Câte cuvinte traco-dace are limba română?

În articolul precedent am arătat că traco-daca reprezintă substratul limbii române, așa cum limba vorbită de celți sau de iberi reprezintă substratul francezei, respectiv al limbilor ibero-romanice. Tot acolo am arătat că nu avem texte traco-dace și care sunt metodele folosite pentru a detecta termenii traco-daci din limba noastră.

De data aceasta, voi încerca să arăt câte cuvinte sunt acceptate ca fiind din substrat, căror domenii semantice le aparțin acestea, care este raportul dintre ele și cuvintele moștenite din latină și care este poziția cuvintelor traco-dace în lexicul românesc.

Câte cuvinte traco-dace are româna?

Un răspuns conținând o cifră exactă nu se poate da, fiindcă orice răspuns depinde de metoda folosită. Listele oferite de Al. Rosetti și Gr. Brâncuș, stabilite pe baza comparației dintre română și albaneză (metoda cea mai puțin nesigură), se opresc la 86, respectiv 89 de cuvinte sigure. Un număr similar de termeni proveniți din substrat (aproximativ 80) există și în celelalte limbi romanice. Gr. Brâncuș adaugă și o categorie de 43 termeni ca fiind „probabil din substrat”.

Așa cum am precizat în articolul precedent, suntem în domeniul ipotezelor. Termenii proveniți mai mult sau mai puțin sigur din substrat, acceptați ca atare de toți lingviștii, sunt relativ puțini, după cum rezultă și din Dicționarul etimologic al limbii române al lui Al. Ciorănescu.

În ceea ce privește termenii din a doua grupă (cele 43 de cuvinte considerate ca fiind „probabil din substrat”, conform opiniei lui Gr. Brâncuș), mai mulți lingviști îi explică din alte limbi, uneori chiar din latină (este vorba despre negură, codru, vătui, fluture). Nu iau în discuție încercările unor amatori în ale lingvisticii, care atribuie origine traco-dacă tuturor cuvintelor care nu au o etimologie sigură.

Domeniile semantice

Cea mai mare parte a cuvintelor din tracodacă sunt referitoare la natură, în general: configurația terenului (ciucă, groapă, mal, măgură), ape (bâlc, pârâu), vegetație (brad, brusture, coacăză, copac, curpen, druete „par, bâtă”, ghimpe, leurdă, mazăre, mărar, mugur, sâmbure, spânz), faună (balaur, baligă, barză, călbează, cioară, cioc, ciut, măgar, mânz(at), murg, năpârcă, pupăză, rață, șopârlă, știră, țap). Între acești termeni, mulți aparțin limbajului crescătorilor de vite din regiunile muntoase.

Lor li se adaugă și alții care denumesc părți ale corpului (ceafă, ciuf, grumaz, gușă, rânză), care, la origine, pot fi în legătură exclusiv cu corpul animalelor, apoi unii termeni ce denumesc obiecte de îmbrăcăminte proprii oierului (brâu, căciulă, sarică) sau locuinței primitive de la munte (argea, cătun, gard și vatră, care se refereau, inițial, la așezările sezoniere ale păstorilor transhumanți).

Tot păstorești sunt cuvintele care denumesc alimente (brânză, bulz, zară). Și alți termeni trimit tot la formele unei agriculturi primitive, impuse de păstorit (buc – din domeniul prelucrării cânepii, grapă – referitor la cultivarea cerealelor, gresie – termen legat de cositul fânului).

În concluzie, aproape toți termenii de origine autohtonă (traco-dacă) nu depășesc, prin conținutul lor semantic, sfera vieții elementare a păstorilor din trecut.

Raportul dintre cuvintele autohtone și cele moștenite din latină

Am vorbit, în articolul precedent, despre romanizarea lingvistică, adică despre faptul că, în procesul de adoptare a limbii latine, populațiile băștinașe (deci și traco-dacii) au păstrat în latina lor o serie de cuvinte din limba abandonată. În ultima vreme, unii cercetători (Gr. Brâncuș) au atras atenția asupra raportului special care a existat între cuvintele moștenite din latină și cele păstrate din substrat.

Se constată că între cele două tipuri de cuvinte, cele latinești existente în structura lexicală a românei și cele rămase de la traco-daci, a existat un raport ca de la general la particular: sinonimul autohton prezintă o specializare semantică, în timp ce termenul latinesc păstrează un sens mai general (cuvântul este astfel mai puternic, putând să apară în mult mai multe contexte).

Un prim exemplu este alb < lat. albus, care a păstrat sensul general al culorii, în timp ce bardzu – termen autohton folosit azi numai dialectal (în Transilvania, în aromână și meglenoromână), dar presupus ca existent în epoca de comunitate a dialectelor românești (așa-numita română comună, secolele 10-12) – și-a restrâns sensul denumind culoarea albă sau bălțată a unui animal domestic (oaie, capră, catâr). În româna actuală se folosește, pentru această culoare la animale, cuvântul breaz, considerat de origine sud-slavă. Tot din domeniul numelor de culori este cuvântul negru (< lat. niger), care se folosește ca termen general pentru culoarea respectivă, spre deosebire de murg și lai (din substrat), termeni întrebuințați pentru culoarea neagră a animalelor.

Observații similare se pot face și cu privire la produsele alimentare rezultate din creșterea oilor: termenii cu sens general sunt moșteniți din latină (lapte < lat. lactem, caș < lat. caseum), dar diversele feluri de lapte sau de caș, deci termenii specializați, sunt păstrați din substrat (zară „lapte bătut din care se scoate untul”, brânză). Rezultă că, deși au adoptat latina, traco-dacii romanizați au păstrat din limba lor cuvinte proprii limbajului pastoral, care reflectă specificul civilizației autohtone.

Astfel de perechi de cuvinte, în cadrul cărora termenul latinesc are sens general și cel presupus a fi din substrat are sens mai restrâns, sunt și casă (< lat. casa) – argea „colibă sub pământ”; râpă (< lat. ripa) – mal; cerbice (< lat. cerbicem) – grumaz; viperă (< lat. vipera) – năpârcă; viță (< lat. vitea) – curpen „viță sălbatică”.

Fenomene similare s-au produs și în celelalte limbi romanice. În vorbirea tuturor populațiilor care și-au abandonat limba în favoarea latinei (celți, iberi etc.) s-au păstrat o serie de cuvinte, la început sinonime cu unele cuvinte latinești. Sinonimia aceasta, care caracteriza vorbirea unor persoane, s-a transformat treptat în „fapte de limbă” proprii latinei dintr-o anumită regiune.

Amintesc câteva fapte de limbă romanice similare: în spaniolă, chopo „plop” (din lat. ploppus), dar álamo „un anumit fel de plop” (din substratul iberic); anillo „inel” (din lat. anellus, de unde și rom. inel), dar aro „inel gros din metal sau din lemn” (din substrat); piedra „piatră” (din lat. petra), dar lastra „piatră netedă și nu prea groasă” (din substrat).

Poziția cuvintelor autohtone

Pentru a stabili poziția cuvintelor într-o limbă se folosesc diverse criterii (frecvența, bogăția semantică, puterea de derivare) în vederea detașării unui inventar de cuvinte importante, numit vocabular fundamental (reprezentativ, de bază) sau fond principal lexical. Într-o lucrare colectivă elaborată la Institutul de Lingvistică (Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice) am stabilit câte un vocabular reprezentativ pentru fiecare din cele nouă limbi analizate.

În vocabularul reprezentativ al limbii române, termenii din substrat sunt în număr de 23 (abur, brad, brâu, bucurie, buză, căciulă, cioc, copac, copil, fărâmă, fluier, fluture, ghimpe, groapă, gușă, mal, măgar, mânz, mugur, murg, rață, traistă, vatră), ceea ce reprezintă abia 0,96 din totalul de cuvinte.

Comparația cu situația din celelalte vocabulare reprezentative romanice este, și de această dată, ilustrativă, fiindcă termenii autohtoni au tot o pondere scăzută și în celelalte limbi romanice.

Astfel, în două vocabulare reprezentative (francez și spaniol) există doar câte opt termeni: fr. borne „bornă”, boue „noroi”, caillou „pietricică”, crème „smântână”, creux „cavitate, gaură”, mine „mină”, mouton „oaie”, quai „chei”; sp. becerro „tăuraș sub un an”, calabaza „dovleac”, galápago „broască țestoasă”, gusano „vierme”, izquierdo „stâng”, manteca „grăsime”, marana „hățiș, desiș”, tranea „ciomag, bâtă”. De remarcat că, și în aceste două limbi, cuvintele din substrat se referă tot la realități legate de natură, în general (plante, animale etc.).