Cina lui Trimalchio: istorie socială sau istorie culturală?

În cele mai multe dintre istoriile literare clasice, publicate începând din sec. XIX de mari specialişti ai literaturii latine, precum şi în istorii ale civilizaţiei romane din perioada Imperiului timpuriu, vom găsi afirmaţii de mai mică sau mai mare întindere cu privire la faptul că Satyricon este o frescă plină de ironie a societăţii romane în genere şi a liberţilor parveniţi în mod special.

Acest tip de personaje deveniseră foarte vizibile în epoca împăraţilor Claudii – Claudius însuşi administra imperiul ca pe o prouinciatradiţională, aşa cum făcuseră şi strămoşii lui republicani în Sicilia sau în Hispania, adică cu ajutorul sclavilor şi a liberţilor săi personali;Nero adăugase acestor mari administratori imperiali o clientelă personală de liberţi îmbogăţiţi, şi oricum poate fi în multe privinţe identificat el însuşi drept original al caricaturii lui Petronius.

O nobleţe de vis

Măsura în care textul Satyriconuluipoate fi citit ca un document de istorie socială rămâne însă de discutat. Paul Veyne a consacrat, cum spuneam şi în articolul precedent, un studiu care a marcat o cotitură în istoriografia subiectului[1]şi care e adesea citat în favoarea acestei dimensiuni documentare a romanului;doar că Veyne, cu sensibilitatea unui excelent cunoscător al unei civilizaţii a „pâinii şi circului” proprie Romei Imperiale[2], ne previne împotriva unei atare lecturi simplificatoare. El observă că, asemeni celor mai mulţi dintre îmbogăţiţii cetăţilor antice–de la bancherul atenian Pasion din sec. IV a.Chr. până foarte aproape de vremurile noastre – Trimalchio se grăbeşte să-şi convertească banii, vulgari şi lipsiţi de nobleţe, în proprietăţi funciare, fiindcă ştie că doar pământul şi corelatul lui în planul comportamentelor, otium, existenţa lipsită de griji a oamenilor de vază, poate să-i înlesnească promovarea socială. Doar că această promovare îi e imposibilă în societatea ierarhică a Romei, unde un libert şi chiar descendenţa lui rămân stigmatizaţi indiferent de bogăţia de care dispun. Aşa încât, conchide Veyne, Trimalchio nu „parvine”, nu ajunge nicăieri, viitorul lui e închis şi nu-i îngăduie să-şi renege trecutul decât în vis:„Sfârşitul lui Trimalchio are un caracter oniric:un afacerist roman moare pentru a reînvia sub înfăţişarea unui aristocrat imaginar”[3].

La începutul pasajului despre Trimalchio (29.4), atunci când Encolpius şi Asclytus intră în casa acestuia, ei sunt întâmpinaţi în vestibul de o pictură înfăţişându-l pe libert costumat în Mercur, cu caduceu şi sandale zburătoare, condus de însăşi zeiţa Minerva către o glorie nepieritoare. Chiar şi acest detaliu ar trebui să ne avertizeze că aşa-zisul realism al lui Petronius este, de fapt, o aparenţă. Trimalchio arborează atributele zeului într-o zadarnică dar şi excesivă imitaţie. Tot astfel, şi satira pe alocurea brutală a Cineinu e atât un tablou fidel al uzanţelor contemporane, cât o hiperbolică punere în scenă a dispreţului aristocratic faţă de „clasa de mijloc”:de la megarianul Theognis la Burghezul gentilom, la ciocoii lui Filimon sau Duiliu Zamfirescu, ori, de ce nu, la Marele Gatsby, acest tip de personaj va avea o carieră multimilenară de excepţie.

În acest capitol de istorie a imaginarului, Cina la Trimalchioeste o creaţie remarcabilă prin subtilitatea mijloacelor şi prin culoarea inegalabilă a rezultatului final. Teatralitatea episodului, ca şi aura sa de vis, au fost excelent demonstrate de studii savante cum e cel al lui G. Rosati, Trimalchione in scena[4], care defineşte episodul drept „o naraţiune de mare forţă suprarealistă”, cu o ţesătură literară complexă. Dar savanţii au fost în acest sens precedaţi de artişti, căci filmul lui Fellini, „Satyricon”, transmite cu o pregnanţă unică tocmai dimensiunea onirică a romanului lui Petronius.

Linguri şi lanţuri

Trimalchio e comic din cauza contrastului permanent între mijloacele materiale enorme de care dispune şi incapacitatea de a-şi adecva comportarea la standarde comparabile. Astfel, soţia lui, Fortunata, bine strunită de soţul şi stăpânul ei, numără lingurile în văzul musafirilor (67), chiar dacă ceva mai târziu un platou de argint e aruncat cu gunoiul odată. Ne amintim de ospăţul de care era învinuit cândva Alexandru cel Mare, cu felurile de mâncare învelite în foi subţiri de aur şi de argint, pe care convivii le aruncau ca pe un ambalaj ordinar[5].

Fortunata serveşte, de altfel, şi drept model al soţiei niciodată sătule de veşminte şi de haine de lux:împreună cu nevasta unuia dintre convivi, Habinnas, pe nume Scintilla – „cea care străluceşte” – se instalează pe aceeaşi canapea şi, indiferente la conversaţia celorlalţi, îşi compară ostentativ bijuteriile (67):„Uite la lanţurile femeilor”, spune Trimalchio;„aşa suntem jupuiţi de avere, noi, bărbaţi nesocotiţi”. Habinnas observă însă că, fără femei, bărbaţii nici n-ar cunoaşte valoarea bijuteriilor.

Sculpturi din carne de porc

O mulţime de detalii elocvente sunt revelate de felurile de mâncare servite la ospăţ. Cea mai substanţială parte a acestuia constă nu în proverbialele limbi de privighetoare, ci în cu totul altceva, anume într-un lung cortegiu de imitaţii ale unor feluri somptuoase, toate însă pregătite de fapt din carne de porc. Carnea de porc era considerată atunci – ca şi acum de altfel – drept cea mai populară şi mai accesibilă carne, aşa că omniprezenţa ei trădează esenţialul, vulgaritatea de fond a amfitrionului, în vreme ce succesiunea de sculpturi comestibile care au aparenţa altor sorturi de cărnuri şi alimente atrag atenţia de fapt asupra caracterului mimetic al falsului rafinament al ospăţului – şi, în alt plan, asupra teatralităţii literare a episodului.

În opinia medicului Galenus, carnea de porc e cea mai sănătoasă, spre deosebire de carnea de vită care poate fi neprielnică unor temperamente cu care e incompatibilă. Se vede bine că Galenus, oricât va fi fost de învăţat, nu aflase încă de primejdiile colesterolului. În fapt, carnea de porc era mult mai ieftină decât cea de vită, înainte de toate fiindcă porcul nu aducea – cum nu aduce nici azi – niciun alt folos în afara cărnii comestibile, în vreme ce vita poate fi pusă la jug, dă lapte şi, odată tăiată, trebuie să fie repede împărţită între mulţi comeseni sau cumpărători, în condiţiile în care refrigerarea nu e nici lesnicioasă, nici sigură.

Trimalchio e astfel un soi de anti-Apicius, evocând nu atât tradiţia nobilă a vânătorii de mistreţ, aşa de importantă în formarea nobililor – de pildă a celor macedoneni, cât tradiţia comensalităţii populare a Romei arhaice, a cărei dispariţie o deplânge Iuvenal în Satira 1, în care evocă mesele comune de odinioară şi mulţimea de participanţi împărţind frăţeşte carnea câte unui mistreţ.

[1]P. Veyne, „Vie de Trimalcion”, Annales. Économies, Sociétés, Civilisations. 16, 2, 1961. pp. 213-247.

[2]Id., Le Pain et le cirque,

[3]Id, „Vie...”, p. 233.

[4]Maia35:1983, pp. 213-27

[5]Athen. 4. 155.