Feldmareșalul Paul von Hindenburg: „Noi știam că Bucureștiul e o cetate puternică”
Primele trupe inamice vor intra în București la 23 noiembrie/6 decembrie 1916, timp în care resturile Armatei Române înfrânte în Bătălia Bucureștilor și coloanele de oameni refugiați din fața inamicului vor tranzita Capitala, oferind locuitorilor săi imaginea dezastrului în care se afla țara la numai câteva luni de la intrarea în război.
Constantin Bacalbașa nota: „Capitala se umple de fugari de pe front. Pe străzile care vin de la barierele dinspre Sud apar șiruri de trăsuri militare fugite din rând. Chesoane de artilerie cu câte un cal, cavaleriști scăpați cum au putut fără armă, soldați de infanterie rupți de oboseală și plini de noroi; apoi lungi șiruri de care și căruțe pline cu locuitorii satelor de pe marginea Dunării, care fug din fața năvalei bulgarilor”.
Aceeași imagine o descrie și Vasile Cancicov: „Pe B-dul Colței întâlnesc grupuri de soldați români, unii cu echipament de război, alții fără armă, alții fără ranițe, alții cu capul gol, toți au după gât sacul alb pentru merinde. Cu hainele prăfuite, rupte, decolorate, plini de noroi, bărboși, cu fața arămie de vânturi și ploaie, merg alene spre capul Podului. Nu e un grup, două, zece, sunt sute de grupuri și vin de se concentrează de pe toate străzile orașului. Cai, unii chiar cu harnașament pe ei, alții fără nimic, liberi, fug și se adăpostesc pe unde pot ciupi un pic de iarbă sau fân aruncat de prin căruțe”. Câteva zile, pe șoseaua Ștefan cel Mare, casele au fost zdruncinate de convoaiele militare care veneau dinspre Obor, o luau prin Piața Victoriei și se retrăgeau pe șoseaua Jianu (astăzi Bulevardul Aviatorilor) către Urziceni.
Acești fugari au adus groaza în Capitală. „Nedeprinsă cu astfel de vedenie – nota Bacalbașa – populația Capitalei este cuprinsă de panică. Toată lumea care se poate mișca pornește spre gara de Nord. Începând de la Matache Măcelaru, pe calea Griviței circulația este foarte anevoioasă. În curtea gării este o mare de capete, în gară nici nu se poate pătrunde. Acei care au bilete de călătorie și sunt oameni cu vază și protecție, se duc de se îmbarcă mai departe de linie la punctele anumite unde sunt oprite trenurile. Aglomerația este înspăimântătoare. Dacă s-ar putea întreg Bucureștiul ar fugi”.
Însă, Bucureștiul s-a umplut și de mulți refugiați care fugeau din fața armatelor inamice. O parte din ei au fost obligați să rămână în oraș, neavând resurse de a continua drumul către Moldova. În realitate, numărul celor care au părăsit orașul a fost de circa 86.000 de refugiați, adică aproape 22% din populația Bucureștiului, care în 1916 era estimată la aproape 395.00 de locuitori.
Bucureștiul, oraș deschis
În noaptea de 21 spre 22 noiembrie/4 spre 5 decembrie, steagul de pe catargul din fața Palatului Regal a fost coborât. A doua zi, la ora 9.40, din Gara de Nord a plecat ultimul tren către Moldova, cu care s-a refugiat administrația Capitalei. Dar o parte din funcționari au fost încurajați să rămână primind salarii în avans. Toată ziua până noaptea orașul a fost traversat de ultimele trupe care se repliau spre Moldova. Cei care au rămas în Capitală s-au ascuns de frică în case. „Pe străzi aproape nimeni – își amintea un contemporana al acelor evenimente –; ici colo câte un trecător mergea grăbit, mânat parcă de spectrul morții. Pustiul străzilor te înfiora și mai mult. Domnea o tăcere adâncă. Era și ea tăcerea morții.”
Din cauza mobilizării masive, Bucureștiul rămăsese și fără mulți dintre lucrătorii de salubritatea astfel că gunoiul stradal nu mai fusese ridicat. Și ca tabloul să fie și mai sinistru, numeroase haite de câini, rămași fără stăpân, traversau orașul pustiu în voie. Așa își aștepta Capitala pe noii stăpâni.
Dar germanii nu știau că orașul fusese lăsat la discreția lor. Pe 22 noiembrie/5 decembrie 1916, feldmareșalul August von Mackensen, crezând că urmează asediul fortificațiilor Capitalei, a cerut printr-un parlamentar comandantului Cetății București predarea necondiționată a orașului și garnizoanei sale. Răspunzând ultimatumului dat de inamic, oficialitățile municipale s-au întâlnit cu reprezentantul german la cazarma geniului din Cotroceni, și i-au dat asigurări că Bucureștiul era un oraș deschis, deci nu mai avea fortificații operative. Acest lucru a fost confirmat în cursul nopții de cavaleria germană și patrulele de bicicliști.
La aflarea acestei vești, feldmareșalul Paul von Hindenburg, șeful statului-major al armatei germane, a notat: „Noi știam că Bucureștiul e o cetate puternică (se referă la centura de fortificații, Cetatea București, care ar fi trebuit să apere orașul – n.a.) și adusesem pentru a o reduce material de artilerie de cel mai mare calibru; acum această faimoasă cetate nu era decât un oraș deschis. Nici o piesă de artilerie nu mai încorona puternicele sale întărituri și cupolele sale blindate se transformaseră în cupole de lemn. Spionajul nostru din timp de pace, așa de lăudat de inamicii noștri, nici nu parvenise să constate că Bucureștii au fost dezarmați, înainte de intrarea în război”.
Acest text este un fragment din articolul „Bucureştii în toamna lui 1916. Aşteptând cu teamă ocupaţia”, publicat în numărul 275 al revistei „Historia” (revista:275), disponibil în format digital pe platforma paydemic.
Foto sus: Militarii germani inspectează resturile lăsate de Armata Română lângă București, 21 noiembrie/4 decembrie 1916
Mai multe pentru tine...
