Alegerile în România, pe vremea când toată ţara era roşie
România a încetat să mai fie stat democratic în anul 1947. Liderii comunişti care au acaparat prin forţă puterea au instituit, în cei peste 50 de ani de sistem totalitar, mai multe sisteme electorale, care au funcţionat după acelaşi principiu:şeful statului nu este ales de către popor, ci de către un număr restrâns de electori.
Principala schimbare care a urmat semnării de către regele Mihai I a Actului de abdicare, la data de 30 decembrie 1947 şi a abrogării ulterioare a Constituţiei din 1923, a fost stabilirea şefului statului în forma unui organism colectiv, numit iniţial „Prezidium”, al cărui prim preşedinte a fost Constantin Ion Parhon.
Renumit medic endocrinolog şi neuropsihiatru, C. I. Parhon a fost preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale, funcţie asimilată şefului statului, în perioada 13 aprilie 1948-2 iunie 1952. Din structura primului for de conducere a statutului au mai făcut parte Mihail Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gheorghe Stere şi Ion Niculi. La scurt timp după aceea, în Constituţia din 1948, s-au stabilit numărul, atribuţiile şi modalitatea de alegere a Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Membrii erau desemnaţi prin vot secret de către membrii M.A.N. Ca şi în zilele noastre, este posibil ca accederea la funcţii să se fi făcut în urma unor aranjamente, pe care istoricii nu le exclud.
Jocurile de culise
„Dacă au existat jocuri de culise pentru alegerea acestuia, e greu de spus. E posibil să fi existat, pentru că a fi membru în Prezidiu şi mai ales preşedinte de Prezidiu însemna să ai parte de avantaje materiale şi influenţă consistentă. Dar primul preşedinte de prezidiu, C.I. Parhon, nu cred că a avut în gând asemenea ambiţii, pe acesta recomandându-l vastitatea studiilor, celebritatea profesiei, vârsta înaintată şi trecutul socialist. La fel şi Petru Groza este în afara oricăror bănuieli, pentru că având atâtea merite comuniste în spate, ştiindu-se că a format primul guvern comunist, nu era omul care să dea din coate pentru această calitate de preşedinte al Prezidiului. Iar de Gheorghe Gheorghiu Dej, şi el preşedinte după 1961, nici nu poate fi vorba că ar fi intervenit în vreun fel, el fiind pus în această funcţie cu entuziasm linguşitor de deputaţii MAN”, ne-a declarat istoricul focşănean Florin Dîrdală.
La alegerile din 28 martie 1948, primele din noua republică, dar ultimele cu participarea forţelor democratice, organizate pe sistem sovietic, ce mai rămăsese din partidele istorice a fost zdrobit prin fraudarea votului. Ulterior, şi liderii partidelor istorice care au participat în alegeri au fost aruncaţi în închisoare.
Aşa se face că Frontul Democraţiei Populare, din care făceau parte Partidul Muncitoresc Român, Frontul Plugarilor, Partidul Naţional Popular şi Uniunea Populară Maghiară, a luat 97, 83% din voturi, în vreme ce Partidul Naţional Liberal, condus de Petru Bejan, a obţinut 1, 69%, iar Partidul Ţărănesc Democrat, condus de Nicolae Lupu, a obţinut doar 0, 48%. Prin urmare, majoritatea guvernamentală era formată din 405 mandate, iar opoziţia avea doar 9 mandate.
Patru ani mai târziu, pe 30 noiembrie 1952, s-au organizat din nou alegeri parlamentare, Frontul Democraţiei Populare obţinând 98, 84% din voturi şi 428 de mandate. A fost perioada când Frontul Plugarilor a lui Petru Groza a fost absorbit de Partidul Muncitoresc Român, care avea să devină Partidul Comunist Român.
Au urmat alegeri parlamentare în 1957, 1961 şi 1965, cu aceleaşi scoruri ameţitoare de peste 99% pentru Frontul Democraţiei Populare. O dată cu transformarea României în ţară socialistă, în 1969, la alegerile legislative, Frontul Democraţiei Populare s-a transformat în Frontul Unităţii Socialiste, dar cu acelaşi rezultat de aproape 100%.
