel.
Ulterior, Regatul Uruartu are o atestare continuă în jurul muntelui Ararat între secolele XIII-VI î.Hr. Menţiuni despre acest regat, ca o uniune a triburilor din zonǎ, cu capitala la Tushpa (actualul oraş Van din estul Turciei), apar în numeroase izvoare, atât locale, cât şi din zonele învecinate sau mai îndepărtate – din Grecia şi până în Persia. În esenţǎ, acestea vorbesc despre însemnătatea şi influenţa Regatului Uruartu în regiune, din numeroase puncte de vedere – cultural, economic sau militar.
În vremea lui Tigran cel Mare (95-55 î.Hr.), Regatul Armeniei a atins maxima expansiune;cu o suprafaţǎ de zece ori mai mare decât în prezent, se întindea de la Marea Mediterană pânǎ la Marea Caspicǎ şi Marea Neagrǎ, formând o veritabilǎ punte de legǎturǎ între Europa şi Asia.
Capitala Armeniei, Erevan, este una dintre cele mai vechi aşezǎri din lume locuite neîntrerupt, contemporană cu Roma antică, Cartagena şi Samarkand. Inscripţii cuneiforme au fost descoperite în anii ’50 în limitele actualului amplasament al oraşului, atestând existenţa fortăreţei Erebuni la anul 782 î.Hr. Actualmente, cu cei 1.300.000 de locuitori, reuneşte mai mult de o treime din întreaga populaţie a ţǎrii.
Mǎnǎstirea Khor Virap din Armenia;în fundal, dincolo de frontiera închisă, în Turcia, Muntele Ararat
Creştinismul
La fel ca în cazul tuturor popoarelor din regiune, în Antichitate, credinţele şi obiceiurile înaintaşilor armenilor erau foarte variate, numeroşi zei făcând parte din pantheonul cultural al acestora. Religia creştinǎ s-a rǎspândit treptat în zonǎ începând cu anul 40 d.Hr., la început foarte firav, apoi din ce în ce mai puternic.
Un moment important în istoria Armeniei îl reprezintǎ anul 301, când Regele Tiriades al III-lea a adoptat creştinismul ca religie oficialǎ în întregul regat, transformându-şi ţara în primul stat creştin din lume.
Pentru a marca aceastǎ nouǎ etapǎ în evoluţia ţǎrii sale, templele şi simbolurile pǎgâne au fost transformate, distruse sau îndepǎrtate, în locul lor construindu-se altele, creştine. Singurul lǎcaş păgân pǎstrat pânǎ în zilele noastre este templul Garni (sec. III î.Hr.-I d.Hr.), care o perioadǎ a fost folosit ca reşedinţǎ de varǎ de sora regelui, tocmai pentru a-l salva de la distrugere.
Decăderea Armeniei a survenit simultan cu ridicarea vecinilor sǎi din est şi din vest, Imperiul Sasanid şi Imperiul Bizantin, aceştia aducându-şi fiecare în sfera de dominaţie Armenia de est şi respectiv partea de vest. Astfel, zona de est s-a gǎsit sub conducerea Marzapanilor – guvernatori de provincii numiţi de regele Sasanizilor, în timp ce partea de vest s-a gǎsit împǎrţitǎ în patru provincii, cu guvernatori numiţi de împăratul Justinian al Bizanţului .
Ulterior perioadei marzapanilor, odată cu cucerirea arabă din sec. VII, partea de est, incluzând şi câteva teritorii din Imperiul Bizantin, se transformă în Emiratul Armeniei, o provincie autonomă în cadrul Imperiului Arab.
Remarcabil este că armenii, deşi împărţiţi după voia marilor imperii ale vremii, şi-au păstrat peste secole unitatea de limbă, de obiceiuri, de credinţă.
În cadrul Imperiului Bizantin sunt de remarcat puterea şi influenţa pe care armenii au dobândit-o şi exercitat-o de-a lungul timpului:începând cu Mauriţiu (582 602) şi până la 1320, nu mai puţin de cinci împăraţi şi nouă împărătese au fost de origine armeanǎ. De asemenea, armenii au jucat un rol important în cadrul imperiului şi ca membri ai altor categorii sociale, ei fiind remarcaţi în administraţie, armată, ştiinţă sau ca funcţionari şi clerici.
Armenii in lumea islamului
În secolele VII-VIII are loc marea expansiune a islamului, noua religie enunţată de Profetul Mohamed (d. 632). Într-o perioadă foarte scurtă, de doar câteva zeci de ani, prin cuceriri succesive şi proclamarea de califate, islamul ajunge să se întindă din India şi Oceanul Indian, asupra întregii Africi de Nord, până în Spania. Interesant e că ultimul califat a fost abolit de Mustafa Kemal Atatürk în 1922, odată cu înfiinţarea Turciei moderne.
În secolul XI, turcii selgiucizi se extind treptat spre nord, ocupând Armenia în 1064 şi Anatolia (ca parte din Imperiul Bizantin) în 1071, dupǎ bǎtǎlia de la Manzikert.
În cadrul acestei lumi arabe, Osman I (1258-1327) înfiinţează în 1299 în nord-vestul Anatoliei un stat suniit, Sultanatul Otoman. În foarte scurt timp, prin noi cuceriri, precum Peninsula Balcanică de către Murad I între 1362 şi 1389 şi Constantinopole de către Mehmet al II-lea în 1453, sultanatul devine Imperiul Otoman.
Aflat la apogeul întinderii sale în secolul al XVI-lea sub Suleiman Magnificul (1520-1566), Imperiul Otoman includea şi Anatolia de astǎzi, cu populaţia ei armeanǎ, cândva majoritarǎ în arealul din jurul Muntelui Ararat. Administraţia otomanǎ ajunge şi se întăreşte în general cam în aceleaşi limite ca ale marelui imperiu Arab din secolele VII-X, în plus în noile teritorii cucerite din Europa:Serbia – 1389, Bosnia – 1481, Herţegovina – 1482, Belgrad – 1521, Insula Rhodos – 1522, Ungaria – 1526, Bagdad – 1535, Yemen – 1538, Tripolitania, Tunisia şi Algeria – 1530-1541, Nisa – 1543.
Aflat încă din secolul al XIII-lea în acest imens Imperiu Otoman, care urmărea întinderile Imperiului Roman cu 1500 de ani înainte, poporul armean încerca să îşi păstreze individualitatea şi spiritualitatea, centrate în jurul culturii răspândite de cele mai multe ori cu ajutorul clerului. Ca mai peste tot în teritoriile stǎpânite, în anumite condiţii şi limite, turcii au permis popoarelor pǎstrarea credinţelor şi practicarea riturilor specifice, tolerând biserici şi mǎnǎstiri, sǎrbǎtori şi hramuri. Deşi numeroase restricţii se aplicau celor de altă religie decât cea musulmană, cu variaţii de-a lungul timpului – obligaţia de a plăti impozite mai mari sau interdicţia de a trage clopotele – populaţiile au găsit totuşi o modalitate de convieţuire.
Parte din imperiu, teritoriul din estul Anatoliei şi-a pǎstrat peste secole particularitatea creştină a supuşilor, laolaltǎ cu islamismul stǎpânitorilor. Caz deloc singular, în jurul credinţei creştine, în antitezǎ cu omniprezentul islam, s-a construit mişcarea de rezistenţǎ, atât culturalǎ şi spiritualǎ, cât şi (mai târziu) armatǎ.
Gravură de secol XVIII:armeni, soţ şi soţie, în Imperiul Otoman
Disoluţia Imperiului Otoman:premisele acţiunilor din 1915-1918
Declinul Imperiului Otoman în secolul XVIII a marcat începutul sfârşitului acestei toleranţe faţǎ de cruce, semiluna încercând să se impună tot mai mult, pe întregul teritoriu care îi mai rămânea în administrare.
Procesul de disoluţie al statului începe în prima parte a secolului XIX, odată cu revolta sârbilor din 1813, urmată de Războiul de Independenţă al grecilor (1821-1832), Războiul Egiptului (1831-1833) şi Războiul Crimeii din 1853 cu Rusia.
Ulterior, după războiul ruso-turc din 1877-1878, declinul Imperiului se accentueazǎ. Astfel, în decurs de mai puţin de 40 de ani, Imperiul Otoman pierde aproximativ 40% din teritoriu şi un procent chiar mai însemnat din populaţie. Pe rând, ies de sub dominaţia turcă:în 1878, Principatele Române, Bulgaria, Bosnia şi Ciprul – cucerit de britanici;în 1881, Tunisia cucerită de francezi;în 1882, Egiptul, apoi Libia, în 1912, iar în urma Primului Rǎzboi Balcanic, în 1913, turcii sunt aproape expulzaţi din Europa.
Ca însemnătate economicǎ, pierderile sunt şi mai importante, zonele ieşite de sub dominaţia turcă fiind dintre cel mai avansate tehnologic, raportat la restul imperiului.
Toată aceastǎ succesiune de pierderi, coroborate cu criza profundǎ internǎ economicǎ şi politicǎ şi imposibilitatea redresǎrii, i-au şi creat numele, la începutul secolului XX, de „Bolnavul Europei”. Astfel, apropierea Primului Rǎzboi Mondial gǎsea Imperiul Otoman într-o stare de slǎbiciune total nepotrivitǎ în raport cu perspectiva unei confruntǎri viitoare de mare anvergurǎ.
Imperiul începe să se destrame („Le petit Journal”, 1908)
La celǎlalt capǎt al imperiului, în sud şi est, trupele britanice reprezentau o permanentǎ stare de nelinişte şi conflicte în Palestina (învecinatǎ cu Egiptul britanic), Arabia şi ţǎrmul Golfului Persic. De asemenea, Rusia, cu care se învecina direct la limita naturală a Munţilor Caucaz, constituia o ameninţare mai mult decât serioasǎ, oricând putând veni de acolo un atac similar celui din Vest, din 1877. Strategii turci înţelegeau importanţa menţinerii hotarului cu ruşii în aceastǎ zonǎ, o pǎtrundere a acestora prin trecǎtorile dintre munţi fiind apoi de neoprit în întinderea Podişului Anatoliei. Astfel, în zona de est, turcii erau nevoiţi să menţinǎ importante forţe militare, precum Armata a XX-a la Erzurum. În plus, în aceastǎ regiune în care exista o numeroasǎ populaţie armeanǎ erau pǎstrate şi forţe importante de jandarmerie, gata sǎ înǎbuşe orice revoltǎ a acestora.
În toatǎ aceastǎ perioadǎ în care turcii îşi vedeau ţara împuţinându-se şi ameninţatǎ la toate hotarele, armenii nu sufereau prea tare, chiar deloc, orice necaz al semilunei dând noi speranţe creştinilor doritori de libertate şi independenţă sub semnul crucii. În plus, în urma războiului ruso-turc care tocmai se încheiase cu victoria ruşilor, armenii priveau cu speranţă şi nerăbdare spre marele vecin de la nord. Patriarhul armean, pentru a avea garanţia introducerii unor prevederi favorabile minorităţii pe care o păstorea, „asumându-şi toată responsabilitatea, a făcut apel la armata rusă din San Stefano”, fapt privit ca o ofensă faţă de turci, care, în fond, guvernau ţara sau ce mai rămăsese din ea.
Obsesia turcilor era această dublă ameninţare:dacă ar fi atacat ruşii, armenii ar fi trecut de partea acestora, slăbind fatal flancul estic;dacă ar fi atacat turcii, armenii ar fi declanşat o revoltă, cu acelaşi rezultat. De aici şi până la concluzia (logică, într-un fel) că populaţia armeană trebuia îndepărtată de zona de conflict nu a fost decât un pas. Unul mic.
Pe de altă parte, în cazul indivizilor unei populaţii care trăieşte în zone de graniţe, a trece dintr-o parte în alta a frontierei în timp de pace înseamnă în mod normal a-şi vedea rudele de aceeaşi limbă şi sânge;în timp de război, aceeaşi traversare însemna trădare şi spionaj. Plecând de la acest raţionament, atitudinea armatei turce faţă de armeni ar avea o justificare strict limitată în zonele limitrofe conflictului, dar nicidecum în întreg teritoriul locuit de aceştia, adânc în interiorul frontierelor, unde s-a manifestat prigoana.
Revoluţionari armeni implicaţi în atacul asupra Băncii Otomane din Istanbul (1896)
Naţionalismul otoman
Unul dintre primele produse „de import” ale Imperiului Otoman din zona Balcanilor a fost naţionalismul, care, pe măsură ce evenimentele se derulau, creştea în amploare, oarecum direct proporţional cu pierderile suferite. Cu siguranţă că mişcările de eliberare, revoltele popoarelor din imperiu nu ţinteau doar guvernanţii, ci atingeau şi pe turcii stabiliţi în respectivele zone de mai multe generaţii, convieţuind alături de populaţiile locale creştine. Siliţi în urma revoltelor locale şi/sau a retragerii administraţiei să îşi părăsească locuinţele, turcii se mutau spre zona centrală, la adăpost de evenimentele de la periferie. Aducând cu ei mânie şi frustrări, aceştia au fost un vector important, dar nu singurul, în a alimenta „Osmanlik”-ul (naţionalismul) celor care s-au ridicat ulterior.
Interesant este că pe fondul naţionalismului care creştea în interiorul a ceea ce mai rămăsese din imperiu, după războiul ruso-turc, în tratatele de la San Stefano şi Berlin din 1878 apar primele referiri la protejarea minorităţilor creştine din cadrul acestui teritoriu. De ce abia acum aceste referiri? Pentru că deja de ceva vreme, tensiunile sociale din Podişul Anatoliei, dintre armenii care locuiau acolo de milenii şi populaţiile turcice care părăseau traiul nomad aşezându-se în zonă, escaladau. Practic, prin includerea în tratate a unor prevederi de apărare a creştinilor – cu menţiune explicită asupra armenilor – se admitea necesitatea acestei protecţii faţă de factori şi acţiuni precum cele descrise mai sus.
Iar evenimentele ulterioare, în pofida celor scrise în tratat, aveau să confirme:prigoana asupra creştinilor – armeni, greci – nu s-a diminuat. Ba mai mult, în scurt timp, în anii 1894-1896, Sultanul Abdul Hamid al II-lea a încurajat, iar ulterior a asistat pasiv la prigoana împotriva armenilor şi la represalii fată de dorinţa lor de independenţă, soldate cu câteva sute de mii de victime .
Pe fondul profundei crize politice şi sociale din imperiu, mişcarea Junilor Turci, care acced la putere în 1908-1909, a apǎrut ca o necesitate de modernizare a sistemului social, o alternativǎ viabilǎ la slăbiciunea sistemului de guvernare arhaic de la Istanbul. Iniţial, mişcarea Junilor Turci a avut un caracter liberal şi reformator, dar, ulterior, a sfârşit înăbuşită de idealuri naţionaliste (otomanist) şi unioniste (panturcism), acesta din urmă chiar utopic în contextul acelor ani. Astfel, din 1913, Turcia este condusǎ efectiv de un triumvirat militar:Talaat Paşa – ministru de Interne, Ahment Cemal – amiral comandant al flotei maritime de război şi Enver Paşa, cel mai crud dintre ei, ministru de Război, comandant al forţelor terestre.
Urmând acelaşi model al vecinilor puternici, în vremuri mai apropiate nouǎ, Armenia s-a gǎsit prinsǎ între trei mari imperii:Otoman, Persan şi Rus. Expansiunea fiecǎruia dintre acestea, în diferite perioade, s-a fǎcut invariabil şi pe seama vecinului mai mic, nu de puţine ori conflictele dintre marii vecini purtându-se pe teritoriul sǎu şi lǎsând urme adânci în organizarea, cultura şi economia locului.
Cazaci înfruntând trupe turceşti (1916)
Pe fondul situaţiei politice din jur, în perspectiva războiului care se apropia, Turcia face alianţǎ cu Germania, primind de la aceasta muniţie, arme şi profesionişti care cresc nivelul de instrucţie al trupelor.
De la primele salve de puşcǎ ale rǎzboiului, multe efective şi chiar unitǎţi armene dezerteazǎ şi trec la ruşi, întǎrind atât efectivele acestora, cât şi credinţa turcilor asupra iminentei posibilitǎţi de trǎdare generalǎ a acestora.
Interesant de făcut o paralelă la mii de kilometri distanţă:aşa cum românii de pe ambii versanţi ai Carpaţilor s-au găsit, în Primul Război Mondial, luptând în armatele rivale ale Imperiului Austro-Ungar şi ale Regatului României, şi armenii au fost prinşi în acelaşi conflict în cadrul a două mari imperii aflate în stare de beligeranţă, Turcia şi Rusia. Apostol Bologa din Pădurea Spânzuraţilor ar fi putut avea oricând ca echivalent un oarecare Manuchian din zona Van din estul Turciei.
În plus faţă de românii pe care doar o singură armată îi acuză de defetism şi trădare (Austro-Ungară), în cazul armenilor, atât Turcia, după cum am arătat mai sus, cât şi Rusia îi priveau cu neîncredere;ultima, din cauza apartenenţei celeilalte jumătăţi, de sute de ani, în Imperiul Otoman, de care practic nu-i lega decât locul de trai. Erau vremuri care se succedau mult prea repede pentru ca cineva sa analizeze motivaţii, aspiraţii sau idealuri individuale sau naţionale...
Genocidul armean:desfăşurarea evenimentelor
În funcţie de diferitele versiuni ale dicţionarelor, definiţia genocidului (Genos – rasă, trib, cide – ucidere) variazǎ, dar în esenţă se referǎ la „o infracţiune săvârşită în scopul de a distruge deliberat şi sistematic, în întregime sau în parte, o colectivitate sau un grup naţional, rasial, etnic sau politic” (Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009).
Deşi asemenea acţiuni, în sensul definiţiei de mai sus, au avut loc din cele mai vechi timpuri, noţiunea în sine reprezintǎ, putem spune, un neologism, genocidul fiind recunoscut drept crimǎ (şi pedepsit în consecinţǎ) doar din anul 1948, introdus în cadrul unor comisii ale Naţiunilor Unite. Spre exemplu, deşi acum ni se pare firesc să legǎm de această noţiune exterminarea evreilor în Al Doilea Război Mondial, în momentul procesului de la Nürnberg lucrurile nu erau deloc clare. Pânǎ la acel moment nu exista definit şi aplicabil un termen care sǎ atragǎ eventuale pedepse, mǎsuri şi sancţiuni asupra unui guvern sau organizaţii care, în numele unei ideologii, religii sau varii interese, elimina cetǎţenii proprii sau ai altei naţiuni.
Ulterior anului 1948, când a fost definit ca noţiune juridicǎ termenul de „genocid”, el s-a aplicat retroactiv şi asupra evenimentelor din 1915-1918 din estul Turciei.
Pentru descrierea genocidului armean voi folosi drept repere cele zece etape ale unui genocid, aşa cum sunt ele descrise încă din 1986 de dr. Gregory H. Stanton pe site-ul genocidewatch.net:
1.Clasificarea/categorisirea. În cazul armenilor din Imperiul Otoman, acest lucru a fost foarte simplu. Armenii erau „ceilalţi”, nemusulmanii, ei erau „trădătorii” dispuşi să treacă de partea duşmanului.
2.Simbolistica/simbolizarea. În marea islamului, crucea bisericilor, clopotele care bat sunt uşor de identificat. Locuind de sute ani împreună, musulmanii le-au învăţat creştinilor deprinderile (şi invers), rânduiala sărbătorilor, a praznicelor.
3.Discriminarea. Grupul dominant, înzestrat cu puterea emiterii şi aplicării legilor, foloseşte aceste privilegii pentru a-şi asigura supremaţia. În acest caz, aplicând principii din cartea care îi călauzeşte, Coranul, majoritarii încearcă să se impună în defavoarea creştinilor, aplicându-le taxe speciale, restricţii de acces la educaţie, diferenţiere în cadrul administraţiei;treptat, se trece la îngrădiri ale practicării cultului. Astfel, legea civilă islamică stabilea diferenţa între majoritari şi dhimmî – naţiuni care sunt incluse în Statul Islamic;astazi le-am spune minorităţi conlocuitoare. „Conform legii civile islamice, musulmanii se bucură în cadrul naţiunii islamice de toate drepturile şi îndatoririle de «cetăţenie», în timp ce drepturile dhimmî sunt limitate la protecţia împotriva violenţei şi jafurilor”, „Relaţia lor nu este între oameni egali, ci una de toleranţă şi răbdare”.
4.Dezumanizarea. Pe fondul decăderii imperiului şi a transformării acestuia din stea pe firmament în stea căzătoare, creştinii au început să fie arătaţi cu degetul, fiind socotiţi cauza tuturor relelor. Astfel, pentru a li se arăta locul meritat, li s-au aplicat cele mai rele tratamente, fiind deposedaţi de facto de drepturi. Cete înarmate de kurzi prădau după bunul plac satele creştine, fără ca aceştia din urmă să găsească sprijin în autorităţi. Pe considerentul că „ne e mai bine făra ei”, guvernul nu a intervenit în apărarea acestora. Uciderea unui creştin – armean sau grec – nu mai era privită ca un act necugetat, condamnabil. Şi, ca urmare, începând cu 1915, s-a trecut sistematic la masacre.
Un alt aspect al dezumanizării a fost şi acela că, în cadrul armatei şi a mobilizării resurselor pentru război, armenii au fost încorporati în unităţi de transport, fiind folosiţi drept cărăuşi. Condiţiile inumane în care au activat, fiind mânaţi cu biciul ca animalele de povară, epuizarea, bolile au făcut numeroase victime în rândul acestora. În plus, erau lăsaţi fără apărare în faţa bandelor înarmate din armata turcă, care îi jefuiau fără scrupule.
5.Organizarea. Pentru a(-şi) duce la capăt ţelul, guvernul, administraţia care pune în aplicare genocidul, necesită organizare. O primă mişcare a fost înfiinţarea „Organizaţiei Speciale”, care se va ocupa efectiv de deportări în teritoriu. Iniţiatorii, Junii Turci, chiar vedeau în viitor ca prin eliminarea armenilor şi valorificarea bunurilor părăsite să amelioreze finanţele ţării sau să rezolve problema demografică a kurzilor, care s-ar instala în locul acestora.
Caracterul organizat al acţiunilor turcilor reiese, de exemplu, şi din promulgarea în acea perioadă a unor legi care prevedeau redistribuirea proprietăţilor armene către kurzii şi musulmanii care urmau să se stabilească în satele părăsite;legile emise se bazau pe premisa că armenii nu vor reveni niciodată în locurile respective.
Există în arhive numeroase dovezi/informaţii despre modul în care ordinele de deportare au fost emise pe cale ierarhică:de la Ministerul de Interne către provincii, guvernatorilor locali şi prefecţilor, apoi către forţele de jandarmerie care trebuiau sa le pună în aplicare. Pe căi paralele au plecat ordine de la Ministerul de Război către conducătorii marilor unităţi militare, care, ulterior, le-au distribuit în teritoriu, unde forţele armate au fost forţate sa rămână pasive în faţa acţiunilor „Organizaţiei Speciale”. Este de menţionat tensiunea care a mocnit tot timpul între unităţile „Organizaţiei Speciale” şi cele ale armatei regulate, care nu acceptă o asemenea luptă cu un inamic neînarmat şi nevolnic.
Armean folosit pe post de cărăuş (fotografie dintr-o arhivă germană)
6.Polarizarea. Situaţia din cadrul Imperiului Otoman la începutul secolului XIX era de aşa natură, încât ruptura dintre musulmani şi majoritari era totală. De exemplu, mariajele mixte erau practic inexistente, iar viaţa comunităţilor era complet separată.
La presiunea statelor occidentale, prin diverse acte, Decretul Tanzimat din 1839, Constituţia Otomană din 1876, s-a încercat stabilirea egalităţii tuturor cetăţenilor. În practică, societatea era mult prea închistată în reguli arhaice, astfel încât aceste reforme nu au avut succes – de exemplu, înfiinţarea tribunalelor „civile”, la care să participe atât musulmanii, cât şi creştinii, în afara legii islamice Sharia.
Interesant este că, dintr-un anume punct de vedere, chiar creştinii au fost aceia care au împiedicat aplicarea acestor măsuri reformatoare de egalitate. Deseori, ei erau mai fericiţi să plătească taxa specială, dar care le garanta dreptul cultului şi scutirea de serviciul militar, ocupându-se în schimb cu negoţul şi agricultura.
7.Pregătirea. Aceasta este etapa premergătoare genocidului efectiv, în care grupuri ţintă sunt eliminate. În cazul armenilor, mai multe acţiuni concertate au avut loc. Iniţial a avut loc dezarmarea a 60.000 de armeni încorporaţi în armata turcă şi, ulterior, omorârea acestora, direct sau prin includerea în cadrul unităţilor de transport, cum am arătat mai sus.
În plus, la 24 aprilie 1915 au fost arestate câteva sute de persoane reprezentative în comunitatea armeană şi intelectuali, cei mai mulţi în Istanbul;de atunci, la această dată se comemorează genocidul armean.
Astfel, prin succesiunea celor două acţiuni, de eliminare a intelectualităţii şi a tineretului înarmat, marea masă a armenilor rămâne fără elementele care ar fi putut cristaliza o opoziţie concertată şi fară posibilitate de reacţie prin forţă în faţa evenimentelor ce vor urma.
8.Persecuţiile. După cum am arătat mai sus, în cazul de faţă, persecuţiile durau deja de ani buni, populaţia armeană fiind treptat privată de drepturi fundamentale, precum cel de a fi apărat, atât individul, cât şi proprietatea sa.
9.Exterminarea. Eliminate fiind aceste „impedimente” – soldaţii şi intelectualii –, unităţile „Organizaţiei Speciale”, împreună cu bandele armate de kurzi încurajate şi tolerate de autorităţi au trecut la evacuarea în întregime a unor sate de pe tot cuprinsul Anatoliei. Convoaie uriaşe au fost formate şi armenii au fost îndreptaţi spre sud, spre deşertul din Siria.
Numeroase mărturii au rămas, multe datorate personalului german care activa pe tot cuprinsul Turciei, ca urmare a acordurilor din perioada premergatoare războiului. Este cazul şi ambasadorilor austriac şi german care, la aflarea realitaţii din teren, au luat poziţie faţă de guvernul turc, criticând acţiunile acestuia.
Max Scheubner-Richter, viceconsul german în Erzurum, declara că avea cunoştinţă de la un funcţionar că „niciun armean nu va rămâne în Turcia după război” .
Ofiţerul german Stange, care activa pe frontul din Caucaz, scria că „Sute şi mii au fost asasinaţi… autorităţile i-au ajutat să lase în urmă orice, case, magazine, bunuri… evacuările au fost executate în condiţii inumane, familiile şi femeile fiind transportate departe fără nicio protecţie… Urgenţele militare (…) au oferit doar pretexte binevenite” .
Au fost descrise şi cazuri relativ izolate în care unele comunităţi au scăpat cu viaţă în urma convertirii în masă la islam.
În funcţie de estimările fiecăreia dintre părţile implicate, cifrele morţilor variază între 200-500.000, după estimările turceşti, şi între 1.200.000-1.500.000 de persoane, după surse armene.
Parte a genocidului populaţiei, în speţă exterminarea fizică a indivizilor descrisă mai sus, se suprapune şi genocidului cultural, ca mijloc de atingere a obiectivului final, de ştergere a armenilor din istoria locului. „Acţiunile genocidale nu se încheie odată cu exterminarea fizică a unui popor, ci continuă prin distrugerea totală a dovezilor existenţei acelui popor” . În cadrul genocidului armean, în satele abandonate bisericile au fost dărâmate, picturile, şterse, cimitirele, nivelate. S-a încercat eliminarea completă a mărturiilor existenţei poporului în respectiva arie, rescriindu-se astfel istoria. Spre exemplu, în cartea lui Tatevik Grigorian se menţionează că, încă în anii din urmă, în baza legii referitoare la conservarea şi restaurarea monumentelor istorice, oricărui monument armenesc reparat i s-a schimbat şi identitatea de origine. Este dată ca exemplu Mănăstirea Armeneasca de pe Insula Akhtamar de pe lacul Van, restaurată doar ca muzeu, crucea şi clopotele fiind îndepărtate, fiind interzisă oficierea de slujbe. Memoria locului încă bântuie autorităţile.
Fotografie inclusă de Henry Morgenthau, ambasadorul Statelor Unite în Imperiul Otoman, în cartea sa din 1918, cu menţiunea:„Scene ca acestea erau comune peste tot în provinciile armene în primăvara şi vara lui 1915”
10.Negarea. Deşi mai multe voci oficiale au admis că acolo s-au petrecut acte blamabile, niciodată nu s-a acceptat ca acestea ar fi avut un caracter premeditat, organizat, sistematic şi coordonat de la centru, evitându-se exact atributele care definesc genocidul.
Pe parcursul secolului care s-a scurs de atunci, Turcia a oscilat abil în politică, folosindu-şi atuurile astfel încât să nu fie făcută responsabilă în termeni juridici pentru masacrele de la începutul secolului.
Iniţial, Mustafa Kemal face, în 1923, primele afirmaţii de admitere a problemei, dar departe de o recunoaştere deplină sau de o asumare a faptelor. Mai mult, după încheierea războiului şi ocuparea Turciei de către britanici, aceştia au apreciat contextul unei Rusii puternice cu aspiraţii către Mediterana şi au preferat să nu creeze tensiuni suplimentare în zona pe care o administrau;astfel, în ciuda unor procese care au avut loc în perioadă, problema strâmtorilor s-a suprapus peste cea a realizării efective a justiţiei, care s-ar fi realizat prin urmărirea sistematică şi pedepsirea celor vinovaţi.
Mai mult, după cum se va vedea mai jos, Turcia manifestă foarte multă iritabilitate la orice menţionare a acestui termen legat de evenimentele din 1915-1918. În plus, pedepseşte orice referire mai directă la vinovăţia ei legată de această problemă. De exemplu, Taner Akçam, sociolog şi istoric dizident, preşedinte al Secţiei de Studii asupra genocidului armean la Clark University din SUA, a fost arestat încă din anii ’70, iar în urma hărţuielilor guvernului turc s-a văzut nevoit să ceară inclusiv protecţia preşedintelui Franţei.
Ziaristul turc de origine armeană Hrant Dink, a cărui voce s-a făcut auzită în favoarea recunoaşterii responsabilităţii turce, a fost asasinat la 19 ianuarie 2007, iar Turcia a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru lipsa de protecţie acordată acestuia.
12 aprilie 2015:Papa Francisc a catalogat masacrul armenilor de acum 100 de ani drept „primul genocid al secolului XX”
Nemesis, zeiţa răzbunării
Dacă despre genocidul armean se aud totuşi ecouri, chiar slab şi rar, despre operaţiunea secretă de răzbunare care a urmat informaţiile sunt cu adevărat puţine şi aproape deloc cunoscute.
Între 1918 şi 1920, în scurta perioadă în care a activat noul stat armean independent, înainte de a fi transformat în republică socialistă sovietică, reprezentanţii statului sunt dezamăgiţi de lipsa de acţiune a marilor puteri în urmărirea şi pedepsirea celor care se făcuseră vinovaţi de masacrarea armenilor.
În scurt timp, o serie de atentate au loc în diverse locuri, din Europa şi până în Asia Mică. Percepute iniţial ca izolate şi fără legătură între ele, abia doar peste decenii au fost coroborate în ceea ce s-a descoperit a fi fost o acţiune planificată şi coordonată, purtând numele zeiţei greceşti a răzbunării:operaţiunea Nemesis. Dacă despre iniţiatorii operaţiunii nu se ştiu prea multe amănunte, păstrându-se numele lui Armen Daro şi Chahan Natali ca principali coordonatori, despre autorii atentatelor au rămas mai multe dovezi. Mai toţi au fost o serie de tineri idealişti, doritori de dreptate şi dispuşi să meargă până la capăt pentru a aduce puţină alinare supravieţuitorilor.
Sub semnul florii de „nu-mă-uita” (Kiev, Ucraina)
Primul atentat l-a vizat pe Tallat Paşa, asasinat la 15 martie 1921, pe când ieşea din reşedinţa lui din Berlin, unde se refugiase cu identitate falsă la încheierea războiului. Un tânăr armean, Soghomon Tehlirian, se apropie de el pe trotuar şi, cu un gest sigur, îl împuşcă în cap, apoi se predă autorităţilor. În cadrul procesului spectaculos care a urmat, opinia publica ia cunoştinţă prin mǎrturiile depuse despre amploarea masacrelor comise în Turcia. În aplauzele asistenţei, armeanul este achitat, motivându-se starea de dezechilibru mental cauzată de uciderea familiei sale cu doar câţiva ani înainte.
La câteva luni distanţă, în Istanbul, este ucis fostul ministru de Interne al Azerbaijanului, care se făcuse vinovat de uciderea a 20.000 de armeni la Baku, în 1918. La fel ca în cazul precedent autorul, Missask Torlakian, este achitat, ca suferind de demenţă din acelaşi motiv, masacrarea familiei.
Said Halim Paşa, ultimul mare vizir otoman între 1913-1917, este asasinat la Roma, în decembrie 1921. La fel, împuşcaţi cu revolverul pe trotuar, sfârşesc şi Djamal Azmi, fost guvernator al Trabzonului, şi dr. Behaedine Chakir, responsabil cu unităţile militare care au acţionat în regiunile epurate.
În iulie 1922, un comando armean îl depistează şi ucide pe Djamal Paşa în Tbilisi, capitala actualei Georgia, atunci republică sovietică în cadrul URSS.
Iniţiată în scurta perioadă de independenţă a Armeniei, operaţiunea Nemesis îşi va fi atins în următorii zece ani aproape integral scopul propus;ulterior, oricum lipsită de fonduri şi de coordonarea dată de o organizare centrală adecvată, va înceta să activeze.
Ecouri ale operaţiunii Nemesis s-au făcut totuşi auzite până pe la mijlocul anilor ’70, când o serie de diplomaţi turci au fost hărţuiţi în diverse colţuri ale lumii.
24 aprilie 2015:adunaţi la complexul memorial Tsitsernakaberd din Erevan, armenii comemorează victimele genocidului de acum o sută de ani
Urmări peste ani:reflectarea genocidului armean în societatea modernă
În secolul XXI, evenimentele de acum 100 de ani încă mai au efecte asupra diplomaţiilor occidentale, acestea nefiind dispuse să atingă esenţa problemei.
„Un act ruşinos” – a fost menţiunea fǎcutǎ de Mustafa Kemal Atatürk, întemeitorul statului turc modern, într-o şedinţǎ restrânsǎ a Parlamentului, despre prigoana împotriva minoritǎţii armene. Era momentul de dupǎ război, când statul turc, cǎutând recunoaşterea cancelariilor occidentale, aplica jumǎtǎţi de mǎsurǎ în recunoaşterea oficialǎ a vinovǎţiei, în antitezǎ cu idealurile naţionaliste interne .
Septembrie 2001.Papa Ioan Paul al II-lea face o vizită în Armenia, cu ocazia împlinirii a 1.700 de ani de la adoptarea creştinismului ca religie de stat în această ţară. Programul vizitei a inclus şi reculegerea la monumentul celor 1, 5 milioane de armeni masacraţi în secolul trecut. În timpul vizitei, Papa a semnat împreună cu Catholicos Karekin II, înaltul patriarh al Bisericii armene, o declaraţie ce aminteşte de genocidul armean şi victimele acestuia.
Octombrie 2007.Comisia de afaceri externe a Camerei Reprezentanţilor (SUA) a adoptat un text în care se recunoaşte genocidul armean „în timpul Imperiului Otoman”. Chiar înainte de a fi trimis spre vot, tensiunile au escaladat între Turcia şi Statele Unite ale Americii, primul ministru Erdogan ameninţând chiar cu luarea unor măsuri. Deoarece „interese mari (sunt) opuse popoarelor mici…”, în contextul asigurării sprijinului strategic necesar al Turciei în conflictul din zona Iraq şi Orientul Mijlociu, secretarul de stat american Condoleezza Rice a nuanţat poziţia guvernului american, făcând distincţia dintre guvernul turc actual şi Imperiul Otoman, în timpul căruia au avut loc evenimentele respective. În final, textul nu a mai fost supus la vot în cadrul Congresului .
Septembrie 2008-octombrie 2009.Diplomaţia fotbalului. Cu ocazia meciurilor de fotbal jucate de echipele Armeniei şi Turciei în preliminariile Campionatului Mondial din 2010, fiecare dintre preşedinţii celor două ţări au efectuat vizite în ţara gazdă a meciului. Astfel, după aproape 20 de ani de la întreruperea relaţiilor diplomatice, după războiul din Nagorno Karabagh, preşedintele Abdullah Gul a fost primul om de stat turc care a ajuns în capitala vecină. Văzute iniţial ca o posibilitate de apropiere între cele două ţări, cele două întâlniri nu au adus prea mult din punct de vedere politic;totuşi, este de menţionat parafarea în acest interval a acordului de normalizare a relaţiilor şi redeschidere a frontierei comune, prevăzute iniţial să aibă loc în două luni. Până în prezent însă acest acord nu a produs efecte semnificative, frontiera fiind în continuare închisă .
4 martie 2010.O comisie a Congresului Statelor Unite ale Americii a reluat iniţiativa din 2007 şi a adoptat – la limită, cu o paritate de 23 la 22 – o rezoluţia de recunoaştere a genocidului armean. Imediat Ankara a reacţionat, retrăgând ambasadorul de la Washington .
12 martie 2010.Parlamentul Suediei a adoptat, la limită, cu 131 de voturi pentru şi 130 contra, o rezoluţie prin care este recunoscut oficial genocidul armean. Imediat Turcia şi-a retras ambasadorul din Suedia. Ministrul de Externe suedez Carl Bildt a declarat cǎ regretă acest vot „pro”, el considerând ca adoptarea actului „nu va avea un efect pozitiv asupra procesului de normalizare a relaţiilor dintre Turcia si Armenia”. Premierul turc Recep Tayyip Erdogan şi-a anulat vizita programatǎ în Suedia din 17 martie 2010 .
Martie 2010.Premierul turc ameninţă că aproximativ 100.000 de armeni vor fi expulzaţi din Turcia, ca măsuri legate de rezoluţiile internaţionale de condamnare a genocidului, adoptate în zilele premergătoare datei de 24 aprilie 2010, când se comemorau 95 de ani de la genocid. Ulterior revine şi nuanţează declaraţia, precizând că o decizie de expulzare nu a fost luată încă, ci ca doar că încearcă să atragă atenţia asupra problematicii în sine .
Aprilie 2010.Armenia blochează ratificarea unui tratat cu Turcia, ca urmare a tensiunilor crescute dintre cele două ţări, pe fondul declaraţiilor guvernului turc şi a iniţiativelor SUA şi Suediei.
22 decembrie 2011.În Franţa, recunoaşterea genocidului armean are o particularitate. Până în 2011 erau recunoscute oficial genocidul împotriva evreilor în Al Doilea Război Mondial şi masacrarea armenilor între 1915-1918. Cu toate acestea, oficial era pedepsitǎ doar negarea primului amintit aici. În 22 decembrie 2011, deputaţii au adoptat introducerea în Codul Penal a prevederilor de pedepsire a negării genocidului armean, acest act ducând în final la recunoaşterea de facto a faptelor.
În semn de protest, Turcia şi-a rechemat ambasadorul de la Paris şi pe străzile capitalei Franţei au avut loc manifestaţii ale turcilor, de dezavuare a actului.
Adoptarea acestei măsuri a fost văzută de Turcia doar ca un mijloc prin care preşedintele Sarkozy (se) foloseşte (de) cei 450.000 de membri ai comunitǎţii armene din Franţa în scopuri electorale. Diplomaţia turcă nu s-a sfiit să facă aluzii foarte puţin voalate la adresa omologilor francezi. Mai mult, premierul turc Tayyip Erdogan a acuzat el însuşi Franţa de genocid în Algeria în perioada 1940-1950, sugerându-i preşedintelui Sarkozy să îşi întrebe despre acestea tatăl, combatant în Legiunea Străina franceză în acea perioadă .
Februarie 2012.Boicotul turcesc. Pentru a presa trimiterea legii de recunoaştere a genocidului armean la Curtea Constituţională a Franţei, Turcia a interzis avioanelor şi navelor de război ale Franţei să utilizeze spaţiul aerian turc. În plus, guvernul a hotărât ca maşinile folosite de administraţie să nu fie de producţie franceză, iar prim-ministrul a refuzat un cadou:un autoturism Renault cu propulsie electrică .
22 aprilie 2014.Cu ocazia comemorării a 99 de ani de la mascrarea armenilor, prim-ministrul turc Tayyip Erdogan a făcut o declaraţie, amintind de suferinţele îndurate de poporul armean în 1915 şi transmiţând condoleanţe armenilor de pretutindeni, ca descendenţi ai celor ce au suferit cu un secol înainte. Apreciată drept istorică, această declaraţie descrie evenimentele dureroase prin prisma Primului Război Mondial, evitând să tranşeze responsabilitatea turcă asupra problemei. Cu toatea acestea, este de necontestat ca fiind un prim pas în direcţia reconcilierii .
12 aprilie 2015.Papa Francisc a folosit termenul „genocid” în cadrul unei liturghii în memoria armenilor masacraţi în perioada 1915-1918. Diferenţa faţă de Papa Ioan Paul al II-lea, care s-a referit la genocid într-un document, este că acum suveranul pontif utilizează acest termen pentru prima dată în mod public. Conform scenariului deja practicat, Ankara şi-a rechemat ambasadorul de la Vatican, transmiţând totodată că utilizarea termenului „genocid” pentru speţa respectivă este „fără fundament” şi că „este imposibil pentru Turcia să accepte această acuzaţie” .
De asemenea, reprezentantul Vaticanului la Ankara a fost convocat la Ministerul de Externe, pentru a oferi clarificări asupra poziţiei enunţate de Înaltul Pontif.
15 aprilie 2015.Parlamentul European a adoptat o rezoluţie – reiterând-o astfel pe cea publicată în 1987 – prin care solicită Turciei să recunoască genocidul armean. După cum era de aşteptat, acest nou act a fost primit diferit de oficialităţi şi opinia publică, în funcţie de partizanat. Armenii o văd ca pe un reper în apărarea drepturilor omului, turcii au anunţat încă dinaintea votului că nu o vor lua în considerare, precizând că „ne intră pe o ureche, ne iese pe cealaltă”.
Deja specialiştii văd în această rezoluţie o potenţială barieră adăugată în drumul (lung) pe care Turcia îl are de parcurs până la integrarea în Uniunea Europeană.
23 aprilie 2015.Preşedintele Germaniei, Joachim Gauck, a condamnat genocidul armean, admiţând în discursul său o posibilă responsabilitate şi vinovaţie a Germaniei, care, la vremea aceea, a asistat pasivă la evenimente .
Poziţia României
În cadrul unui interviu, Titus Corlăţean, fost ministru de Externe al României, s-a exprimat astfel în legătură cu genocidul armean:„Este un subiect care la Bucureşti, în toţi aceşti ani, s-a evitat şi a fost o anumită prudenţă în a se intra în delicateţea politică a acestui subiect. La noi, la Bucureşti, s-a preferat mai degrabă dimensiunea istorică (...) şi s-a preferat mai degrabă încurajarea dialogului direct între autorităţile de la Ankara şi Erevan, pentru a se apropia gradual poziţiile şi prin dialog politic, pentru a găsi în cele din urmă între cele două state direct interesate de subiect o soluţie convenabilă” .
Practic, aici este sintetizată esenţa politicii româneşti asupra problemei, şi anume că Bucureştiul a preferat ca Turcia şi Armenia să parcurgă o ipotetică punte de legătură (dacă şi când aceasta ar exista) şi abia apoi guvernul român să ia act de situaţie, post factum.
La ora actuală, Guvernul şi Parlamentul României nu sunt dispuse să îşi asume vreo inţiativă sau să creeze noi emoţii pentru o problematică îndepărtată atât geografic, cât şi temporal.
La 100 de ani. Comemorări în Armenia
La sfârşitul lunii aprilie, având ca simbol floarea de „nu-mă-uita” şi sloganul „Ne amintim şi cerem dreptate”, numeroase slujbe religioase şi manifestări de comemorare a genocidului au avut loc atât în Armenia, cât şi în cadrul comunităţilor armeneşti din întreaga lume. La Erevan au fost prezente numeroase delegaţii străine, unele reprezentate la nivel înalt. Preşedinţii Franţei, Rusiei, Serbiei, Ciprului au fost dintre cei care au adus omagiu celor dispăruţi. Ca parte din simbolistica comemorării genocidului, guvernul armean a demarat plantarea a 1, 5 milioane de copaci pe întreg teritoriul ţării, în memoria tuturor celor ucişi acum o sută de ani.
Cu privirile aţintite către muntele sfânt Ararat, situat în Turcia, dincolo de frontiera închisă, armenii de azi cer respect pentru sufletele armenilor de ieri şi recunoaştere pentru istoria furată.
Bibliografie
Taner Akçam, Un act ruşinos. Genocidul armean şi problema responsabilităţii turce, Editura Ararat, Bucureşti, 2011
Alexandra Cotofana, Genocidul din Armenia. Ideologie şi negare, Editura Lumen, Iaşi, 2010
Tatevik Grigorian, Genocidul cultural. O problemă uitată, Editura Zamca, Bucureşti, 2013
David Kherian, The Road from Home. A True Story of Courage, Survival and Hope, Greenwillow Books, New York, 1979
Sirah Sarkadian, My Memories, RAA-Research on Armenian Architecture Centre, Erevan, 2005
Vahan M. Kurkjian, A History of Armenia, versiunea electronică:
http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Gazetteer/Places/Asia/Armenia/_Texts/KURARM/home.html
de Florin Tudosa
Cu mulţumiri d-rei Lilit Serobyan, Erevan
