Alburnus Maior, centrul exploatării aurului în Dacia romană

Cele mai multe informații se găsesc despre situația exploatării aurului în zona Alburnus Maior, atât prin intermediul tăblițelor cerate (tabulae ceratae) descoperite între 1786 și 1855, a descoperirilor epigrafice, cât și prin cercetările arheologice preventive desfășurate pe scară largă în cadrul Programului Național de Cercetare Alburnus Maior, derulat între 2001-2006. Deși sediul procuratorului se afla la Ampelum, centrul exploatării aurifere se situa fără umbră de îndoială la Alburnus Maior.

Tăblițele cerate, în număr de 25 (inițial se pare că au fost descoperite aproximativ 50), au fost găsite în galerii de mină romane abandonate sau pe înălțimile din zona Roșiei Montane. Cele mai multe tăblițe (7) au fost redactate la Alburnus Maior (actum Alburno Maiori sic!), la care se adaugă câteva așezări rurale (Deusara, Kartum, Immenosum Maius) neidentificate cu siguranță pe teren, două zone din Alburnus Maior, statio Resculi și vicus Pirustarum, și o tăbliță redactată în așezarea civilă din imediata apropiere a castrului legiunii XIII Gemina de la Apulum (canabae legionis XIII Geminae). S-a emis ipoteza că toate aceste toponime, cu excepția evident a vicus Pirustarum (Pirustae erau originari din Dalmatia), ar fi de origine dacică.

^{Inel cu camee reprezentând un cap de femeie, aur şi calcedonie albastră, sec. II, descoperit la Gilău – MNIT, Cluj-Napoca; expo LIMES}

Cronologic, tăblițele cuprind perioada 131-167, fiind ascunse cel mai probabil ca urmare a crizei prin care a trecut Dacia în urma atacurilor marcomanilor și iazygilor. De altfel, se pare că după această perioadă tulbure exploatarea minieră în zona Alburnus Maior nu a mai atins dimensiunile anterioare, chiar dacă nu a fost oprită în întregime, cum s-a crezut până nu demult.

Cu puține excepții, însă, marea majoritate a descoperirilor arheologice și epigrafice datează din secolul al II-lea, foarte puține având elemente care ar permite o plasare a lor în epoca severică. În general, în timpul domniei lui Marcus Aurelius, sistemul arendării către conductores este abandonat, fiscul imperial trecând la exploatarea directă a vămilor sau a bogățiilor subsolului. Din păcate, pentru zona Alburnus Maior nu avem informații despre cum va fi funcționat acest sistem. Totuși, numirea unor procuratores aurariarum din tagma ecvestră, precum și prezența beneficiarilor consulari sunt argumente importante care susțin faptul că exploatarea aurului a continuat la Alburnus Maior și după 170. Din acel moment și până la părăsirea Daciei, minele au fost exploatate în regie proprie de către fiscul imperial.

: cercei romani de secol III