Constantin Mille: „Când gazeta e proastă, vă amintesc de Carcalechi!”
Pe Constantin Mille istoria l-a reţinut drept scriitor, avocat şi înfocat militant socialist. Înainte de toate, însă, Mille a fost un ziarist desăvârşit. Din 1893, când a început să colaboreze la „Adevĕrul”, până în 1920, când a cedat – nu se ştie din ce motive – ziarul bancherului Aristide Blank, Mille a revoluţionat presa din temelii. În perioada în care a condus el ziarul „Adevĕrul” (şi, din 1904, şi nou-înfiinţata „Dimineaţa”), au avut loc progrese remarcabile. Care-au făcut ca Mille să-şi capete, pe bună dreptate, eticheta de „părinte al ziaristicei române moderne”, aşa cum scrie pe piatra sa de mormânt de la Cimitirul Bellu.
Vestea că Alexandru Beldiman a hotărât să-i vândă lui Constantin Mille, în 1895, gazeta lui de suflet, „Adevĕrul”, i-a surprins pe unii dintre membrii redacţiei şi i-a supărat la culme pe alţii. Într-un articol din 5 ianuarie 1895, Beldiman îşi motiva alegerea şi anunţa că îşi rezervă, cât va trăi, „direcţiunea politică” a gazetei. Nu voia ca după atâţia ani în care se străduise să menţină independenţa ziarului faţă de partide, „Adevĕrul” să devină conservator sau naţional-liberal. „Am ales pe d. Const. Mille ca să’i trec proprietatea ziarului Adevĕrul, pentru că d-sa este un intransigent în politică;fiindcă onorabilitatea d-sale este mai presus de orice bănuială;şi, în fine, pentru că am convingerea că Adevĕrul va rămânea un organ independent al cauzei democratice”. Timpul avea să confirme că Beldiman făcuse cea mai potrivită alegere:sub Mille, „Adevĕrul” avea să devină cea mai importantă şi mai serioasă publicaţie a perioadei.
Palatul „Adevĕrul” de pe Sărindar
Apare „Dimineaţa”„Adevĕrul” e şi primul ziar care dezvoltă serviciul telegrafic, angajează stenografi, angajează corespondenţi în ţară şi în străinătate, introduce premii în bani, în „voiagii” şi în imobile, primul ziar care obţine dreptul de a fi vândut la sate prin intermediul factorilor poştali. În 1904, altă hotărâre curajoasă:Mille decide că „Adevĕrul” va avea o soră, „un organ de informaţiuni şi reportagii”, care să apară dimineaţa, să completeze pe fratele mai mare, „organ independent de luptă”, care să mai taie din avântul „Universului”, gazeta lui Luigi Cazavillan, şi să recruteze şi public feminin. După modelul „Le Matin”, pe 2 februarie 1904, apare „Adevĕrul de dimineaţă”, care se emancipează în scurtă vreme şi, în decembrie 1904, apare cu titlu scurt, „Dimineaţa”. În 1912, „Dimineaţa” apare în culori:altă inovaţie. Primul ziar cotidian din lume, care apare în culori.Plata produselor gândiriiDacă nu din alte motive, Mille trebuie să rămână în istoria presei drept „cel dintâi care a orânduit, în ţara românească, plata produselor gândirii”, aşa cum punctează Al. Nora, pentru o bună bucată de vreme corector la „Adevĕrul”:„Până la el, erai fericit să-ţi găseşti adăpost în coloanele câte-unui ziar sau reviste, fără nicio retribuţie. Era o cinste – platonică, ce-i drept, – ce ţi se făcea, publicându-ţi-se bucata;nici prin minte nu-ţi trecea că s’ar putea şi ar fi logic să te alegi şi cu o răsplată bănească. Noul director al Adevĕrul-ui a găsit, însă, cu cale că se cuvine şi în acest domeniu o revoluţionare a unei tradiţii inechitabile şi, statuând un precedent salutar, acesta a câştigat teren, căpătând, pe măsura anilor, uz de lege”.
Constantin Mille
Portretul lui Zaharia Carcalechi, in fundal
Ziarele, vândute lui Aristide BlankÎn noiembrie 1916, Mille e forţat să tragă obloanele peste cele două ziare ale sale. România intrase în război. Pleacă la Iaşi, iar comandamentul german rechiziţionează Palatul „Adevĕrul”, ca să scoată aici „Bukarester Tageblatt” (Gazeta Bucureştilor). Sfârşitul Primului Război Mondial îl găseşte pe Mille la Paris. Revine la Bucureşti şi, în ianuarie 1919, începe să scoată din nou „Adevĕrul” şi „Dimineaţa”, în acelaşi sediu de pe Sărindar. Povestea devine de-aici tristă şi încurcată.La un moment dat, în 1920, nu se ştie în ce condiţii, Mille hotărăşte să vândă ziarele sale dragi bancherului Aristide Blank. Corectorul Al. Nora rememorează:„Un svon se răspândi, între timp, în Capitală:întregul inventar al Adevĕrul-ui, inclusiv titlurile celor două ziare, a fost cedat, prin acte în regulă, băncii Marmorosch-Blank. N’a trebuit să treacă mult ca ştirea să se confirme. Ce geniu orb va fi sfătuit pe Const. Mille să-şi înstrăineze creaţia, care devenise pentru el sinonim cu un crez? Ce spirite nefaste îl vor fi împins pe această cale, îndemnându-l să se lepede de un copil atât de scump?” („Un om uitat:Const. Mille”). Varianta oficială era că Mille, „bolnav şi obosit”, hotărâse să se retragă. Şi că de-aceea trecuse proprietatea celor două ziare Societăţii de editură „Cultura naţională”, a lui Aristide Blank.
Amănuntele tranzacţiei, necunoscuteCum au stat lucrurile, de fapt, ce presiuni s-au exercitat asupra ziaristului, amănuntele acestea nu le ştie decât Mille. Care le-a luat cu sine în mormânt. Că bătrân şi obosit nu era, de dorit să se retragă nu dorea, de vreme ce, la puţin timp după ce Blank a devenit proprietar al ziarelor „Adevĕrul” şi „Dimineaţa”, chiar peste drum de impresionantul palat redacţional de pe Sărindar, a apărut o firmă nouă. A ziarului „Lupta”. Pe care-l scotea, spre uimirea tuturor, chiar Constantin Mille, cu-o mână de colaboratori care-l urmase. „Ei cum, parcă era obosit... renunţase la gazetărie... divorţase de scrisul cotidian, nu mai putea purta povara muncii regulate, de toate zilele!”, se întreabă, aşa, ca pentru sine, corectorul Nora. „Dacă era aşa, cum de se înhămase la jugul acesta al unei publicaţiuni vitrege sub toate raporturile:fără local propriu, fără tipografie, fără rotative, fără acel vast aparat de difuzare al ziarelor aciuiate în proprietatea lor?”. Răspunsul nu se ştie. Se ştie, însă, că Mille n-a mai trăit decât vreo câţiva ani după aceea, se ştie că s-a sfârşit trist, uitându-se, în fiecare zi, la clădirea măreaţă din faţa sa, pe care el o înălţase, gospodărită de străini.Corectorul Nora îşi încheie şi el povestea despre Mille, pe ton de jelanie:„Rotativele duduiau, sulurile de hârtie se descărcau numeroase din care, iar capacul de pe trotuar, de care se loveau în rostogolirea în subsolul cu maşini, sdrângânea sgomotos, ca vestitor de rodnicie, camioanele porneau în goană către gară, cu mormanele de pachete pentru depozitari, ferestrele se luminau în din amurg, în sute de becuri, ca în feerie de stele, uşile erau într’o continuă mişcare de valul de vizitatori ce nu mai contenea... şi, în cocioaba mohorâtă şi tăcută de peste drum, unde abia de suia câte un rătăcit, întemeietorul Dimineţiiîşi pironea ochii-i înlăcrimaţi, şi cu pieptul în tremur, pe toate aceste bogăţii cari fuseseră odată ale lui şi de cari se lăsase păgubit. Iar când ieşea din jalnica sa cotineaţă, el nu se încumeta să calce pe trotuarul celălalt, elegant pavat cu dale de mozaic, căci simţea că i-ar plezni arterele şii s’ar strânge inima în fiori de moarte”.Constantin Mille a murit într-o zi de februarie, în 1927, şi-a fost îngropat la Cimitirul „Bellu” din Bucureşti. Pe piatra sa de mormânt scrie:„Const. Mille. Părintele ziaristicei moderne române. 1861-1927”.
