Ascensiunea lui Muammar Gaddafi: O lovitură de stat devenită «revoluția populară»

Când vorbim de Gaddafi și lunga sa domnie asupra Libiei este foarte dificil să încadrăm această dictatură și această personalitate în anumite tipare. Există o tipologie a dictaturilor din secolul XX și a dictatorilor, dar Gaddafi a depășit demult orice tipar și s-a ajuns să se discute de dictatura de „tip libian” ca de o inovație tipică a acestui personaj care din 1969 și până la asasinarea sa, în 2011, a condus autoritar statul libian.

De la colonie italiană la regat

Istoria statului libian a fost similară cu cea a celorlalte state din nordul Africii. Aflată sub stăpânirea Imperiului Otoman, în urma războiului italo-turc din 1911–1912 s-a produs invazia italiană asupra Libiei. Rezistența populației și deșertul întins a făcut ca abia în 1933 trupele italiene să ocupe Tripolitania și Cyrenaica, transformându- le într-o colonie, Libia. În 1943 a luat sfârșit stăpânirea italiană. Înfrântă în război, Italia a trecut de partea Aliaților și a renunțat la coloniile sale.

Teritoriile libiene au trecut sub mandat britanic: Tripolitania și Cyrenaica și francez: Fezzan. Acest mandat a luat sfârșit în decembrie 1951, când prin hotărârea Adunării Generale a ONU, puterile mandatare se retrăgeau, fiind recunoscut statul libian independent: Regatul Unit al Libiei. Timp de mai bine de patru decenii (1969-2011) istoria Libiei s-a identificat cu un singur personaj – colonelul Gaddafi.

Primii ani

Gaddafi s-a născut în 1942 într-o familie de țărani din Sirte, o zonă de deșert. A urmat o școală tradițională religioasă între 1956 și 1961 din provincia Fezzan. În această școală tânărul Gaddafi împreună cu un grup de colegi au format nucleul dur al unui grup revoluționar care-și propunea să conducă țara. Modelul lui Gaddafi a fost liderul egiptean, Gamal Abdel Nasser, care adunase în jurul său un grup de tineri ofițeri și ajunsese la putere, fiind ales președinte în numele unității arabe.

În anul 1961, Gaddafi a fost exmatriculat din școala din Sebha pentru activism politic, ceea ce nu l-a împiedicat să urmeze Facultatea de Drept a Universității Libiene. A fost unul dintre studenții emeriți, terminând cu cele mai bune calificative, ceea ce i-a permis intrarea la Academia Militară din Benghazi în anul 1963. Și-a format un grup de militanți atât la Universitate, cât și în cadrul Academiei Militare, un grup secret care își propunea să răstoarne printr-o revoluție monarhia libiană pro-occidentală și să instaureze un regim popular republican.

A absolvit Academia Militară în 1965, când a fost trimis datorită rezultatelor bune în Anglia și a urmat până în 1966, British Army Staff College. La întoarcerea în Libia a fost încadrat în Armata Regală. Carisma și determinarea au făcut din Gaddafi liderul unui grup de ofițeri hotărâți să dea o lovitură de stat și să înlăture monarhia libiană.

O lovitură de stat devenită „revoluția populară”

Momentul loviturii de stat a venit în august 1969, când regele Idris I, bolnav a plecat la tratament, lăsându-l rege pe prințul Sahyd Hasan ar-Rida al-Mahdi as-Sanussi. Un mic grup de ofițeri condus de Gaddafi a dat la 1 septembrie 1969 o sângeroasă lovitură de stat, noul rege a fost arestat la domiciliu, monarhia abolită și proclamată Republica Arabă Libiană.

Gaddafi nu a devenit general după lovitura de stat, doar s-a autopromovat de la gradul de căpitan, la cel de colonel și a rămas la acest grad militar. Colonelul a condus Libia în numele poporului, justificându-și „modestia” prin faptul că statul libian este „condus de către popor” și nu necesită personal titluri pompoase sau un rang militar înalt.

Gaddafi și-a imitat mentorul, colonelul Nasser (foto), care după preluarea puterii în Egipt a rămas la acest grad militar. Colonelul a creat un sistem politic nou: socialismul islamic, un amalgam uimitor între naționalismul arab, care a stat de altfel la baza acceptării loviturii de stat, societatea de consum și democrația populară.

A acceptat existența unei mici proprietăți private, dar la 1 septembrie 1973 a trecut la naționalizarea a 51% din acțiunile companiilor occidentale, preluând controlul asupra marilor companii, în principal a celor care dețineau câmpuri petroliere.

Libia era un stat socialist, condus de către Consiliul Comandamentului Revoluției, în fapt de colonel și o mână de apropiați. Partidul unic, denumit Uniunea Socialistă Arabă, exista încă din iunie 1971, redus la rolul de instrument în mâinile noului dictator. Una dintre inițiativele de partid a fost impunerea unui sistem bazat pe morala islamică, care interzicea alcoolul și jocurile de noroc.

Colonelul a creat o filozofie politică conform căreia Libia era un stat socialist – islamic, conducerea acestuia era colectivă și în mâna poporului reprezentat prin partidul unic. Aceste idei au fost publicate în Cartea Verde apărută în trei volume între 1975 și 1979, un exemplu de demagogie și utopie.

În fapt, dictatura lui Gaddafi devenea tot mai brutală. În „numele poporului” orice dizidență internă și externă era violent suprimată. Libia este un stat cu o suprafață de 1.759.540 de km2, care la preluarea puterii de către colonel avea aproximativ 1,9 milioane de locuitori, o populație foarte mică pentru un teritoriu atât de mare (aproximativ cât cel al Franței, Italiei, Belgiei, Olandei și Țărilor nordice la un loc), dar care în proporție de aproape 90% era deșert.

În 1979, populația, după recensământul oficial, ajunsese la 3 milioane de locuitori. O astfel de populație putea trăi doar din veniturile din exportul de petrol, Libia având rezerve foarte mari de petrol, dar și gaze naturale și fier. Se estimează că în anul 1979 doar veniturile din petrol se situau la peste 2,5 miliarde de dolari, subdezvoltarea nefiind justificată, nici de sărăcia poporului în numele căruia se conducea acest stat bogat.

Violența „populară” împotriva dizidenților

Comitetul Revoluționar a hotărât în aprilie 1980 pedepsirea dizidenților libieni care trăiau în străinătate și a trimis Brigăzile libiene pentru a-i asasina. La 26 aprilie 1980, Gaddafi a dat un ultimatum dizidenților ca până la 11 iunie să se întoarcă în țară și să se pună la dispoziția comitetelor revoluționare.

În perioada imediat următoare au fost asasinați 9 dizidenți, din care 5 refugiați în Italia. Dizidențe au mai existat, dar până la mijlocul anilor ’90, regimul Gaddafi nu a tolerat apariția niciunei mișcări de protest pe teritoriul libian, justificând pedepsirea oricăror oponenți prin „voința populară”.

Foto sus: președintele Sudanului, Gaafar Nimeiry (stânga), președintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser (centru), și colonelul Muammar Gaddafi, pe aeroportul din Tripoli (decembrie 1969)