Aviatori români deasupra Angolei: Misiunea aeriană „Sirius”
Prima misiune externă a Aviației Militare române, în afara Tratatului de la Varșovia, a fost înființarea unei școli militare de aviație în Angola. Această misiune aeriană externă la care au participat 150 de specialiști militari români a purtat denumirea de ,,Sirius” și s-a desfășurat între anii 1980-1982.
La 22 iunie 1978, Ministerul Apărării Naționale (M.Ap.N) al României a realizat primele contacte cu înalți demnitari militari angolezi privind sprijinul pe care urma să-l obțină Republica Populară Angola din partea Comandamentului Aviației Militare române în vederea înființării unei școli militare de pilotaj care să pregătească personal navigant, tehnic, logistic și de stat major. Delegația militară angoleză a fost condusă de generalul Ciel Da Conçeiçao Cristovao-Gato. Acesta fusese student în România, absolvise Institutul de Petrol și Gaze din Ploiești, iar la acel moment era adjunctul ministrului Apărării pentru Aviație și Apărarea Teritoriului.
Inițial, angolezii au apelat la U.R.S.S, Portugalia și Elveția, dar condițiile oferite de Comandamentul Aviației Militare (C.Av.M) române au fost mai avantajoase în vederea încheierii unui contract de colaborare. Generalul Gato a sprijinit România să câștige licitația pentru că propunerile românești prevedeau un preț mai mic, perioadă de școlarizare mai scurtă, dar cu rezultate bune, aparate de zbor pe trei categorii: avioane monomotoare, bimotoare și elicoptere.
Din delegație a făcut parte și generalul comandant Fellipe Neto, înalt demnitar din Ministerul Apărării al R.P. Angola, și trei ofițeri ofițeri superiori. La discuții, din partea C.Av.M au participat generalii de aviație Gheorghe Zărnescu, comandantul Aviației Militare, generalul maior Gheorghe Ionescu, generalul maior av. Dumitru Balaur, prim locțiitor al comandantului Aviației Militare Române, și colonelul (avansat ulterior la gradul de general de flotilă aeriană) ing. Ioan Petroaica, locțiitor tehinic al C.Av.M.
Contract în valoare de 32 milioane de dolari
La 24 noiembrie 1979, delegația militară angoleză condusă de generalul Ciel Da Conçeiçao Cristovao-Gato a revenit în România, cu care ocazie s-a încheiat și contractul de colaborare dintre cel două țări în valoare de 32 milioane de dolari SUA. Angolezii achiziționau din țara noastră o escadrilă de 12 avioane-monomotor tip IAR-823, o escadrilă formată din șase avioane tip B.N. 2 „Islander” dotate fiecare cu două motoare și șase elicoptere IAR-316 B „Alouette III”1.
Generalul av. Gheorghe Zărnescu, comandantul Aviației Militare, l-a numit responsabil cu punerea în practică a contractului pe locțiitorul său, generalul av. Dumitru Balaur, care a luat legătura cu Ministerul de Externe român și cu întreprinderea Romconsult, prin care erau trimiși specialiști români din diverse domenii în străinătate. Responsabilul cu misiunea angoleză a fost desemnat inginerul Titus Orădean.
Generalul maior av. Aurel Niculescu a fost numit comandantul misiunii angoleze, având în vedere marea experiență căpătată în cei zece ani cât comandase Şcoala de Ofițeri de Aviație de la Boboc-Buzău, cât și în funcția de comandant al Aviației Militare pe care a îndeplinit-o mulți ani în cadrul Comandamentului Apărării Antiaeriene a Teritoriului.
„Când mi s-a adus la cunoștință că voi prelua comanda misiunii în Angola, m-a tentat această propunere… Vedeam o altă țară, o altă lume… Mai aveam și sentimentul că, dacă plec în Angola, voi fi destul de independent. La noi mi se părea că exista o centralizare excesivă. Nu numai în armată, ci în societatea românească în general. Eu acolo mă consideram un fel de ministru al Aerului. De la început m-am gândit că acolo [în Angola], fiind independent, voi putea să-mi aplic concepțiile mele de zbor”, nota generalul Aurel Niculescu2.
Securitatea dă alarma: Piloții „vorbesc limbi străine neavizate”
La 1 august 1980, potrivit statutului de organizare N.18/118, aprobat de M.Ap.N cu nr. CL.00375, din 5 aprilie 1980, s-a constituit pe baza aeriană de la Boboc-Buzău grupul de specialiști militari români necesari organizării școlii de aviație în localitatea Negage din Angola3.
Misiunea s-a numit inițial „Siriu”, după numele unei localități de munte buzoiene. Întrucât a fost considerată foarte secretă, pentru a nu se face o analogie între localitatea Siriu și România, a primit numele de „Sirius” dat de către generalul av. Aurel Niculescu. Numai că n-a fost chiar așa de secretă. „Când am ajuns în Angola, am auzit la un post de radio din Africa de Sud, un comunicat că în Angola a sosit un grup de aviatori militari români. Aceasă misiune fost una de anvergură, nu era greu să fim depistați”, nota generalul Niculescu4.
S-au elaborat cursuri de navigație, de motoare, de tactică, administrație etc., traduse în limba portugheză. Tot personalul românesc navigant, tehnic, logistic și de stat major care urma să plece în Angola a urmat cursuri pentru învățarea limbii portugheze. S-au organizat zboruri cu avioanele IAR-823, B.N. 2 „Islander” și elicopterele IAR-316 B, care urmau să doteze școala de aviație angoleză, iar convorbirile radio dintre piloți și centrul de zbor de la Boboc se făceau în limba portugheză.
Stațiile de ascultare ale Mp.A.N și ale Securității au interceptat aceste convorbiri desfășurate într-o limbă străină și au dat alarma: spațiul aerian românesc era survolat de avioane care, culmea, nu veniseră din afara granițelor țării, însă piloții, survolând zona Buzăului, „vorbesc limbi străine neavizate”5. Misiunea fiind considerată foarte secretă, organele militare informative și cele ale Securității n-au fost anunțate la timp de pregătirile care se făceau în spațiul aerian al Buzăului. Până la urmă s-a lămurit problema, iar organele informative au fost anunțate că piloții români primiseră aprobarea să vorbească în limba portugheză în vederea efectuării unei misiuni speciale.
Inginerul Titus Orădean, care fusese cu misiune în Angola câțiva ani, preda cursanților lecțiile despre această țară privind istoria, cultura și mentalitatea angolezilor, felul în care urmau să se comporte aviatorii noștri odată ajunși la Negage.
Vizite de recunoaștere
În paralel cu pregătirile care se făceau la Boboc-Buzău, o delegație militară, formată din generalii de aviație Dumitru Balaur și Aurel Niculescu, s-a deplasat cu avionul în Angola pentru recunoașterea locului unde urma să funcționeze viitoarea școală de pilotaj.
La început, autoritățile militare angoleze au propus localitatea Lobito, situată pe malul Atlanticului, la 200 km sud de capitala țării, Luanda. Acolo nu existau însă decât o pistă, un turn de control și urma să se construiască hangarele și locuințele pentru personalul românesc și angolez. Delegația de aviatori români a fost șocată din cauza climei: o umiditate mare a aerului și o căldură cumplită, foarte greu de suportat. Umiditatea afecta grav aparatele de zbor care urmau să sosească. Pe scurt, la Lobito nu erau condiții favorabile pentru înființarea școlii de zbor.
Şi comandanții angolezi și-au dat seama că nu pot construi rapid o cazarmă nouă într-un an, așa că au propus să înființeze școala de pilotaj pe un aerodrom în localitatea Negage, unde fusese, până în 1975, o unitate de aviație portugheză. Localitatea se afla la circa 120 de km nord-vest de Luanda „și a trebuit să mă deplasez a doua oară în Angola, să văd noua locație. Am plecat tot cu generalul Balaur; am ajuns la Luanda și apoi la Negage”, nota generalul A. Niculescu.
Fosta bază aeriană portugheză avea hangare, pistă betonată în lungime de 1.200 de metri, popotă, dormitoare – tot ce trebuia pentru funcționarea în condiții bune a unei școli de pilotaj. Sălile de clasă urmau să se amenajeze în anexele hangarelor – era nevoie de șapte-opt săli de cursuri pentru piloți, navigatori, tehnicieni, servicii, logistică, stat-majoriști și pentru punctul de comandă.
Personalul navigant și tehnic român urma să locuiască în fostele locuințe folosite de militarii portughezi aflate la marginea orașului Negage. Acolo era și un hotel care a fost repartizat specialiștilor români; o parte dintre aceștia urmau să locuiască în hotel, unde s-a amenajat și popota.
Aviatorii români au primit un sprijin important în amenajarea școlii din partea ambasadorului României la Luanda, diplomatul Ion Moraru, care i-a impulsionat continuu pe angolezi pentru realizarea contractului. Se afla la post de mulți ani, știa perfect limba portugheză, îl cunoștea bine pe președintele țării, pe Do Santos.
Plecarea în Angola. Securitatea îi instruiește pe militari
Înainte de plecare, ofițeri superiori din Securitatea română au făcut un instructaj cu specialiștii români, privind păstrarea secretului militar, dar le-au precizat să facă o propagandă intensă în favoarea României. Comandantul Misiunii „Sirius”, generalul av. Aurel Niculescu, a primit ordinul să discute cu autoritățile militare și civile angoleze numai prin interpret, deși demnitarul nostru militar învățase limba portugheză. A primit ordin să nu discute cu ceilalți militari din țările comuniste aflați în Angola în calitate de consilieri, în special cu ofițerii sovietici, bulgari sau cubanezi6.
În decembrie 1980, nava „Firiza” a transportat mobilier și numeroase materiale, precum și aparatele de zbor cumpărate din România de către angolezi, care urmau să fie folosite în cadrul școlii de pilotaj. Responsabili cu această deplasare au fost inginerul-șef al grupului, colonelul Gheorghe Tănase, și șeful logisticii, colonelul Aurel Macri. Ei s-au deplasat cu vaporul în Angola, care a sosit la destinație după un voiaj de două săptămâni.
Cei 150 de specialiști din aviația militară română, printre care 20 de piloți-instructori, 20 de maiștri și subofițeri și 10 translatori s-au deplasat la Negage cu un Boeing 707 al companiei aeriene angoleze.
„Am luat cu noi numai o parte din bagaje, cea mai mare parte fuseseră trimise cu vaporul. Am plecat în haine civile, hainele militare le-am trimis în Angola cu vaporul, ne-am echipat cu ele la cazarnă… Au fost opt ore de zbor, fără escală. Am plecat seara la ora zece și am ajuns diminața la ora șase. Era iarnă la București, iar în capitala angoleză ne-a lovit un aer înăbușitor. Acolo era vară, timp uscat. Ne aștepta ambasadorul Ion Moraru, care știa că urma să ne continuăm zborul cu (un avion bimotor) Antonov 26 la Negage. Avionul nu era al sovieticilor și ambasadorul nostru nu putuse să aranjeze acest zbor. Așa că am rămas o zi și o noapte la ambasadă…”, nota comandantul misiunii.
Diplomatul nostru acreditat la Luanda a trebuit să facă rost de numeroase saltele pe care le-a instalat peste tot în ambasadă: pe culoare, prin birouri, prin curte. A doua zi au sosit în fața ambasadei române mai multe autobuze date de autoritățile angoleze, care i-au dus pe specialiștii români la aerodrom și, de aici, cu avion AN-26 care a făcut două curse, aviatorii noștri au ajuns la Negage și, în acest fel, s-a reconstituit grupul. Din România sosiseră cu vaporul și două autocamioane și șase cisterne care au parcurs drumul până la aerodromul din Negage pe rute ocolitoare.
Aparatele de zbor românești ambalate în cutii speciale sosite cu vaporul au fost asamblate pe aeroportul din Luanda, unde o echipă tehnică le-a montat, apoi avioanele IAR-823, B.N. 2 „Islander” și elicopterele IAR-316B au decolat și au aterizat la Negage.
„Când am ajuns acolo, am constatat că am fost trimiși în gura lupului”
Specialiștii români s-au transformat în zugravi, zidari și decoratori, întrucât locuințele repartizate erau într-o stare deplorabilă. La început, nu aveau lumină, aviatorii noștri foloseau petromaxuri. O parte din locuințe fuseseră ocupate de localnici, care nu le-au întreținut corespunzător, aceștia fiind evacuați odată cu venirea specialiștilor noștri. Printr-o muncă susținută acestea au devenit vile cochete și angolezii au fost impresionați de ceea ce realizaseră membrii misiunii române.
Au fost probleme serioase și cu apa. Rezervorul de la uzina care aproviziona baza aeriană era folosit drept spălătorie de rufe de către localnici. În urma intervențiilor comandantului Aurel Niculescu, primarul orașului Negage le-a interzis locanicilor accesul la acel rezervor. La fel s-a verificat și brutăria, unde lucrau muncitori cu răni vizibile pe mâini. Medicul militar român a luat măsuri stricte și acei muncitori au fost înlocuiți; fabricarea pâinii necesare membrilor misiunii era urmărită continuu de către maiștrii noștri militari specialiști în domeniu.
Angolezii urmau să asigure paza bazei aeriene, dar acest lucru lăsa de dorit, mai ales că țara era în stare de război civil. „Când am ajuns acolo, am constatat că am fost trimiși în gura lupului”, nota comandantul Misiunii „Sirius”. Naționaliștii angolezi care luptau împotriva guvernului comunist al președintelui Do Santos, constituți în gruparea UNITA, acționau în zonă. Consilierii militari sovietici l-au informat pe generalul Aurel Niculescu despre acțiunile acestora, care erau sprijiniți material de către Occident.
Întrucât membrii Misiunii „Sirius” nu aveau în dotare armament individual de apărare, la cererea românilor, sovieticii au furnizat aviatorilor noștri câteva pistoale automate tip AK.47. Numai că informatorii noștri au anunțat ambasada și s-a primit ordin categoric ca armamentul individual dat de către sovietici să fie imediat înapoiat. Gruparea militară UNITA n-a creat însă probleme specialiștilor noștri.
„Ecole Nationale d’Aviaçao Militar”
Aviatorii români din Misiunea „Sirius” aveau o ținută specială, care nu semăna nici cu ținuta Armatei Române, nici cu aceea a militarilor angolezi. Uniforma era confecționată dintr-un material subțire tip doc de culoarea nisipului, completată cu o pălărie sahariană și cu ghete înalte.
Aviatorii noștri nu purtau grade militare, ci aveau prinsă pe uniformă o insignă specială care reprezenta două aripi pe orizontală și pe carea scria E.N.A.M; inițialele însemnau: „Ecole Nationale d’Aviaçao Militar” (Şcoala națională a Aviației Militare). Generalul av. Aurel Niculescu purta la piept în partea stângă un ecuson care avea o dungă lată galbenă și una subțire, semănând puțin cu gradele de mână din Aviația militară română, ceilalți ofițeri români aveau niște dreptunghiuri pe ecusoane.
Comandantul misiunii române în Angola, generalul av. Aurel Niculescu avea doi locțiitori, pe colonelul av. Constantin Croitoru, care răspundea de escadrila de avioane monomotor IAR-823 și de elicoptere, și pe colonelul av. Alexe Rusen, care răspundea de pregătirea piloților angolezi care se instruiau pe bimotorul B.N. 2 „Islander”, avion construit în România după o licență britanică.
Deschiderea cursurilor: 15 ianuarie 1981
Selecția cursanților o făcuseră angolezii – erau tineri cu o capacitate de înțelegere bună, dar s-au acomodat ceva mai greu cu disciplina militară impusă de români. Unii dintre aceștia întârziau la program.
Cursurile Şcolii militare de pilotaj de la Negage s-au deschis oficial în ziua de 15 ianuarie 1981. La ceremonie au participat ministrul Apărării și vice-prim-ministrul, generalul Gato. Aviatorii noștri au făcut un zbor demonstrativ cu avioanele B.N. 2 „Islander”, avându-i ca pasageri pe ministrul Apărării și pe alți demnitari angolezi; generalul Gato a zburat în calitate de pasager avându-l la manșa avionului chiar pe comandantul Aurel Niculescu.
Din punct de vedere organizatoric, comandantul bazei aeriene de la Negage a fost numit căpitanul Bonga d’Açao, ofițer de stat major, care nu era zburător, având în subordine un locțiitor pentru zbor și un inginer șef, care era portughez.
„Era un ofițer instruit, modest, dornic de a afla cât mai multe lucruri. Am colaborat foarte bine cu el…”, nota comandantul Misiunii „Sirius”. Comanda școlii și cazarmarea erau angoleze, generalul Aurel Niculescu era numai comandantul grupului de specialiști români inclus școlii de pilotaj. Aprovizionarea specialiștilor români cu alimente și materiale se făcea din țară cu avionul, lunar. Exista un stoc de rezervă pentru zece zile.
În ceea ce privește solda stabilită, generalul av. Aurel Niculescu, teoretic, primea lunar 8.200 de dolari SUA, „dar în mână primeam numai 420 de dolari. Restul îi lua țara...”.
„Ne-am luptat cu acești tineri cursanți ca să-i determinăm să iubească zborul”
În primul an au fost școlarizați 50 de elevi-piloți, „care nu erau prea silitori, ne-am luptat cu acești tineri cursanți ca să-i determinăm să iubească zborul și să se prezinte la cursuri la ora fixată. Dar ca să ajungă să piloteze un avion sau elicopter, trebuiau să studieze multe cursuri de navigație, fizică, meteorologie, mecanică, tactică aeronautică și multe alte discipline de specialitate, școala de aviație având profil politehnic.
Cu mult tact, am reușit să-i determinăm pe acei tineri angolezi să se apuce serios de studiu, comandantul Bonga ne-a sprijinit mult și ofițerii din subordine nu aveau sentimente de inferioritate față de noi”, nota maiorul av. Valentin Buiculescu, profesor de navigație și instructor de zbor pe elicopterul IAR-316 B7.
După parcurgerea cursurilor teoretice, zborul cu elevii-piloți a început la 1 aprilie 1981, folosind metodologia românească: ture de pistă, acrobație și, chiar din primul an, elevii-piloți au învățat de la instructorii români întrebuințarea avionului și a elicopterului în luptă. În punctul de comandă s-au înființat ture de serviciu, iar spre sfârșitul anului s-a introdus serviciul de alarmă cu avionul IAR-823. De menționat faptul că avioanele IAR-823 și elicopterele IAR-316 B puteau fi armate cu rachete, bombe, tunuri și mitraliere de bord.
Instruirea elevilor-piloți s-a desfășurat într-un ritm alert, cursanții angolezi „au înțeles faptul că aviația militară era mai mult decât o plimbare aeriană. Deși nu aveam radare pe aerodrom, am făcut și interceptări. S-au realizat și parașutări cu elevii-piloți, instructori parașutiști au fost căpitanul Dobrin și maistrul militar Ionescu. La sfârșitul anului de instrucție am organizat și un miting aerian cu avioanele IAR-823 și elicopterele IAR-316 B”, nota comandorul av. Valentin Buiculescu.
Din nefericire, în vara anului 1981 a murit un pilot-instructor român, maiorul av. Gheorghe Preda, și elevul angolez. Avionul IAR-823 decolase normal, dar la 50 de metri altitudine s-a oprit motorul aparatului de zbor și pilotul a încercat să aterizeze, fără schimbarea direcției avionului. Întrucât terenul era accidentat, maiorul Preda a virat la dreapta, apoi a luat o altă direcție, dar când s-a apropiat de pământ s-a angajat și a lovit cu planul (aripa) drept solul; avionul a capotat (s-a dat peste cap) și au murit amândoi. În memoria celor căzuți la datorie „căpitan comandorul (lt. colonelul) av. Liviu Tomi a realizat un frumos monument pe care l-am revăzut la Negage, în anul 1991, când am plecat din nou în Angola, într-o nouă misiune”, nota comandorul av. Valentin Buiculescu.
La sfârșitul lunii noiembrie 1981, grupul de specialiști români a revenit în țară în trei serii; la începutul lunii ianuarie 1982 s-au reîntors în Angola. Noua serie de elevi-piloți a fost pregătită de către piloții-instructori angolezi după ce au fost brevetați de către specialiștii noștri, lecțiile de zbor s-au desfășurat sub directa supraveghere a zburătorilor români. Un grup de 10 elevi-piloți din anul II, deși nu-și terminaseră pregătirea, au plecat pe front.
Misiuni aeriene în teritoriu necunoscut
Au fost și alte probleme neprevăzute. În septembrie 1982, la cererea angolezilor, un echipaj format dintr-un aviator român și unul angolez, pilotând un B.N. 2 „Islander” și având la bord ofițeri est-germani din serviciul de informații, care transportau aparatură radio la granița de nord a Angolei, n-au mai ajuns la destinație. Din cauza norilor, plafonul fiind la câteva zeci de metri de sol și avionul neavând instalat radar la bord, echipajul și pasagerii au aterizat forțat în Zair, țară care nu avea relații bune cu Angola.
Toți pasagerii și echipajul au fost arestați, conflictul diplomatic s-a agravat, întrucât autoritățile din Zair refuzau eliberarea pilotului român, deși țara noastră avea, în acel timp, relații bune cu Zairul. Până la urmă, ca urmare a intervențiilor de la cel mai înalt nivel din România, pilotul român și aviatorul angolez au fost eliberați, nu și ofițerii est-germani, dar avionul B.N. 2 „Islander” a fost confiscat de către zairezi.
La începutul lunii decembrie 1982, cei 50 de elevi-piloți angolezi din cea de-a doua serie au fost brevetați, iar la 15 decembrie 1982 a avut loc ultimul zbor al aviatorilor noștri pe cerul Angolei. La 11:00, ora locală, a decolat generalul av. Aurel Niculescu la bordul unui avion IAR-823:
„Ştiam că era ultimul meu zbor în această țară. Era încoronarea celor 40 de ani, 6 luni și 15 zile de aviator… De la Roșiorii de Vede, unde am început pilotajul, la Negage… sună frumos. Apoi, am venit în țară. Nicio festivitate, nu mi-a spus nimeni nimic. Nici că am fost bun, nici altceva… Angolezii au fost oameni comunicativi și prietenoși cu noi. Am găsit și angolezi care vorbeau românește, făcuseră studii la noi. Când am ajuns la Negage, unii ne-au salutat cu «Bine ați venit, camarazi români. Vă așteptam de multă vreme!»”
Foto sus: Escadrila de avioane IAR-823 pe aerodromul din Negage, septembrie 1981 (foto: Colecția Valeriu Avram)
Acest articol a fost publicat în revista Historia, nr. 217, disponibilă în format digital pe paydemic.com.
Note:
1 Arhiva Statului Major al Forțelor Aeriene Române, Registrul istoric, vol. II.
2 Pe aviatori lasă-i să zboare! Un dialog între generalul av.(r) Aurel Niculescu și Sorin Turturică, Editura Anima București, 2008, p. 94.
3 Arhiva Statului Major al Forțelor Aeriene, Registrul istoric, vol. II.
4 Valeriu Avram, Istoria aviației militare române 1910-2010, Editura Scrib, București, 2010, p. 508.
5 Ibidem, p. 510.
6 Sorin Turturică, op.cit., p. 99.
7 Interviu realizat de autor cu dl. comandor av. Valentin Buiculescu în martie 1993.
Mai multe pentru tine...
