Cula Greceanu. Istoria tulburătoare a locului unde s-a filmat „Aferim”

Aşezate sub streaşina Builei, pe un platou înalt la răsăritul localităţii Horezu, culele de la Măldăreşti se descoperă şi astăzi celui care are curiozitatea de a le trece pragul, nu numai într-un peisaj dintre cele mai pitoreşti, dar şi ca un loc plin de farmec, sursă a atâtor poveşti şi legende cu domni, domniţe, boieri şi haiduci.

Întreg ansamblul de la Măldărești, ce reuneşte Cula Greceanu, Cula Duca şi Casa memorială I.G. Duca, este o fărâmă de trecut, o pagină din istoria frământată a acestor locuri unde se poate vedea atât ceea ce Dumnezeu a dat, cât şi ceea ce vitregia vremurilor şi, uneori, duşmănia sau indiferenţa oamenilor au distrus sau risipit. Şi totuşi, ca nişte martori peste timp, aceste bijuterii arhitecturale continuă să ne bucure ochiul şi sufletul prin albul şi liniştea ce înnobilează fiecare colţişor, prin perspectiva asupra împrejurimilor ce se deschide la tot pasul, prin invitaţia la contemplare şi meditaţie.

În ceea ce priveşte etimologia cuvântului „culă”, acesta derivă din turcescul „kule”, care desemnează un turn, iar în spaţiul românesc defineşte, prin extensie, o locuinţă întărită în formă de turn, care are drept caracteristici principale un parter înalt, masiv, o scară interioară de acces spre etaj şi retrageri succesive ale zidului în înălţime. Răspândit în aria Peninsulei Balcanice, cu precădere în Serbia şi Albania, dar şi în Bulgaria, la noi acest stil de construcţie este caracteristic numai zonei învecinate spaţiului balcanic, respectiv Olteniei şi vestului Munteniei. Ridicate de boiernaşi olteni, ca măsură de apărare împotriva ameninţării paşalelor de la Vidin şi Ada-Kaleh, dar şi a cetelor de haiduci care se înmulţiseră îngrijorător, culele au dăinuit până în zilele noastre făcând dovada rezistenţei lor.

Ridicată de un căpitan al lui Mihai Viteazul sau de jupân Gheorghe Măldărescu?

Cula Greceanu este şi cea mai impresionantă, atât în ceea ce priveşte trecutul, cât şi din punct de vedere arhitectural. Ridicată la începutul secolului al XVII-lea ca turn de veghe şi apărare, ea a fost apoi încadrată programului arhitectural al vremii, puternic influenţat de stilul brâncovenesc, a cărui maximă concretizare se află în imediata apropiere la Mănăstirea Hurezi. Pledează în acest sens ferestrele pivniţei lucrate în piatră traforată, cele două cerdace cu arcade şi bolţile de penetrare din încăperea de la etajul întâi. 

Tradiţia care perpetuează legende şi poveşti plasează începuturile acestei cule chiar în vremea lui Mihai Viteazul, când un căpitan al acestuia de prin părţile locului, Tudor Maldăr, a fost luat prizonier de către tătari în Moldova în luptele purtate de slăvitul domnitor împotriva lui Simion Movilă şi dus în captivitate în stepele asiatice pentru a fi executat. Numai că, tânăr fiind şi chipeş, fata hanului, Muhibe, se îndrăgosteşte de el şi tinerii decid să fugă împreună pentru a scăpa de furia şi răzbunarea temutului han. Se spune că locul în care s-au oprit a fost vatra Măldăreştilor, unde cei doi au ridicat din temelii această culă şi unde au trăit fericiţi alături de cei şapte copii până la sfârşitul vieţii. Cert este însă că documentele conservă amănunte despre urmaşii lor abia pe la începutul secolului al XIX-lea, când se menţionează că această culă ar fi fost fie reclădită, fie ridicată din temelii de „jupan Gheorghe Măldărescu şi jupâniţa ego Eva”. De această jupâniţă Eva este legat un alt episod întunecat din trecutul familiei. Rămasă singură la anii ai bătrâneţii şi aflându-se că este moştenitoarea unei averi însemnate (se spune că numele de Măldărescu provine de la faptul că deţineau maldăre de bani!), într-o noapte ploioasă, brăzdată de tunete şi fulgere, a căzut pradă hoţilor. Încercând să fugă printr-o ieşire secretă a fost zărită de unul dintre răufăcători şi ucisă pentru că nu a dezvăluit locul unde-şi avea tăinuite comorile. Se mai scria astfel o pagină din istoria zbuciumată a locului...

Muzeu de artă feudală în anii interbelici

Abia în secolul al XX-lea putem vorbi de o perioadă fastă pentru aceste ziduri încărcate de vreme. Ajunsă prin moştenire în proprietatea familiei Greceanu, cula a avut parte de o restaurare de proporţii şi minuţios făcută de inginerul Nicolae Greceanu şi soţia sa, pictoriţa Olga Greceanu. Oameni sensibili şi cunoscători ai trecutului, ei au încercat, în perioada 1929-1934, nu numai să salveze un monument care risca să-şi piardă identitatea, dar şi să valorifice acest loc, punând bazele unui muzeu de artă feudală pentru care n-au precupeţit nici timp, nici bani şi nici talent artistic:„…am mobilat bogat şi în plin toate încăperile din Culă, cu mese, jeţuri, bănci, scaune, divane, colţari, lighene de argint, căni, piedestale, rafturi, toate sculptate (…). Pereţii, ca pe vremuri, erau plini cu icoane excepţional de vechi şi de frumoase. Divanele erau acoperite cu covoare rare, iar între cele două divane, era o masă joasă pe trei picioare, acoperită cu damasc de preţ, pe ea o tavă imensă de argint cu lucrătură persană, şi pe tavă tot un imens samovar de factură orientală, iar alături o veche cutie de tutun, pe care am găsit-o printre obiectele păstrate în Culă, narghilele de toate mărimile, chihlimbare, cuţite de argint pentru tabac gros, iar pe rafturi, în afară de cărţi slavone, cărţi chirilice ale strămoşilor, gravuri vechi, mai erau şi zaharniţe orientale, talere de lemn şi de metal cu peceţi ale ţării care au figurat la expoziţia din parcul Carol în 1906”. 

Numai că tot ceea ce au realizat soţii Greceanu, cu atâta grijă şi trudă, a fost distrus un deceniu mai târziu, când statul comunist a instalat aici sediul unui gostat al comunei şi a dispus apoi vânzarea tuturor obiectelor din culă. Şi astfel, patul în care a dormit Iancu Jianu în trecerea lui de la Horezu spre Drăgăşani a fost vândut unui localnic pentru suma de 150 lei plătibili în doisprezece rate... Nenumăratele memorii şi adrese trimise de ultimul proprietar, Nicolae Greceanu, pe adresa Ministerului Gospodăririi şi la Comisia Monumentelor Istorice din aceea vreme, au determinat, în cele din urmă, autorităţile comuniste să formeze aici nucleul unui muzeu de... etnografie. 

Şi cula cui rămâne?

Astăzi, expoziţia de bază încearcă să ilustreze, prin intermediul decoraţiei şi al unor piese de epocă, atmosfera de la curtea unui boiernaş oltean. Această notă de autentic şi tradiţie a fost sursa nenumăratelor producţii cinematografice care s-au turnat de-a lungul timpului aici, cea mai recentă fiind pelicula „Aferim”, care a caştigat în 2015 premiul „Ursul de argint” la Berlin şi a constituit propunerea românească pentru Oscar.

Din păcate, istoria continuă să se scrie – şi nu neapărat cum ne-am dori. Această culă nu şi-a încheiat povestea şi continuă să fie, aşa cum spunea cronicarul, sub vremi. Retrocedată în 2007 printr-o hotărâre judecătorească actualului proprietar, ea se află deschisă publicului vizitator numai ca urmare a unui contract de închiriere potrivit căruia sunt plătiţi lunar 5.000 lei. Cum resursele financiare locale nu au făcut posibilă până acum cumpărarea imobilului, statul român, prin vocea Ministerului Culturii, a mai făcut un pas în direcţia înstrăinării ei definitive, renunţând la începutul acestui an la dreptul de preemţiune. În aceste condiţii, nu ne rămâne decât să constatăm că ceea ce secolele de restrişte şi vremurile tulburi n-au reuşit să distrugă se poate nărui astăzi prin indiferenţa şi dezinteresul autorităţilor, prea ocupate cu treburile politice şi insensibile la ceea ce este cu adevărat important:patrimoniul nostru cultural. 

Complexul Muzeal Măldărești (Vâlcea)

Program de vizitare:10:00-18:00 (program de vară);9:00-17:00 (program de iarnă)

Preț bilet:3 lei – adulți;2 lei – copii.