Ce rol a jucat Béla Kun în conflictul dintre Ungaria bolșevică și România

Românii au fost mereu interesaţi și fascinaţi de modul în care străinii privesc istoria lor. Și dacă istoricii români nu au reușit să facă cunoscută istoria României prin lucrări publicate în afara ţării, în schimb, tot mai mulţi istorici străini s-au aplecat în ultimii ani asupra studiului istoriei României. Este și cazul istoricului american Glenn E. Torrey, care a publicat una dintre cele mai complexe și mai bine documentate cărţi: „România în Primul Război Mondial”. Despre campania Armatei Române din Ungaria, Glenn E. Torrey afirmă că această acţiune a avut girul Marelui Stat Major francez.

„La sfârșitul lui ianuarie, forţele române ajunseseră în Munţii Apuseni. În acest moment, ocuparea Transilvaniei era, strict vorbind, încheiată, dar, mai departe, se aflau regiuni masiv populate de români. Armata Română a făcut o pauză în lunile februarie și martie, când delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, condusă de Brătianu, și-a prezentat punctul de vedere cu privire la respectarea tratatului din 1916.

Premierul, turbulent și inflexibil ca de obicei, a avut o relaţie furtunoasă cu reprezentanţii Marilor Puteri. Între timp, Károlyi a continuat să spere că, la Paris, Puterile Aliate vor accepta argumentul său conform căruia noua Ungarie nu trebuia să fie penalizată prea aspru pentru păcatele celor dinainte. Totuși, după numeroase declaraţii și dezbateri desfășurate în cursul lunii februarie la Paris, Consiliul celor Patru (reprezentanţii Franţei, Marii Britanii, Italiei și Statelor Unite ale Americii) a hotărât să instituie o zonă neutră a cărei limită vestică nu se situa departe de linia promisă României în tratatul din 1916.

Pe 20 martie, Consiliul a ordonat Guvernului ungar să-și retragă forţele la câţiva kilometri în spatele acestei zone, care cuprindea cea mai mare parte a provinciilor ungurești Crișana și Maramureș. Deși această decizie nu însemna o conturare a frontierei finale, ungurii au presimţit o nenorocire și au fost distruși. Károlyi a demisionat în semn de protest, iar puterea a fost preluată de un regim revoluţionar socialist-comunist, condus de Béla Kun, care a trecut la întemeierea unei republici sovietice.

Kun, originar din Cluj și fost sergent în armata habsburgică, devenise bolșevic în timpul prizonieratului din Rusia. Eficacitatea demonstrată în recrutarea altor soldaţi și talentul său de agitator și publicist comunist dovedit în timpul Revoluţiei Ruse i-au adus oarecare consideraţie. Când s-a întors acasă, reputaţia sa de asociat al lui Lenin a făcut să fie acceptat drept lider al Partidului Comunist Ungar. Nu amănuntele programului său politic ne interesează pe noi aici în primul rând, ci rolul jucat de el în conflictul cu România.

Ca fiu al Transilvaniei, Kun era, fără îndoială, personal interesat să se opună așteptatei înaintări a Armatei Române în zona neutră. Acest aspect al programului său a găsit răsunet în rândul ungurilor, chiar și printre cei care nu erau de acord cu revoluţia lui politică internă. Printre aceștia din urmă se aflau și vechi unităţi ale fostei armate habsburgice. Unele se regrupau deja și păreau gata să lupte pentru a împiedica dezmembrarea totală a provinciilor Ungariei istorice.

Pe lângă susţinerea creării Armatei Roșii ungare, regimul lui Kun a recrutat contingente de Gărzi Roșii revoluţionare. Unele dintre consecinţele dictaturii proletare ale lui Kun aveau să provoace însă nemulţumire printre soldaţii veterani: desfiinţarea gradelor și decoraţiilor militare, slăbirea disciplinei, apariţia formaţiunilor Gărzilor Roșii și a comisarilor politici în rândul acestora, precum și lecţiile politice ţinute de agitatori de la direcţiile locale.

«Chestiunea ungurească»

Autorităţile politice și militare românești erau profund alarmate nu doar de apariţia unui regim bolșevic în Ungaria și de pregătirile făcute de acesta pentru a se împotrivi înaintării Armatei Române, ci și de faptul că Béla Kun se lăuda că forţele bolșevice din Ucraina erau pregătite să pornească împotriva României și să facă joncţiune cu Ungaria. La București domnea convingerea unanimă că armata trebuia să înainteze cu orice chip în zona neutră. Regimul Kun a creat, de asemenea, în rândul liderilor aliaţi o solidaritate cu acţiunea militară a României.

Generalul Franchet d’Espérey, pe care-l obseda de multă vreme ideea de a conduce un marș în susul Dunării, s-a întâlnit la București, pe 6 aprilie, cu Berthelot și lideri români. Acolo s-a luat hotărârea «de a rezolva imediat chestiunea ungurească». Înaintarea a fost încurajată în mod indirect de acordul tacit al Marelui Stat Major francez, chiar dacă lipsea aprobarea Consiliului Celor Patru de la Paris. Pe 10 aprilie, comandamentul român a pregătit ordinele de operaţii pentru ocuparea zonei neutre și a pus pe picior de război diviziile proaspăt activate.

Încă din februarie, Armata Română își completase rândurile cooptând soldaţi și ofiţeri de origine română și germană dintre veteranii armatei imperiale. De nevoie, mulţi erau îmbrăcaţi în vechile uniforme austro-ungare, iar unele regimente au păstrat chiar germana ca limbă în care se dădeau ordinele. Două divizii aveau drept comandanţi și șefi de stat-major foști ofiţeri ai armatei habsburgice. Una dintre el, DI 18, era condusă de generalul Dănilă Papp, care servise în Marele Stat Major austriac, și care fusese profesor la Academia Militară austriacă și, nu de mult, remarcabil comandant de unitate pe frontul rusesc.

Înaintarea românilor în zona neutră, care a început devreme, pe 16 aprilie, a întâmpinat doar o rezistenţă vremelnică din partea forţelor ungurești, multe dintre acestea fugind sau retrăgându-se, unele cu până la 50 de kilometri pe zi. Până la 30 aprilie, Armata Română ajunsese la râul Tisa, mult mai departe de linia prevăzută în Tratatul din 1916.

«Românii nu voiau să acţioneze singuri și să fie acuzaţi de imperialism»

Stabiliţi ferm pe poziţii de-a lungul malului estic al Tisei, românii au fost puși în faţa unei alte decizii. Unii lideri aliaţi, îndeosebi cei din Armata Franceză, preferau ca Armata Română să continue înaintarea până la Budapesta cu scopul de a dezarma regimul lui Kun care crea probleme tot mai mari. Românii șovăiau. Nu voiau să acţioneze singuri și să fie acuzaţi de imperialism. De asemenea, aveau probleme pe meterezele din est, unde renegatul socialist român Christian Rakovski, devenit acum comisar sovietic pentru Ucraina, ameninţa să invadeze Basarabia.

Când forţele lui au reușit să alunge din Odesa forţele aliate de intervenţie la începutul lui aprilie, această ameninţare a părut credibilă. După ce au transferat trupe în est, românii au rămas pe Tisa în cursul lunilor mai, iunie și în cea mai mare parte a lunii iulie, în vreme ce liderii aliaţi de la Paris au încercat să ajungă la un acord cu privire la rezolvarea situaţiei din Ungaria”.

Cum s-a ajuns la semnarea Tratatului de la Trianon? Descoperă istoria fascinantă a negocierilor de la Paris, de la finalul Primului Război Mondial, în revista Historia Special nr. 31, disponibilă în format digital pe platforma paydemic.com