România anului 1944, văzută din exil: „Sfârșitul lumii noastre”

Probabil, cel mai citat memorialist și cel mai savurat, prin accesul direct la sursele de putere și, implicit, de informație, prin franchețea descrierilor din memoriile sale, în același timp un personaj cu multă flexibilitate morală, calitate indispensabilă unui astfel de abil politician, Constantin Argetoianu dispune de timp suficient pentru a-și așterne în paginile jurnalului său anxioasele sale trăiri, caruselul știrilor din țară și din lume așa cum le primește de la prietenii săi din sfera politică ori din presă. Rândurile scrise de acest autor au o mare calitate: el cunoaște prea bine clasa politică, politicianul, în general, indiferent de țara din care provine, și, pe lângă faptul că nu se lasă impresionat de poleiala individului, pare că deține un simț prin care identifică adeseori lichelele ori lichelismul. De aceea, el nu menajează pe nimeni.

În 1944, Constantin Argetoianu împlinise 73 de ani și, privind în urmă, avea o lungă și prestigioasă carieră de politician, cum puțini români se puteau mândri: a fost, rând pe rând, deputat, senator, ministru, prim-ministru (e drept, doar vreo două luni). La fel de lungă e și lista partidelor politice pe la care s-a perindat de-a lungul vremii. Nu știm dacă iubea neapărat democrația, însă din resorturile intime ale memoriilor sale răzbate concluzia că s-a simțit mai apropiat, prin natura sa personală, de autoritarismul de dreapta. Poate și din această cauză, trecutul îl urmărește în forță spre sfârșitul vieții sale. El a fost mereu un adversar feroce al comunismului, al URSS și, în calitate de ministru de Interne, artizanul loviturii împotriva liderilor socialiști care inițiaseră crearea PCdR și afilierea la Comintern în mai 1921. Rusofobia sa a fost și cauza susținerii sale, pe care uneori și-a afișat-o public, pentru alianța României cu Germania hitleristă. El a văzut Germania ca o pavăză contra bolșevismului. Desigur, nu este singurul român care a gândit în acest mod în epocă.

Din păcate pentru România, previziunile lui Constantin Argetoianu aveau să se adeverească

După cum aflăm din însemnările sale, în primăvara lui 1944, Argetoianu a ales să părăsească singur țara, o țară aflată sub valurile nimicitoare ale bombardamentelor anglo-americane, și să plece în Elveția. Avea să lase în urmă Bucureștiul și lumea sa, despre care scria cu patimă și scârbă în 18 ianuarie 1944: „Oraș de curve, oraș de căcăcioși, oraș de zvoniști și de corcituri! Ca și știrile de prăpăd, știrile ceva mai bune se amplifică, se răspândesc, înnebunesc lumea! Infam strat de oameni!”¹.

Îi va fi însă dor de acest oraș și de lumea lui colorată. „Riscam să fiu suprimat, scrie el justificându-și alegerea refugiului elvețian, de derbedeii care se vor înstăpâni fie și numai pentru câteva ceasuri asupra Guvernului, să fiu plictisit de ruși, luat ca ostatic sau chiar și deportat, în calitatea mea de fost prim-ministru, de om politic cunoscut ca reacționar”². Geneva a fost locul ales pentru a locui o vreme. Bani are destui, îi sunt suficienți pentru doi ani, după cum notează cu ușurare, iar războiul, crede el, se va termina în iarna 1944-1945.

Ajuns în Elveția, boierul de la Breasta se miră de calmul și liniștea care domnesc în rândul localnicilor și imediat ia pulsul celor câțiva români aflați aici. Românul exilat în Elveția trăiește cu spaima în sân, fiecăruia îi e frică până și de umbra lui, precizează proaspătul refugiat care, obișnuit să aibă acces la informații, ține legătura cu Grigore Gafencu, stabilit de mai bine de trei ani în aceste locuri, cu membri ai corpului diplomatic român, cu alți membri ai elitei aflați și ei în refugiu. La Lausanne, unde se duce într-o vizită, întâlnește niște „caraghioși care formează o colonie de stafii... Franasovici (Richard n.n.), Prințul Nicolae al nostru, cu Tohanca, Xeni (Constantin n.n.)... toți plângând împreună pe ruinele trecutului”³.

„Invazie, invazie, invazie. Ziarele sunt pline cu știri despre pregătirea debarcării anglo-americanilor”

În neutra Elveție, știrile circulă din abundență, în comparație cu volumul celor din București, care sunt doar propagandă germană ori antonesciană. La Geneva informațiile vin bidirecțional: de la Aliați și de la Reich. Numai veștile din țară și de la familia sa ajung mereu tot mai greu. Din aceste considerente, mare parte din comentariile sale se referă la preconizata debarcare anglo-americană, la ce se întâmplă pe frontul de Est: „Invazie, invazie, invazie. Ziarele sunt pline cu știri despre pregătirea debarcării anglo-americanilor – dar nimic nu se vede. Și bineînțeles până să înceapă ceva, Germania e bombardată zi și noapte. Tari nervi mai au și nemții!”⁴. „Un comunicat german afirmă că trupele germane și române au fost evacuate în ordine din Crimeea. Să o creadă proștii...”⁵.

Adeseori, prezintă bombardamentele asupra Bucureștiului și Ploieștiului, pe care le consemnează cu amărăciune: „Bucureștiul a fost de trei ori lovit în 48 de ore. Ce o fi cu casa mea? Sunt atât de demoralizat, încât nu mai simt nimic...⁶. Altădată, scrie: „Mi se strânge inima gândindu-mă la dealul Brestei – cine știe la ce barbarii mai rămâne expus. Când îmi aduc aminte de vremurile de aur ale stupidului dar fericitului al XIX-lea secol, mă întreb ce păcate ispășește omenirea în al XX-lea, care s-a născut sub auspiciile inteligenței și ale științei”⁷.

Pe undeva e firească această atitudine, pare că sarcasticul boier care a descris în culori vii și cu un puternic spirit critic refugiul de la Iași din 1916-1918 a devenit un bătrânel sentimental care, rupt de familie și departe de țară, vede totul în negru și scrie în jurnal cuvintele următoare: „Am impresia că sunt în anticamera morții și că aștept nu un sfârșit, ci toate sfârșiturile... Sfârșitul lumii noastre... și vom avea scump de plătit!”.

Pe măsură ce se petrece acomodarea cu exilul și contactele cu românii sunt mai dese, verva și ironia îi revin, iar lucrul acesta se observă în maniera în care descrie ultimele zile ale vieții lui Titulescu, acuzându-l pe acesta că furase „șase geamantane pline cu poli de aur, micile economii ale marelui bărbat de Stat”⁸.

Tot el consemnează cu un ton critic, pe baza informațiilor citite din „Courrier de Genève”, uriașele cantități – 10.000.000 de tone de mărfuri – arme și muniție – pe care SUA le-au oferit URSS în baza legii de împrumut și închiriere, distrugerile provocate de bombardamentele anglo-americane asupra obiectivelor de patrimoniu cultural din Italia, Franța și Germania și concluzionează că multe vor fi de lămurit după război.

Acest text este un fragment din articolul „Lumea românească în vara anului 1944. De la frică și anxietate la speranțe prudente”, publicat în numărul 47 al revistei Historia Special (revista:special/47) este disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 28 iunie - 27 septembrie 2024, și în format digital pe paydemic.com.

Cumpără acum!

_{Foto sus: Clădirea Ateneului, un simbol al Bucureștiului, fotografiată în anul 1941 (© Getty Images)}

Note:

_{1
Constantin Argetoianu, Însemnări
zilnice. Volumul 10:
1 ianuarie - 20 noiembrie 1942; 1 ianuarie - 1 februarie, 30 martie
- 22 aprilie 1944, Editura Machivelli, București, 2009, p. 655.}

_{2
Constantin Argetoianu,
Însemnări zilnice.
Volumul 11: 28 aprilie - 30 iunie 1945, Editura Machivelli,
București, 2017, p. 7.}

_{3
Ibidem, p. 35.}

_{4
Ibidem, p. 24.}

_{5
Ibidem, p. 25.}

_{6
Ibidem, p. 17.}

_{7
Ibidem, p. 110.}

_{8
Constantin Argetoianu, Însemnări
zilnice. Volumul 11:
28 aprilie - 30 iunie 1945, Editura Machivelli, București, 2017, p.
50.}