Antiohia, leagănul creștinismului
Unul dintre cele mai mari și mai importante orașe grecești din epoca elenistică, cu însemnătate strategică și economică în estul Mediteranei, devenit capitală a Imperiului Seleucid (240-60 î.e.n.), apoi capitală regională a Imperiilor Roman (capitala regiunii Siria) – cu aproximativ 250.000 de locuitori, al treilea oraș din Imperiul Roman după Roma și Alexandria și Bizantin – a fost, în timpul Cruciadelor, capitala Principatului Antiohia, unul dintre cele patru state înființate de cruciați în Levant.
Cele patru state erau, de la nord la sud: Comitatul Edessa (1098-1150), Principatul Antiohia (1098-1268), Comitatul Tripoli (1102-1289) și regatul Ierusalim (1099-1291). Primele trei acopereau cam ce ar fi azi sud-vestul Turciei, nord-vestul Siriei și nordul Libanului. Regatul Ierusalim, cel mai mare, acoperea actualul Israel, Palestina (inclusiv fâșia Gaza), sudul Libanului și vestul Iordaniei. Azi, Antiohia e orașul turc Antakya, în provincia Hatay.
Principalul centru al iudaismului elenistic, Antiohia a fost numit leagănul creștinismului, jucând un rol esențial în apariția acestuia; chiar în Noul Testament e scris că prima oară creștinismul a apărut la Antiohia.
A reprezentat un centru important al Imperiului Bizantin, până când turcii selgiucizi l-au cucerit în 1084. De aceea, a fost unul dintre principalele orașe care trebuiau eliberate de cruciați pe drumul spre Ierusalim. În timp ce o parte a cruciaților s-a îndreptat, sub conducerea lui Baldwin de Boulogne, spre est, în Asia Minor, creând Comitatul Edessa, principala armată a Primei Cruciade s-a îndreptat spre sud, asediind Antiohia spre sfârșitul lui octombrie 1097, cu scopul de a returna Imperiului Bizantin toate teritoriile care-i fuseseră luate.
Fiul lui Robert Guiscard, Bohemund, promisese împăratului bizantin Alexios I sprijin împotriva selgiucizilor și cucerirea Ierusalimului în numele creștinătății. Antiohia, asediată de la 3 iunie 1098, a fost cucerită la 28 iunie 1098, după masacrarea musulmanilor, dar și a unor creștini. Iar Bohemund nu s-a mai considerat legat de jurământ, pretextând abandonul trupelor bizantine.
Bohemund se declară independent
Antiohia a fost mult mai mic decât Comitatul Edessa și decât Regatul Ierusalim, având cam 20.000 de locuitori în secolul al XII-lea, majoritatea armeni și greci creștini ortodocși, puținii musulmani trăind în afara zidurilor cetății. Normanzii veneau din Regatul Siciliei și din sudul Italiei, dar, în afara cruciaților, puțini cetățeni erau romano-catolici, deși orașul s-a aflat sub jurisdicția Patriarhului latin al Antiohiei (acest Patriarhat își întindea dominația asupra Antiohiei, Edessa și Tripoli), apărut pe la 1100.
Bohemund nu a tins să dobândească de la împăratul bizantin titlul de duce, ci a vrut să-și întărească independența. Mai mult, a început să se extindă, în august 1098, când a trecut în Cilicia, pentru a dobândi control asupra orașelor pe care nepotul său, Tancred, le cucerise în vara anului anterior. În 1099, a obținut control total asupra Antiohiei și împrejurimilor. A vrut să ocupe orașul-port Latakia, aflat în posesia bizantinilor, dar a fost forțat de cruciații care cuceriseră Ierusalimul să renunțe. În decembrie 1099, a călătorit la Ierusalim, asigurându-și serviciile a trei prelați în calitate de episcopi ai Antiohiei.
După capturarea lui Bohemund, în urma bătăliei cu danishmendizii din 1100, nepotul său, Tancred, a devenit regent, extinzând granițele prin cucerirea orașelor bizantine Tarsus și Latakia. Oricum, acestea și alte teritorii vor fi pierdute după bătălia de la Harran din 7 mai 1104, dintre Antiohia și Edessa de o parte și turcii selgiucizi de cealaltă.
A fost prima crucială înfrângere a cruciaților, căci Imperiul Bizantin a profitat și a emis pretenții asupra Principatului Antiohiei, reinstaurând dominația la Latakia și a unei părți a Ciliciei. Logic, multe orașe conduse de Antiohia s-au revoltat, fiind ocupate de forțe musulmane din Alep. Și teritorii armene s-au ridicat împotriva stăpânirii, astfel încât Bohemund, eliberat în 1103, s-a văzut nevoit să revină în Italia în 1104, pentru a recruta noi trupe, lăsându-l pe Tancred regent.
În 1107, trupele recrutate de Bohemund i-au atacat pe bizantini, dar au pierdut, în 1108, bătălia de la Dyrrachium, Bohemund și împăratul Alexios I Komnenos semnând tratatul de la Devol, prin care Antiohia devenea stat vasal al Imperiului Bizantin la moartea lui Bohemund. Acesta nu va mai reveni la Antiohia, murind, în 1111, în Italia.
Numai că Tancred a refuzat să respecte tratatul, fiind sprijinit de comitatul Tripoli și de regatul Ierusalim. A murit în 1112, succedându-i Bohemund al II-lea (fiul lui Bohemund I), sub regența celui de-al doilea văr al lui Tancred, Roger de Salerno, care a respins un atac selgiucid în 1113.
Pe 27 iunie 1119, Roger a fost omorât în bătălia de la Ager Sanguinis (câmpul sângelui) de musulmanii din Alep, iar Antiohia a devenit stat vasal al Ierusalimului. Bohemond al II-lea, care s-a căsătorit cu fiica lui Baldwin (principe de Edessa și rege al Ierusalimului), Alice, a condus principatul doar patru ani, până în 1130. Principatul a fost moștenit de fiica sa cea mică, Constance.
Antiohia a fost condusă de succesorii lui Bohemund până când sultanul mameluc al Egiptului a cucerit-o în 1268.
Sfârșitul
Ultimul principe al Antiohiei, Bohemund al VII-lea, a fost ultimul conducător normand al teritoriilor normande. Ultimul rege normand al Angliei, Stephen, a murit în 1154, ultimul rege normand al Siciliei, William al III-lea, a abdicat în 1194, iar Normandia a fost preluată de regele Franței, Philip al II-lea, în 1204.
Acest text este un fragment din articolul „Normanzii și Regatul Siciliei”, publicat în numărul 268 al revistei „Historia” (revista:268), disponibil în format digital pe platforma paydemic.
