1820-1823: Trienalul constituțional spaniol

7 aprilie 1823. „Los Cien Mil Hijos de San Luis” sau, altfel spus, „Cei o sută de mii de fii ai Sfântului Ludovic”, traversează grăbiți Pirineii spre Spania, „pentru a feri de la ruină acest frumos regat, și pentru a-l reconcilia cu Europa”.

„La alta edad contemporánea”

Într-un continent și într-un secol în care, „un popor constituie un bun patrimoniu care se lasă moștenire generațiilor viitoare” [1], Sfânta Alianță veghează atent la restaurarea monarhiilor legitime. Susținător al intervenției franceze în Spania, în fața Congresului de la Verona (20 octombrie 1822), Chateaubriand vedea în această expediție nu atât misiunea de a-l repune pe Fernando Septimo (VII) în deplinătatea prerogativelor sale, cât mai ales șansa Restaurației franceze de a repurta, cu sprijinul moral al Europei, o victorie ușoară chiar în țara în care armatele lui Napoleon suferiseră cele mai grave eșecuri. Expediția din Spania și-a atins obiectivul și și-a ratat scopul.

Ferdinand al VII-lea (foto sus) a fost repus pe tron; “el Duque de Angoulema [2]”, care comanda armata franceză, „a făcut o plimbare militară până la Cádiz, unde a luat fortăreața Trocadero“ [3]. Dar, „unde nu este glorie, nu este nici victorie” – constata Béranger, iar liberalii francezi nu au întârziat să-i atace pe cei care, în numele restabilirii absolutismului monarhic, grăbiseră sfârșitul aventurii constituționale spaniole.

Această intervenție marchează sfârșitul unei perioade pe cât de scurtă, pe tot atât de controversată – El Trienio Liberal [4] (1820-1823), și care a constituit, poate mai mult decât a făcut-o Războiul de Independență (1808-1814) sau El Sexenio Absolutista [5] (1814- 1820) sau La Década Omniosa (1823- 1833) [6], piatra de încercare a domniei lui Ferdinand al VII-lea și chiar, privind de-a lungul întregului veac al XIX-lea, piatra de încercare a liberalismului spaniol. Fie că este sau nu așa, cei trei ani constituționali reprezintă un punct de reper pentru ceea ce istoriografia spaniolă numește „la alta edad contemporánea”, momentul în care ideile promovate de Constituția gaditană a anului 1812 [7] sunt, sau mai bine zis, se încearcă a fi concretizate politic.

Dezbaterea asupra acestei perioade, asupra evenimentelor desfășurate, asupra personalităților care au marcat-o, rămâne, din punct de vedere istoriografic, deschisă. La fel și interpretările. A fost această perioadă o autentică perioadă constituțională sau doar un simplu experiment? Poate fi ea considerată un eșec datorat disensiunilor din rândul celor care au creat-o sau doar o lipsă de maturitate? Un succes pe termen lung, pentru că a stimulat mișcarea constituțională, nașterea culturii politice, sau doar un precedent pentru contradictoria istorie a Spaniei „decimonónica [8]”?

Putem vorbi despre o vină colectivă, sau mai degrabă putem vorbi despre mediocritatea individuală a celor care au guvernat-o? O paranteză a istoriei sau o verigă foarte importantă? Iată câteva întrebări pentru care nu ne putem plictisi în a căuta un răspuns.

„La España de Fernando Septimo”

Nu putem înțelege cu adevărat o epocă, o perioadă istorică, fără a încerca să-i cunoaștem și să-i acceptăm protagoniștii. „La España de Fernando Septimo” este, pentru marea majoritate a istoriografiei spaniole și europene, strâns legată de controversata personalitate a monarhului său. A fost „Cel Dorit” („el Deseado” sau „el Deseado Ausente” [9]), cel contestat pentru trădările sale (“el Rey Félon” [10]), criticat pentru rigiditatea și mediocritatea sa sau preferat “Regilor Părinți [11]”, dar simbolizând în imaginarul poporului, ridicat în deja miticul 2 de Mayo, singura speranță a Spaniei terorizată de Godoy, o victimă inocentă a tiranului Europei.

Ferdinand al VII-lea moștenește în 1814 o Spanie distrusă de războiul de Independență, compromisă economic, diplomatic și comercial, o Spanie căreia restabilirea Vechiului Regim, suprimarea legislației votate la Cádiz și politica personală, autoritară, a regelui, nu-i prevestea nimic bun. „Monarhia restaurată nu a acceptat nimic, nu a vrut să înțeleagă nimic și nici nu a mulțumit pentru nimic” [12].

Și totuși, „puterea și prestigiul mitic al regalității erau de așa măsură încât au fost suficiente promisiunile conținute în manifestul din 1814 pentru a menține iluzia deschiderii unei noi ere, atât de îndepărtată de Carlos al IV-lea, de despotismul ministerial sau de opera exotică a Constituției din Cadiz” [13].  Era de așteptat ca aceste dificultăți economice, dublate de starea de insecuritate, instabilitate, represiune, nemulțumire a burgheziei comerciale (și nu numai) să îndrepte speranțele tuturor spre opoziția liberală.

„Caracterul sistemului lui Ferdinand al VII-lea era acela de a nu exista niciun sistem; prin urmare nu se poate vorbi despre un program coerent, despre un criteriu/ obiectiv ferm sau de o linie politică constantă” [14]. Creată de Ferdinand al VII-lea, „veritabilă guvernare paralelă și adevărat cult, Camarila nu forma un bloc omogen și coerent, pentru că cei care făceau parte din ea se vânau, se detestau, se denunțau reciproc” [15].

Blocajului instituțional i se adăuga nemulțumirea armatei, compusă în urma războiului de Independență din trupe regulare (în majoritatea lor fidele monarhului) și „los guerrilleros” (distinși în război dar fără o carieră militară profesionistă în spate). Dacă primii păreau a fi favorizați de politica lui Ferdinand al VII-lea ultimii au fost îndepărtați pe măsură ce criteriul purității sângelui („la limpieza de sangre”) a fost restabilit.

Fără a insista asupra acestor realități contradictorii, trebuie totuși spus că ele au făcut ca nemulțumirile populației, mai precis ale militarilor (principalii actori ai deceniului) să se manifeste prin intervenția lor armată împotriva guvernului legitim. Ceea ce s-a numit „Pronunciamiento“- ul militar s-a transformat curând într-o formă specifică de protest în istoria Spaniei, chiar dacă reușita unui asemenea demers nu era întotdeauna sigură.

„Când grupările și oamenii politici ezitau asupra unei soluții, când niciun grup nu era destul de puternic pentru a-și impune punctul de vedere, armata tranșa lucrurile și se «pronunța» în favoarea unei orientări sau a alteia” [16]. Bazându-se pe impulsivitate, spontaneitate dar având totodată un caracter mai mult sau mai puțin organizat, Pronunciamientul profită de slăbiciunea statului pe care îl combate. Intuind fragilitatea guvernării lui Ferdinand al VII-lea, Francisco Javier Espoz y Mina (1814) la Pamplona, Juan Díaz Porlier (1815) în Galicia, Luis Lacy (1817) în Barcelona, Joaquin Vidal (1819) la Valencia, și culminând cu Rafael de Riego (1820) în Andalucía, au încercat, și ultimul a și reușit, să își impună voința în fața regelui și în fața guvernului, fără a-și propune neapărat suprimarea instituției monarhice.

În acest sens cazul conspirației Triunghiului17 rămâne unul izolat. Se poate spune fără a greși foarte tare că El Trienio Liberal a fost posibil tocmai datorită acestor multiple încercări, chiar dacă succesul Pronunciamientului lui Riego a ținut mai mult de erorile puterii centrale și de incapacitatea acesteia de a reacționa, și mai puțin de aptitudinile sale personale.

Riego – Omul Constituției

Contând pe „atmosfera specifică a Cádizului”, pe mediile burgheze (intelectuali ca Alcala Galiano, negustori ca Alvarez Mendizabal) și militare (trupele cantonate pentru a interveni în caz de nevoie în America) și aflat în strânsă legătură cu societățile patriotice, cele secrete, de tipul carbonarilor (refugiați la Barcelona) și pe corespondența cu elita spaniolă exilată în 1814 la Paris sau la Londra, Rafael de Riego reușește să se pronunțe în favoarea Constituției din 1812 la Cabezas de San Juan în prima zi a anului 1820.

Generează astfel o serie de reușite succesive în Ferrol, La Coruña și Vigo în februarie 1820 pentru ca începând cu 5 martie, Zaragoza, Barcelona (10 martie) și Pamplona (11 martie) să se alăture elanului revoluționar. „S-au înregistrat morți doar la Cadiz, ceea ce demonstrează că în acest Pronunciamient, ca și în cele anterioare sau posterioare lui, esențial a fost «războiul» psihologic dintre cei care dețineau puterea și cei care își doreau dobândirea ei“ [18].

Rafael Riego, liderul revoluției

Timidă și ezitantă la început (Alcala Galiano spunea chiar că „penița era mai activă decât spada” [19] propaganda jucând un rol foarte important), mișcarea inițiată de Riego câștiga treptat consistență și adepți. Deși Rafael de Riego și-a câștigat în fața istoriei o aură legendară pe care faimosul său imn [20] nu încetează să o reamintească, trebuie spus că pentru istoriografia spaniolă Riego încă mai reprezintă o personalitate controversată, oscilând între imaginea de Om providențial al proclamării Constituției și Om al destinului, o simplă coincidență, și pe deasupra nereușită [21], care nu a ajutat cu nimic cauza liberalismului spaniol, ba dimpotrivă, a întârziat- o de la obiectivele sale.

Indiferent de toate aceste posibilități, cert este că, pus în fața situației împlinite și fără posibilitatea de a reacționa în timp util și eficient, pe 7 martie 1820 Ferdinand al VII-lea este nevoit să jure că va respecta Constituția din 1812 – simbolul liberalilor reuniți la Cádiz, cea pe care se grăbise să o suprime prin faimoasele decrete datate 4 mai (1814). Cel ce reprezenta înainte „absolutismul patriarhal, garanția tradiției și a păstrării vechilor privilegii, anti-individualismul economic medieval, contopirea intimă a elementului religios cu cel politic” [22], accepta acum (oficial) o Constituție inspirată de modelul celei franceze din 1791 și de modelul Statelor Unite.

O constituție care proclama suveranitatea naționala, separarea puterilor, reprezentativitatea sau sufragiul cenzitar, drepturile și responsabilitățile cetățeanului și care preciza clar atribuțiile și funcțiile instituțiilor politice importante. La două zile de la depunerea jurământului, pe 9 martie, regele avea să numească după cum promisese, o Junta consultativă (prezidată de cardinalul Ludovic de Bourbon) ale cărei decizii constituie primele acte ale Trienalului ( libertatea presei, introducerea jurământului funcționarilor față de Constituție, reorganizarea consiliilor municipale, întoarcerea liberalilor din exil și a partizanilor „afrancesados” [23]).

Aceste prime măsuri anunțau într-adevăr intențiile de modernizare ale liberalilor, chiar dacă pe parcurs evenimentele și tensiunile apărute vor încetini entuziasmul inițial.

Scindarea Cortesurilor

Succesul liberalilor care dețin la prima întrunire a Cortesurilor (9 iulie 1820) majoritatea evidentă este însă curând umbrit de scindarea lor. Deși se revendicau de la aceeași familie politică, raportându-se în egală măsură la Constituția votată în 1812 la Cádiz, cele două grupări rezultate în urma scindării, aveau viziuni politice diferite care le-au transformat nu de puține ori în adversare. Efectul a fost negativ nu doar pentru activitatea reformatoare a Trienalului sau pentru aplicarea noii Constituții ci mai ales pentru omogenitatea curentului liberal din ce în ce mai vulnerabil în fața puterii monarhice absolutiste. Protagoniști ai acestui conflict din interiorul curentului liberal sunt pe de o parte, „los doceañistas” – „bătrânii celui de-al doisprezecelea an”, care participaseră în Cortesurile Cádizului din 1812, și care considerau monarhia drept o piesă esențială, singura în măsură să prevină anarhia republicană [24] .

Revoluția fiind considerată sfârșită prin accederea lor la putere, moderații erau adepții reformelor și colaborării în acest scop cu regele. Pe de altă parte, autorii morali ai Pronunciamientului victorios erau „los veinteañistas” [25] sau exaltații-radicali, care „vorbind mai mult despre egalitate decât despre libertate” [26], considerau că nu trebuie realizat niciun compromis cu regele, dușmanul constituționalismului.

Alegoria Constituției din 1812, de Goya

Dincolo de aceste viziuni politice diferite, ceea ce a provocat ruptura iremediabilă este legitimitatea accederii la putere a unora sau a altora, în măsura în care ambele grupări se considerau îndreptățite. Adoptând un discurs mai echilibrat și mai calm, și acceptând dialogul cu regele, moderații reușesc să guverneze în cea mai mare parte a Trienalului (1820-1822).

Inchiziția este suprimată iar libertatea exprimării, întrunirilor este garantată. Proiectului de reorganizare a administrației municipale și provinciale i se alătură proiectul Instrucțiunii Publice (stabilea cele 3 trepte de învățământ: primară, medie si superioară, limita numărul Universităților la numai 10 și desființa autonomia universitară), preconizat, asemenea înființării Miliției Naționale, de prevederile Constituției din 1812.

Se iau măsuri pentru depășirea impasului economic și pentru suprimarea bunurilor de mâna moartă iar datoria publică este reorganizată pentru a stopa inflația. Deși se plânge în discursul de deschidere al Cortesurilor de lipsa de autoritate pe care o are în fața guvernului, contrar ordinii și respectului pe care îl merită ca rege constituțional (1 martie 1821), Ferdinand al VII-lea nu intră în conflicte deschise cu liberalii moderați nici atunci când este votată închiderea mănăstirilor cu mai puțin de douăzeci și patru de călugări și confiscarea bunurilor lor, deși are grijă să submineze activitatea guvernului de câte ori are ocazia prin apropiații săi.

Chiar și așa însă, guvernarea moderaților, este tulburată de conflictul cu liberalii exaltați, pe fondul sau sub pretextul Afacerii Vinuesa (capelanul regelui condamnat pentru a fi încercat restaurarea absolutismului, ucis într-o manifestație spontană). Considerând manifestația drept patriotică și binevenită, exaltații atrag un imens val de simpatie, mai ales în jurul figurii lui Rafael de Riego, îndepărtat de moderați din fruntea armatei sale și trimis drept căpitan general în Galicia.

Manifestațiile de protest, climatul tensionat de la începutul anului 1822 (ianuarie – februarie) care determină chiar limitarea temporară a libertății presei, duc la neașteptata victorie a exaltaților la alegerile pentru Cortes. Orice încercare de a evita accederea la putere a exaltaților, de la propunerea lui Francisco Martínez Rosa de a modifica Constituția și de a introduce o Cameră Superioară puterii exaltaților, la confruntarea Gărzii Regale cu Miliția Națională, eșuează iar exaltații se instalează la putere încă din august 1822.

Intervenția

Profitând de rivalitatea celor două grupări și de lupta lor pentru putere dar și de susținerea adepților absolutismului real adunați în Regența de la Urgell, care doreau anularea măsurilor Trienalului, pe motiv că regele se afla în „captivitatea liberalilor”, Ferdinand al VII-lea cere Sfintei Alianțe intervenția în Spania și restabilirea sa pe tron ca monarh absolut și legitim. Grupată la granița Pirineilor sub pretextul unui cordon sanitar și pe seama unei epidemii de febră galbenă, armata franceză nerăbdătoare să-și restabilească prestigiul extern așteaptă doar un semn de la Congresul întrunit la Verona.

Sub conducerea ducelui de Angoulême francezii ajung pe 23 mai la Madrid, cucerind rând pe rând orașele din cale. Cele câteva rezistențe sunt și ele curând înfrânte; Cortesurile și regența provizorie formată după ce regele este declarat nebun pentru că refuză să îi însoțească, se retrag la Sevilla și Cádiz. „Fiii Sfântului Ludovic” nu cuceresc Cádizul până pe 31 august (căderea Trocaderului) deși o oarecare rezistență durează până la 30 septembrie. Recunoscător intervenției franceze, Ferdinand al VII-lea permite cantonarea pe teritoriul Spaniei a unui corp de ocupație de 45 000 de soldați până în 1828 când aceștia se retrag.

Sfârșitul Trienalului – un nou început

Aventura constituțională s-a sfârșit. Monarhia absolută a fost restabilită. Cei trei ani liberali au dovedit însă potențialul politic al liberalismului spaniol. Eșecul Trienalului nu ține neapărat de viabilitatea măsurilor luate de Cortesurile liberale cât de scindarea sa, de vulnerabilitatea sa în fața absolutismului. Chiar dacă în mod tradițional, eșecul Trienalului este pus pe seama acțiunilor subversive ale lui Ferdinand al VII-lea, pe tratativele sale cu Sfânta Alianța, acesta ar trebui mai degrabă căutat în comportamentul politic al liberalilor moderați sau exaltați, în insuficiența măsurilor economice promovate, în lipsa de comunicare cu aristocrația funciară, clerul și chiar poporul, categorii care nemulțumite și înșelate în așteptări au acceptat fără mari rezistențe restabilirea absolutismului. Dincolo de atitudinea ostilă a lui Ferdinand al VII-lea trebuie avută în vedere și incapacitatea liberalilor de a riposta față de rege printr-o politică coerentă [27].

Deși proclamau independența Cortesurilor față de rege, liberalii au inițiat reforme moderate, pentru a evita un conflict major cu regele care a știut la rândul său să profite de lipsa de experiență politică a opozanților săi. Chiar dacă nu a fost unul imediat, succesul Trienalului a existat în măsura în care a dovedit fragilitatea sistemului absolutist, posibilitatea guvernării în baza unei Constituții, constituind totodată o experiență utilă pentru constituționalismul spaniol.

„Trienalul Constitutional a salvat Constituția, a accentuat din punct de vedere juridic dezmembrarea Vechiului Regim și a început să profileze familiile politice ale liberalismului spaniol” [28]. Garantarea libertății de exprimare, de întrunire, a presei a avut un important impact cultural, dezvoltând interesul pentru politică și dezbateri. După model francez, societățile secrete (Societatea Inelului de Aur – ramură a Masoneriei), patriotice (Societatea Patriotică a Prietenilor Țării), asociațiile, cluburile cunosc o reală înflorire, ai cărei principali beneficiari vor fi generațiile următoare de liberali sau conservatori, gânditori și intelectuali. Fie că îl considerăm un succes sau un adevărat eșec, fie că simpatizăm sau nu cauza sa, El Trienio Liberal nu poate fi judecat în complexitatea sa decât privind în ansamblu întreaga desfășurare politică a secolului pe care l-a deschis și pe care, cu mai mult sau mai puțin merit, l-a inventat.

Ducele de Angoulême 

NOTE

1. Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol.4, Iași, Institutul European, 1998, p.7.
2. Louis-Antoine d’Artois, duc d’ Angouleme – fiul lui Carol al X-lea și al Mariei Teresa de Savoia, nepotul regelui Ludovic al XVIII-lea al Franței. Este numit de unchiul său în fruntea expediției în Spania, după cum regele Franței anunța la 27 ianuarie 1823, la deschiderea sesiunii Camerelor.
3. Jacques Madaule, Istoria Franței, vol.2, București, Editura Politică, 1973, p.252.
4. Trienalul Liberal, cunoscut și sub numele de Trienalul Constituțional.
5. Cei șase ani de absolutism, începând cu restaurația lui Fernando VII și suprimarea Constituției din 1812, până la reușita Pronunciamiento-ului generalului Rafael de Riego.
6. “Abominabilul deceniu “ caracterizat prin represiunea comandată de rege.
7. Constituția promulgată de Cortesurile reunite la Cádiz la 19 martie 1812, cunoscută și sub denumirea de “La Pepa”, pe 19 martie locuitorii Cádizului-gaditanii sărbătorindu- l pe Sfântul Iosif (Jose, alintat Pepe)
8. Spania secolului al XIX-lea.
9. Cel dorit în lipsă (cu referire la captivitatea sa de la Valencay)-“El Rey imaginario”.
10. Felonia însemnand “trădare”.
11. Carlos al IV-lea și Maria Luiza.
12. Carlos Seco Serrano în Introducere la Miguel Artola, La España de Fernando VII, Barcelona, RBA, 2005, p. 20.
13. Ibidem; se referă la Manifestul Perșilor din 12 aprilie 1814, care solicita regelui Fernando VII întoarcerea la structurile Vechiului Regim și abolirea deciziilor Cortesurilor din Cadiz. Denumirea de Manifest al Perșilor făcea aluzie la obiceiul perșilor de a “păstra” 5 zile de anarhie în urma morții regelui lor.
14. Angel Martinez de Velasco în Walther L. Bernecker, Carlos Collado Seidel, Paul Hoser (eds.), Los Reyes de España, Madrid, Siglo XXI Editores, 1999, p. 221.
15. Joseph Perez, Istoria Spaniei, București, Artemis, 2007, p.523.
16. Ibidem, p.520.
17. Formată în 1816 la Madrid, a încercat asasinarea regelui când acesta urma să meargă la amanta sa, Pepa La Malagueña.
18. Javier Tussel (ed.), La Edad Contemporánea, tomo 2, Madrid, Grupo Santillana de Ediciones, 2001, p. 35.
19. Antonio Alcala Galiano y Fernandez de Villavicencio (1789-1865), politician și scriitor spaniol, participant la mișcarea lui Rafael de Riego: “la pluma estaba más activa que la espada”.
20. “Si Riego murió fusilado / no murió como infame y traidor, / que murió con la espada en la mano / defendiendo la Constitución.”
21. Fernando Diaz-Plaja, Otra historia de Espana, Madrid, Plaza&Janes S.A. Editores, 1972, p.301
22. Pierre Vilar, Istoria Spaniei, ed.a IIa, Bucureti, Corint, 2006, p.63.
23. “Los afrancesados” era denumirea acordată partizanilor lui Napoleon și ai lui Jose Bonaparte, în timpul în care acesta a deținut coroana Spaniei, promotori ai ideilor Revoluției Franceze. În momentul întoarcerii lui Fernando VII sunt nevoiți să plece în exil.
24. Angel Martinez de Velasco în Walther L. Bernecker, Carlos Collado Seidel, Paul Hoser (eds.), Los Reyes de España, Madrid, Siglo XXI Editores, 1999, p.224.
25. Reprezentanții curentului anilor ’20, artizanii Pronunciamientului victorios.
26. Ibidem.
27. Joseph Perez, Istoria Spaniei, București, Artemis, 2007, p.530.
28. Angel Bahamonde, Jesus A. Martinez, Historia de España. Siglo XX, Madrid, Ediciones Catedra S.A,1994, p.19.